ISTORIE ŞI IDEOLOGIE

coordonator: Manuela Dobre

Despre autor

 

OBSERVAŢII ASUPRA REVOLTEI DIN PARADUNAVON DIN 1072–1091

 

Alexandru Madgearu

 

Deşi subiectul care ne preocupă a fost adesea discutat în diverse studii, anumite aspecte ale sale au rămas mai puţin cercetate în istoriografia românească. În general, atenţia istoricilor români şi bulgari s-a îndreptat asupra originii etnice a conducătorilor revoltei care a izbucnit în Dobrogea în anul 1072. Nicolae Iorga şi Nicolae Bănescu au încercat să descifreze în evenimentele cunoscute atât de sumar o mărturie a “primelor cristalizări de stat româneşti” de la Dunărea de Jos1. Această teorie a căpătat un anumit caracter “oficial”, deşi izvoarele se opun în mod categoric atribuirii etnice susţinute de Iorga şi Bănescu. Teoria nu a fost contestată doar de către cei care, tendenţios, au căutat să elimine factorul românesc din istoria themei Paradunavon2. Studii temeinice, datorate şi unor specialişti români, arată că teoria Iorga-Bănescu este lipsită de fundament3. În primul rând, interpretarea numelui Tatós (Tatoús) ca o transcriere a numelui românesc Tatu este neîntemeiată şi a fost contestată de lingvişti, care au pus în evidenţă analogiile sale în mediul türcic4. Cronicarul Mihail Attaliates spune clar că Tatós era căpetenia pecenegilor. Supranumele său Chalis aminteşte altă etnie türcică, khvalizii, pe care Kinnamos îi va atesta între Dunăre şi Sava după câteva decenii5.

Este adevărat că unele studii mai vechi sau mai noi au examinat cauzele şi cadrul mai larg al evenimentelor6, dar credem că este posibilă aprofundarea cercetării, în special pe baza descoperirilor sigilografice şi numismatice recente (fără a atinge aici totalitatea problemelor ridicate de “criza paristriană” din anii 1072–1091).

Revolta din thema Paradunavon a fost provocată de tensiunile intervenite între această zonă periferică şi centru. În speţă, este vorba de nemulţumirile pe care le-a provocat politica fiscală a lui Nikephoritzes, dregătorul împăratului Mihail VII Ducas. Se ştie că acesta a instituit un monopol de stat asupra comerţului cu grâu în capitală, ceea ce a provocat creşterea masivă a preţurilor. Se pare că se intenţiona înfiinţarea de depozite de stat (phoundax) şi în provincii – aşa cum rezultă chiar din relatarea despre revolta din Paradunavon7.

Nikephoritzes a stopat subsidiile oferite “mixobarbarilor” – locuitorii oraşelor din Paradunavon, daruri care asiguraseră până atunci securitatea themei8. Recent, Paul Stephenson a observat că Nikephoritzes a încercat astfel să reformeze relaţiile economice cu thema Paradunavon, prin stabilirea unui control foarte strict asupra pieţelor de acolo, la fel ca în capitală, încercând înlocuirea subsidiilor de la centru prin resurse locale9. Ipoteza ni se pare demnă de atenţie, mai ales fiindcă ea este subsumată unei teorii bine articulate despre menţinerea securităţii în Paradunavon prin daruri acordate pecenegilor, nu prin mijloace militare (care se dovediseră ineficiente în confruntarea cu invaziile pecenegilor).

Skylitzes Continuatus a surprins un alt aspect al cauzelor revoltei. Stratioţii din provincie erau nemultumiţi că erau excluşi de la dioikesis, de la administrarea provinciei10. Aceasta se poate interpreta în sensul trecerii întregii puteri în mâinile unei aristocraţii civile – cea care s-a considerat lovită în interesele sale de către politica lui Nikephoritzes.

Înfrângerea suferită de armata bizantină la Mantzikert în 1071 a fost un fel de detonator. La scurt timp, au izbucnit revolte centrifuge în Peninsula Balcanică. Concomitent sau puţin înainte de revolta de la Dristra, tulburări de şi mai mare amploare se petreceau în altă zonă periferică a Imperiului Bizantin, şi anume în sud-vestul themei Bulgaria, tot din cauza politicii aplicate de Nikephoritzes.

Bulgarii revoltaţi, care încercau refacerea statului lor, au recurs la sprijinul principelui Mihailo Voislav (1046–1081), conducătorul statului sârb din Diocleea (Muntenegru). În toamna anului 1072, aristocraţii locali de origine bulgară din thema Bulgaria i-au propus lui Mihailo să-l pună ţar pe fiul său, Constantin Bodin. Revolta a izbucnit la Skopje (reşedinţa themei Bulgaria). Bodin a fost proclamat ţar al bulgarilor, iar armata bizantină din provincie a fost înfrântă cu uşurinţă. Rebelii au pornit apoi la ofensivă spre Niş şi spre Ohrida, dar după câteva luni au fost înfrânţi de armata bizantină. Thema Bulgaria a fost readusă sub ascultare, dar Mihailo a reuşit apoi redresarea situaţiei în Diocleea, cu ajutorul normanzilor. În final, Mihailo Voislav va fi încoronat de către papa Grigore VII ca rege al slavilor (1077)11. Tot în 1072–1073 a avut loc şi o campanie a regelui Ungariei Solomon, soldată cu ocuparea oraşului Sirmium12. Situaţia era atât de dramatică, încât Nikephor Bryennios spunea că “împăratul Mihail (VII) se lupta cu griji nenumărate: căci sciţii făceau incursiuni în Tracia şi Macedonia, iar neamul slavilor, revoltându-se împotriva sclaviei în care erau ţinuţi de romei tęß douleíaß ‘Romaíwn ?fhniásantoß), devasta şi prăda Bulgaria. Ei jefuiau Skopje şi Nişul şi chiar şi Sirmium, şi bântuiau ţinuturile de lângă râul Sava şi oraşele de pe Istru (paristriene), până la Vidin. Apoi croaţii şi diocleii, răsculându-se, bântuiau întregul Illyricum”13.

Se observă că revolta din Paradunavon a izbucnit într-un moment când Imperiul Bizantin se confrunta cu o stare de criză în themele vecine. De aceea, ne putem întreba dacă nu cumva declanşarea revoltei de la Dunăre a fost determinată sau favorizată de evenimentele din thema Bulgaria şi de atacul Ungariei, chiar, dacă nu a existat o coordonare între cele trei acţiuni.

Mihailo Voislav era conducătorul unui mic stat care, teoretic, era inclus între frontierele Imperiului Bizantin. În realitate, Diocleea beneficia de autonomie, fapt recunoscut de puterea bizantină prin acordarea titlului de doulos lui Ştefan Voislav, tatăl lui Mihailo14. Evident, titlul de doulos nu însemna “sclav”. S-a arătat că, în secolul al XI-lea, acest rang de doulos era acordat acelor principi care cedau Bizanţului teritoriile lor, ei rămânând mandatari ai puterii imperiale în aceste teritorii. Un doulos era un toparh care anterior deţinuse titlul de philos. Cu alte cuvinte, trecerea din condiţia de philos în cea de doulos marca o accentuare a dependenţei faţă de puterea imperială15. Ştefan Voislav şi-a păstrat ţara, dar a recunoscut suzeranitatea bizantină, devenind doulos. Ulterior, el a rezistat agresiunii bizantine din 1042–104316. Într-un mod similar, principele armean Senacherim a cedat provincia Vaspurakan lui Vasile II în 1021-1022, devenind doulos al împăratului17.

Acţiunea lui Mihailo Voislav poate fi înţeleasă ca o tentativă de recuperare a independenţei Diocleei, profitând de starea de slăbiciune a statului bizantin. Am văzut că Nikephor Bryennios afirma că slavii (adică sârbii lui Voislav) s-au revoltat contra “sclaviei”, cum se traduce în FHDR III. De fapt, termenul folosit, douleía , se referă exact la ceea ce discutăm aici: la starea de dependenţă faţă de romei, din care s-a ieşit prin luptă. S-a afirmat recent, foarte convingător, că în provinciile balcanice recucerite în secolele X-XI, conducătorii locali (bulgari sau sârbi) au fost adesea integraţi în structurile militare şi administrative bizantine, lăsându-li-se puterea asupra micilor lor teritorii. Acest mecanism de exercitare a puterii s-a dovedit viabil cât timp centrul a fost puternic. Atunci când autoritatea Imperiului Bizantin a slăbit, acest mod de conducere locală s-a întors împotriva centrului, favorizând tendinţele centrifuge şi separatismul18.

Ulterior, termenul douleía a căpătat sensul de vasalitate, fiind folosit de Ana Comnena pentru a rescrie relaţia stabilită între Alexios I şi Bohemund după ce acesta din urmă a capitulat în 110819.

În secolele XI-XII, pe lângă aceşti douloi externi sau periferici, mai existau şi douloi care erau slujbaşi imperiali. Ei purtau titlul de "om al împăratului" (basilikoi anthropoi) şi alcătuiau un grup de protejaţi, o clientelă. Este de remarcat că şi Nikephoritzes a purtat acest titlu. Chiar în această situaţie, un doulos era de regulă un aristocrat provincial, aflat în serviciul împăratului. Aceste legături personale dintre împărat şi un grup de supuşi personali denotă formarea unui feudalism specific bizantin, în secolele XI-XII, anterior intensificării contactelor cu Occidentul20.

Am făcut această digresiune pe marginea titlului de doulos, deoarece unul dintre personajele implicate în evenimentele din thema Paradunavon a fost un doulos al împăratului Constantin X. Este vorba de Nestor, acel vestarh trimis de Mihail VII la Dristra pentru a restabili autoritatea imperiului asupra oraşului şi provinciei. În anii ’50–’70 ai secolului al XI-lea, rangul de vestarh era printre cele mai înalte care puteau fi deţinute de comandanţii de provincii; unii erau doar vestes sau chiar magistros. Asfel, Nikephor Botaneiates era magistros, iar Simeon era vestes. Ambii au fost predecesori ai lui Nestor în funcţia de katepan de Paradunavon21. Potrivit lui Mihail Attaliates şi Skylitzes Continuatus, Nestor, de neam illyr, era un fost doulos al tatălui împăratului22. Cum termenul arhaizant de “illyr” nu se poate referi decât la sârbi, ori poate la aromâni23, reiese că Nestor era un fost conducător local din Diocleea, Raška sau Macedonia, care cedase teritoriul său împăratului Constantin X, sau, în orice caz, un aristocrat intrat în serviciul împăratului Constantin X. Nu ştim în ce împrejurări s-a putut petrece acest fapt, dar putem fi siguri că doar astfel se explică denumirea de doulos acordată lui Nestor. Până în prezent, în studiile româneşti consacrate revoltei din 1072 nu s-a acordat atenţie acestei probleme.Attaliates mai afirma că Nestor a trecut de partea celor din Dristra din cauza "similitudinii de condiţie neamului său” (tţ |motímö toű génouß). S-a văzut în această afirmaţie un indiciu asupra originii bulgare a lui Nestor, pornind de la ideea că populaţia oraşului era predominant bulgărească24. Se pare că totuşi Attaliates avea în vedere altceva. Pentru cronicarul bizantin, “illyrul” Nestor era un “mixobarbar” ca şi cei de la Dunăre, adică un om cu genos dificil de determinat într-o regiune de amestec etnic, situată la periferia civilizaţiei. Potrivit unor studii recente de imagologie bizantină, bizantinii îi priveau pe cei de la Dunăre şi din Illyria ca pe o categorie aparte, de “subbizantini”, sau străini din interior25.

Titlul de doulos purtat de Nestor este confirmat de trei sigilii, dintre care două s-au descoperit la Silistra26. Ele au aparţinut lui Nestor, care este intitulat tþ ˜n(qrýp)ö Ánakto(ß) Doúka. Titulatura se traduce prin “omul stăpânului Dukas” (căci Ánacînseamnă “stăpân”, fiind folosit pentru a denumi un împărat sau rege, dar şi un stăpân al unei case). Utilizarea cuvântului Ánqropoß trimite la condiţia de doulos al împăratului (vezi mai sus). De remarcat însă că expresia de Ánqropoß ažtoû a fost folosită şi pentru a desemna legături de vasalitate (de exemplu, Bohemund faţă de Alexios I, la Ana Comnena)27

Pe de altă parte, conform mărturiei lui Attaliates, Nestor era œkeiotátwß. El făcea parte dintre oikeioi, acei apropiaţi ai împăratului care beneficiau de protecţia acestuia şi care erau folosiţi pentru misiuni de încredere. Termenul de oikeios era practic sinonim cu doulos, iar un oikeiotatos se afla pe treapta cea mai înaltă în oikos, într-o poziţie apropiată de cea a rudelor împăratului28. Iată că Nestor era un aristocrat de vază, care probabil că ajunsese în această situaţie prin cedarea teritoriului pe care îl stăpânise anterior.

Faptul că două sigilii ale lui Nestor provin de la Dristra arată că acesta a trimis mesaje acolo, pe când el se afla în alt oraş din Paradunavon. Probabil că aceasta se întâmpla la scurt timp după numirea sa ca duce de Paradunavon, căci altfel nu ar mai fi folosit sigiliul cu titulatura de “om al împăratului”. De fapt, este firesc ca lucrurile să se fi petrecut aşa. La Dristra stăpânea Tatous. Doar după un anumit timp s-a ajuns la o înţelegere între rebeli şi Nestor, care probabil se instalase într-un oraş dintr-o zonă încă neafectată de revoltă, bunăoară la Isaccea, care era unul dintre cele mai dezvoltate centre urbane ale themei Paradunavon.

Se ştie că pentru un timp, cel puţin, partea de nord a Dobrogei a fost menţinută sub autoritatea imperiului. Acolo a continuat să funcţioneze până prin 1080 atelierul care producea monede turnate pentru nevoile provinciei, monede care în sudul Dobrogei au circulat într-o măsură mai mică29. Este adevărat însă că în anumite momente rebeliunea a putut cuprinde şi cetăţi din zona de nord. Doar aşa ne putem explica prezenţa la Nufăru a unui sigiliu al lui Nikephor Basilakes, duce de Dyrrachion30. Se ştie că acesta s-a revoltat contra lui Nikephor III în 1078 şi a trimis în acest scop mesaje de alianţă pecenegilor31.

Probabil că la Nufăru se instalase pe atunci un conducător peceneg, eventual unul dintre cei menţionaţi de Ana Comnena (Sesthlav sau Satza)32. În 1072–1073, însă, situaţia înregistrată de Attaliates se referea doar la o stăpânire pecenegă în zona Dristrei. Evenimente ulterioare, pe care izvoarele nu ne ajută să le desluşim, au condus la extinderea stării de revoltă şi în alte părţi ale Paristrionului, fără ca provincia să fi fost cu totul pierdută. Atelierul de la Isaccea a produs în timpul lui Mihail VII doar piese semnate (cu numele împăratului), ceea ce nu s-ar fi petrecut dacă atelierul ar fi căzut în mâinile rebelilor. Pe de altă parte, sub Nikephor III se constată cum monedele bătute venite de la Contantinopol în Dobrogea de nord le-au depăşit cantitativ pe cele produse local - ceea ce arată menţinerea contactelor cu capitala. Abia încetarea producţiei acestui atelier în jur de 1080 (ultimele monede au fost emise sub Nikephor III) semnalează, poate, ruperea legăturilor cu Imperiul Bizantin33.

Prin urmare, credem că la Dristra a fost numit ca reprezentant al puterii imperiale un aristocrat sârb, eventual vlah, care a profitat de revolta izbucnită în Paradunavon pentru a dobândi controlul asupra unui teritoriu independent. Aşa se poate explica foarte bine trădarea sa şi pactizarea cu Tatos. Situaţia de criză din centrul şi nordul Peninsulei Balcanice din anii ’70 era o bună ocazie pentru ambiţiile de mărire ale oricărui aristocrat provincial. În urmă cu doar câţiva ani (în 1066), un alt aristocrat provincial, Niculitzas din Larissa, a acceptat să se pună în fruntea rebelilor din Thessalia. Deşi iniţial a încercat aplanarea tulburărilor declanşate tot din motive financiare, Niculitzas a sfârşit prin a fi aclamat de rebeli ca authentes – ceea ce evidenţiază o tentativă de uzurpare a puterii imperiale (ca şi aclamaţia polychronos)34.

Nu este exclus ca Nestor să fi intrat în legături cu rebelii sârbo-bulgari din thema Bulgaria. Coincidenţa cronologică este prea mare pentru a nu ne da de gândit. În orice caz, el a profitat de situaţia creată pentru a deveni un conducător independent, fiind însă obligat să împartă puterea cu Tatos. Dualitatea puterii a slăbit coeziunea rebelilor şi a compromis ofensiva declanşată în direcţia Constantinopolului35.

Pecenegul Tatos, denumit exarchon de către Attaliates, era beneficiarul unei autonomii care fusese acordată pecenegilor probabil de către Constantin IX, prin tratatul încheiat în 1053, după ce aceşti barbari devastaseră provinciile balcanice36.

Un sigiliu demonstrează că Imperiul Bizantin a recunoscut existenţa în interiorul său, undeva în Paradunavon, a unui teritoriu autonom denumit Patzinakia. Acest sigiliu s-a descoperit la Silistra şi a aparţinut unui Ioánneß magìstroß kaì Árxon Patzinakìaß. Se presupune că acest Ioan ar putea fi chiar Kegen, cu numele său creştin, primit după ce a fost botezat de Constantin IX. Cum Kegen a fost făcut patriciu în 1045, rezultă că acest sigiliu ar proveni dintr-un moment mai târziu (dacă a aparţinut, într-adevăr, lui Kegen)37. Titlul de archon evidenţiază autonomia sa în raport cu puterea imperială. La început, Kegen primise trei cetăţi la Dunăre. Acestea rămâneau însă integrate în sistemul defensiv al themei, neputând fi considerate nucleele unui teritoriu autonom. Oricine ar fi acest Ioan, rămâne cert faptul că sigiliul dovedeşte existenţa unei Patzinakii autonome între frontierele bizantine.Autonomia zonei populate de pecenegi a fost recunoscută de bizantini şi mai târziu, deoarece Skylitzes Continuatus şi Zonaras afirmau că Nestor s-a întors în “ţara pecenegilor” (tôn Patzinákwn), după ofensiva către Constan-tinopol38. Această regiune nu poate fi amplasată decât în Paradunavon, deoarece Attaliates arăta că Nestor s-a întors “în ţinuturile şi taberele de lângă Istru”39.

Cu alte cuvinte, Tatos a fost un aliat al Imperiului Bizantin care s-a revoltat, venind în întâmpinarea stării de nemulţumire a locuitorilor “mixobarbari” din Paradunavon. Acelaşi lucru se poate afirma şi despre ceilalţi doi şefi barbari Sesthlav şi Satza, amintiţi de Ana Comnena într-o relatare care priveşte o etapă ulterioară a evenimentelor40.

Unde anume se afla Patzinakia ? Credem că zona poate fi localizată în nord-estul Bulgariei actuale, acolo unde se afla regiunea denumită Hekaton Bounoi, acea câmpie dintre Dunăre şi Balcani, bogată în păşuni, păduri şi ape, amintită de Skylitzes, care a devenit baza de plecare a pecenegilor angrenaţi în invaziile din 1049-105341. Din punct de vedere arheologic, instalarea durabilă a pecenegilor în nord-estul Bulgariei este dovedită de necropola de la Odărci, unde 36 % din schelete aveau cranii trepanate. În secolul al XI-lea, aceastea nu pot fi atribuite decât pecenegilor. Necropola a fost înfiinţată peste o aşezare care a fost distrusă în anii 30 ai secolului al XI-lea42.

Revolta pecenegilor a transformat zona dintre Dunăre şi Balcani într-un teritoriu independent faţă de Imperiul Bizantin. Această realitate a fost recunoscută de Alexios I printr-un tratat pe care l-a încheiat după o înfrângere, în toamna anului 108743.

Începând din 1045, pecenegii s-au instalat şi în alte locuri din Paradunavon. O primă dovadă este furnizată de monedele de aur şi de argint, care pot fi asociate atât cu subsidiile acordate pecenegilor aliaţi, cât şi cu plăţi către stratioţi şi funcţionari.

Monede izolate de aur şi de argint datate între Mihail IV şi Nikephor III s-au descoperit la:

1 – Boiana (1 AV Constantin IX);

2 – Cobadin (1 AV Constantin IX);

3 – Isaccea (1 AV Mihail VII);

4 – Nufăru (1 AV Constantin IX);

5 – Păcuiul lui Soare (1 AV Roman IV, 1 electron Mihail VII, 1 AR Mihail VII);

6 – Sinoe (1 AR Constantin IX);

7 – Peninsula Sinoe (1 AR Constantin IX);

8 – Vedrina (1 AR Constantin IX);

9 – Regiunea Dobrici (1 AV Constantin IX);

10 – Regiunea Silistra (1 AV Constantin IX);

11 – Regiunea Tervel (1 AV Constantin X);

12 – Dobrogea de sud (1 AV Constantin IX, 1 AV Mihail VII);

13 – Dobrogea românească (5 AV Constatin IX, 4 AV Constantin X).

Există şi monede aflate în compunerea unor tezaure, îngropate în cinci momente (sub domniile lui Constantin IX, Isaac I, Mihail VII, Nikephor III, Alexios I):

1 – Garvăn I (106 AV, încheiat cu 2 AV Constantin IX);

2 – Garvăn V (1 AR Theodora, 3 AR Isaac I);

3 – Garvăn VI (6 AV Roman IV, 9 AV Mihail VII);

4 – Ghiurghengic (22 AV Mihail VII);

5 – Işirkovo (15 AV Constantin IX, 5 AV Roman IV, 2 AV Nikephor III);

6 – Kalipetrovo (3 AV Vasile II + 1 AV Constantin IX, 4 AV Constantin X, 2 AV Isaac, 10 AV Roman IV, 6 AV Mihail VII, 1 AV Alexios I + lingouri, bijuterii) 44

Dintre acestea, tezaurele Garvăn I şi Kalipetrovo au început să fie acumulate înainte de Mihail IV. Ele sunt şi cele mai bogate. Prin compoziţia lor, ele pot fi atribuite doar unor aristocraţi bizantini din Paradunavon. Tezaurul de la Kalipetrovo a fost oricum îngropat după terminarea revoltei din Paradunavon, şi anume din cauza invaziei cumanilor din 109445. Celelalte tezaure şi monede izolate pot fi asociate, în principiu, şi cu plăţile pentru pecenegi (dar nu în mod exclusiv)46.

Din cartarea desco-peririlor (harta 1) se observă că monedele se grupează în două zone: la sud şi sud-est de Dristra şi în partea de nord a Dobrogei. Este foarte interesant că la Silistra nu există până acum monede de aur şi de argint (de acolo provin doar mai multe tezaure şi numeroase descoperiri izo-late de monede de bronz). Aceasta ne îngăduie să presupunem că monedele de aur şi de argint au fost distribuite mai ales aliaţilor pecenegi şi stratioţilor care locuiau în mediul rural şi în fortificaţiile mai mici precum cea de la Garvăn.

 

                                                                                     

 

Există şi o cate-gorie de obiecte specifice pecenegilor şi numai lor: pandantivele în formă de frunză, lucrate din bronz prin ajurare. Ele semna-lează punctele unde s-au instalat pecenegii (vezi harta 2):

1 – Garvăn

2 – Histria

3 – Isaccea

4 – Mahmudia

5 – Nufaru

6 - Păcuiul lui Soare

7 – Silistra

8 – Târguşor

9 – Tulcea

10 – Valea Dacilor (jud. Constanţa)47.

Prezenţa pecenegilor în Dobrogea este atestată şi de cele două toponime Peceneaga din Dobrogea (vezi harta 2). Tot pecenege par să fie şi toponimele Bugeac, Galiţa, Dervent şi Canlia, situate toate în apropiere de Dristra şi de Balta Ialomiţei unde tribul lui Kegen a găsit refugiu înainte de a se instala în Paradunavon48.

Suprapunând cele două hărţi, se pot observa două zone de concentrare pecenegă: în nordul extrem al Dobrogei şi în apropiere de Dristra.

Dacă vom încerca să corelăm această concluzie cu ceea ce cunoaştem de la Ana Comnena, atunci putem căuta Vicina în acea zonă de concentrare din nordul Dobrogei, unde pecenegii au deţinut puterea pentru un timp, aşa cum o sugerează sigiliul scrisorii trimise la Nufăru de către răzvrătitul Nikephor Basilakes, în 1078. La Vicina stăpânea ori Sesthlav, ori Satza, în timp ce Tatos se afla la Dristra49.

 În schimb, ni se pare puţin probabil ca monedele de bronz turnate în atelierul de la Isaccea să fi fost destinate plăţii pecenegilor. Ele au ajuns doar sporadic în sudul Dobrogei, cu excepţia oraşului Dristra, unde s-a descoperit o cantitate apreciabilă de asemenea monede, tezaurizate şi apoi ascunse din cauza asediului din 108850.

O altă problemă care trebuie discutată cu cea mai mare atenţie este cea a raporturilor dintre pecenegi şi localnicii “mixobarbari”, de-a lungul evenimentelor declanşate de revolta din 1072 şi încheiate prin victoria lui Alexios I din 1091. De la bun început a existat o stare de tensiune între Tatos şi Nestor, căci fiecare dorea să fie conducător unic. Teama de un complot l-a făcut pe Nestor să renunţe la atacarea Constantinopolului şi să se retragă în ţinuturile dunărene. Ca aristocrat bizantin, Nestor nu putea fi decât reprezentantul acelor “mixobarbari” care se aliaseră cu pecenegii pentru a-şi îndeplini obiectivele lor.

Venirea la putere a împăratului Nikephor III Botaneiates a adus o schimbare în raporturile dintre localnicii din Dobrogea şi pecenegi. Attaliates consemna faptul că o delegaţie a “sciţilor” (a locuitorilor din Scythia) s-a prezentat în faţa noului împărat, cerând iertare şi promiţând că nu vor mai ataca teritoriul imperiului alături de pecenegi51. Din acest pasaj reiese că localnicii s-au separat de pecenegi, fiindcă detronarea lui Mihail VII a făcut ca motivul iniţial al revoltei paristrienilor să dispară. În schimbarea de atitudine a localnicilor a putut conta şi faptul că noul împărat fusese duce de Paradunavon în jurul anului 106552.

În schimb, pecenegii au continuat să atace imperiul, venind şi în sprijinul celor care se revoltau contra autorităţii centrale (precum am amintit deja, Nikephor Basilakes le-a cerut sprijinul, exact la începutul domniei lui Nikephor III Botaneiates). Cu alte cuvinte, starea de criză din Paradunavon s-a perpetuat şi după 1078. Deoarece Ana Comnena atesta şi alte centre de putere, se poate presupune că situaţia s-a agravat chiar, prin cucerirea de către pecenegi a noi părţi din thema Paradunavon. Din acest motiv credem că a fost desfiinţat şi atelierul monetar de la Isaccea, care servea nevoile administraţiei imperiale.

Probabil aşa se explică şi măsurile de reorganizare luate de bizantini în regiunile de la sud de Paradunavon. Eventuala permanentizare a secesiunii din Paradunavon a putut justifica înfiinţarea unei noi provincii (katepanikion) la Mesembria, cândva în anii ’70. În această provincie a fost inclus şi oraşul Preslav, care a devenit cetate de frontieră, dovadă fiind instalarea unui post de kommerkiarios la Presthlavitza (identic cu Preslav)53.

Considerăm că raporturile dintre localnicii paristrieni şi pecenegi au evoluat de la o cooperare în lupta contra centrului la supunerea primilor de către ultimii. Confruntaţi cu forţa militară a acelor războinici de profesie care erau pecenegii, “mixobarbarii” au trecut sub o nouă stăpânire, locală. După cum s-a observat foarte bine, Bizanţul a fost înlocuit militar prin pecenegi54. Tendinţele centrifuge s-au manifestat în acest caz prin instalarea unei puteri barbare în Paradunavon. În această lumină, pacea încheiată de Alexios I în 1087 cu pecenegii a recunoscut noua situaţie creată la Dunărea de Jos: statul peceneg, sau Patzinakia independentă. Această formaţiune statală a ajuns în jurul anului 1087 sub dominaţia pecenegului Tzelgu şi s-a aliat cu regele ungur detronat Solomon, apărând astfel o coaliţie anti-bizantină destul de puternică55. Încă din 1084, pecenegii de la Dunăre se aliaseră şi cu maniheii din zona Veliatova. Operaţiunile militare purtate de Alexios I în 1088–1091 au vizat recucerirea acestui teritoriu care ieşise de sub stăpânirea Imperiului Bizantin şi care ameninţa să modifice radical echilibrul de forţe în nordul Peninsulei Balcanice.


 

 

1 N. Iorga, Cele dintâi cristalizări de stat ale românilor, “Revista Istorică”, 5, 1919, 1–2, pp. 103–113 (republicat în Idem, Studii asupra evului mediu românesc, Bucureşti, 1984, pp. 42–50); Idem, Les premières cristallisations d'État des Roumains, “Bulletin de la Section Historique de l'Académie Roumaine”, 5–8, 1920, 1, pp. 33–46; N. Bănescu, Cele mai vechi ştiri bizantine asupra românilor la Dunărea de Jos, “Anuarul Institutului de Istorie Naþională, Cluj, 1, 1921–1922, pp. 138–160; Idem, Les premiers témoignages byzantins sur les Roumains de Bas-Danube, “Byzantinisch-Neugriechische Jahrbücher”, Berlin, 3, 1922, pp. 287–310.
2 M. Gyóni, Zur Frage der rumänischen Staatsbildungen im XI. Jahrundert in Paristrion (Archaisierende Volksnamen und ethnische Wirklichkeit in der "Alexias" von Anna Komnene), “Archivum Europae Centro-Orientalis”, 9–10, 1943–1944, pp. 83–188; V. Tăpkova-Zaimova, La population du Bas-Danube et le pouvoir byzantin (XIe–XIIe s.), în Actes du XVe Congrès International d'Études Byzantines, (Athènes, Septembre 1976), IV, Athènes, 1980, pp. 332–335.
3 C. Necşulescu, Ipoteza formaþiunilor politice române la Dunăre în sec. XI, “Revista Istorică Română”, 7, 1937, 1–2, pp. 122–151; R. Ciobanu, Puncte de vedere asupra formaþiilor politice din Dobrogea în sec. XI, “Peuce”, 2, 1971, pp. 249–255; V. Spinei, Realităþile etno-politice de la Dunărea de Jos în secolele XI–XII în cronica lui Mihail Sirianul (II), “Revista de istorie”, 37, 1984, 2, p. 134. Vezi istoricul problemei la I. Barnea, Şt. Ştefănescu, Din istoria Dobrogei, III, Bucureşti, 1971, pp. 139–147.
4 V. Bogrea, Pagini istorico-filologice, Cluj, 1971, pp. 49–50; N. Drăganu, Românii în veacurile IX–XIV pe baza toponimiei şi a onomasticei, Bucureşti, 1933, pp. 573–575.
5 V. Bogrea, op. cit., p. 35; P. Pavlov, Beležki za nakoj liènosti ot bălgarskoto srednovekovne s ogled istorijata na Dobrudža prez XI–XIII v., “Dobrudža”, Varna, 9, 1992,pp. 169–172.
6 E. Stănescu, La crise du Bas-Danube byzantin au cours de la séconde moitié du XIe siècle, “Zbornik Radova Vizantološkog Instituta”, Belgrad, 9, 1966, pp. 49–73; N. Ş. Tanaşoca, Les Mixobarbares et les formations politiques paristriennes du XIe siècle, RRH, 12, 1973, 1, pp. 61–82.
7 P. Stephenson, Byzantium's Balkan Frontier: A Political Study of the Northern Balkans, 900–1204, Cambridge University Press, 2000, pp. 99–100.
8 Mihail Attaliates, Historia, ed. I. Bekker, Bonn, 1853, p. 204–205 (FHDR III, p. 72/73).
9 P. Stephenson, op. cit., pp. 99–100.
10 Skylitzes Continuatus, Chronographia, ed. E. Th. Tsolakis, Thessalonic, 1968, p. 166 (FHDR III, p. 64/65).
11 A. Sacerdoþeanu, Mouvements politiques et sociaux de la Péninsule Balkanique dans la seconde moitié du XIe siècle, “Balcania”, 2–3, 1939–1940,p p. 89–91; J. Ferluga, Byzantium on the Balkans. Studies on the Byzantine Administration and the Southern Slavs from the VIIth to the XIIth Centuries, Amsterdam, 1976, p. 393–396; J. V. A. Fine, The Early Medieval Balkans. A Critical Survey from the Sixth to the late Twelfth Century, Ann Arbor, 1983, p. 213–215; P. Stephenson, op. cit., pp. 141–147.
12 T. Wasilewski, Le thème byzantin de Sirmium-Serbie au XIe et XIIe siècles, "Zbornik Radova Vizantološkog Instituta", 8, 1964, 2, pp. 480–481; P. Stephenson, op. cit., p. 141.
13 Nicéphore Bryennios, Histoire, ed. P. Gautier (Corpus Fontium Historiae Byzantinae, IX), Bruxelles, 1979, p. 211 (FHDR, III, p. 78/79).
14 Kekaumenos (Sovety i Rasskazy Kekaumena. Sochinenie Vizantiiskogo polkovodtsa XI veka), ed. G. G. Litavrin, Moskva, 1972, p. 172, r. 2. Vezi J. Ferluga, op. cit., p. 374.
15 J. C. Cheynet, Pouvoir et contestations à Byzance (963–1210), Paris, 1990, p. 287; N. Garsoian, The Problem of Armenian Integration into the Byzantine Empire, în Studies on the Internal Diaspora of the Byzantine Empire, ed. H. Ahrweiler, A. E. Laiou, Dumbarton Oaks, Washington, 1998, p. 119, nota 242.
16 J. Ferluga, op. cit., pp. 371–375.
17 Kekaumenos, op. cit., p. 282, r. 8. Vezi J. Ferluga, op. cit., p. 376.
18 P. Stephenson, op. cit., în special p. 7, 123–124, 318.
19 Vezi J. Ferluga, op. cit., p. 405–408; J. C. Cheynet, op. cit., p. 288.
20 J. C. Cheynet, op. cit., pp. 296–299.
21 A. Madgearu, The Military Organization of Paradunavon, "Byzantinoslavica", 60, 1999, 2, p. 431.
22 Mihail Attaliates, op. cit., p. 205 (FHDR III, p. 72/73); Scylitzes Continuatus, op. cit., p. 166 (FHDR III, p. 64/65).
23 Pentru ipoteza identificării illyri-vlahi, vezi P. Diaconu, Les Petchénègues au Bas-Danube, Bucureşti, 1970, p. 103–104. Nestor nu putea fi bulgar, aşa cum au susþinut Zlatarski şi alþi istorici bulgari, căci termenul arhaizant folosit de obicei pentru bulgari era "misian". La Attaliates, termenul Illyrikon se referă şi la Macedonia; prin urmare, după cum arăta P. Diaconu, acest autor a putut utiliza termenul arhaizant illyri pentru a-i desemna pe vlahi. M Angold, The Byzantine Empire, 1025–1204. A Political History, London – New York, 1984, p. 98, presupune că Nestor era vlah.
24 V. Tăpkova-Zaimova, Quelques particularités dans l'organisation militaire des régions de Bas-Danube et la politique byzantine aux XIe–XIIe siècles, în Études de civilisation médiévale (IXe–XIIe siècles). Mélanges offerts à E-R. Labande, Poitiers, 1974, p. 672–673; Eadem, La population du Bas-Danube et le pouvoir byzantin (XIe–XIIe s.), în Actes du XVe Congrès l International d'Études Byzantines (Athčnes, Septembre 1976), IV, Athènes, 1980, p. 334.
25 H. Ahrweiler, Citoyens et étrangers dans l'Empire Romain d'Orient, în La nozione di "Romano" tra cittadinanza e universalità (Da Roma alla terza Roma. Studi, II) (Atti del II Seminario di Studi Storici "Da Roma alla Terza Roma" (21–23 avril 1982), Roma, 1984, p. 346; E. Malamut, L'image byzantine des Petchénègues, “Byzantinische Zeitschrift”, 88, 1995, 1, p. 131.
26 N. Oikonomides, A Collection of Dated Byzantine Seals, Washington, 1986, nr. 95; I. Jordanov, Neizdadeni vizantijski olovni peèati ot Silistra (IV), “Izvestija na Narodnija Muzej”, Varna, 28 (43), 1992, pp. 238–239, nr. 14–15.
27 J. Ferluga, op. cit., p. 407.
28 J. C. Cheynet, op. cit., p. 287–301.
29 Gh. Mănucu-Adameşteanu, Un atelier monetar dobrogean din secolul al XI-lea, “Studii şi cercetări de numismatică”, 12, 1997 (1998), pp. 119–149.
30 I. Barnea, Sceaux byzantins inédits de Dobroudja, în “Studies in Byzantine Sigillography”, ed. N. Oikonomides, 3, Dumbarton Oaks, 1993, pp. 61–65 nr. 9.
31 Ioannes Zonaras, Chronicon, XVIII. 19. 17 (FHDR III, p. 228/229).
32 Ana Comnena, Alexiada, VI. 14.1 (FHDR III, p. 88/89).
33 Gh. Mănucu-Adameşteanu, op. cit., p. 148 crede că, dimpotrivă, încetarea producþiei ar indica normalizarea situaþiei. Vom arăta în finalul studiului de ce pasajul din Attaliates invocat de acest cercetător nu poate fi utilizat în acest sens.
34 A. Madgearu, Răscoala aromânilor din Thessalia din anul 1066, în “Anuar. Studii de securitate, apărare naþională şi istorie militară” (1999), ISPAIM, Bucureşti, 2000, pp. 140–151. Vezi şi observaþiile lui J. C. Cheynet, op. cit., p. 72, 288.
35 Vezi analiza lui E. Stănescu, op. cit., pp. 57–59.
36 Vezi P. Stephenson, op. cit., p. 93.
37 I. Jordanov, Sceau d'archonte de PATZINAKIA du XIe siècle, “Études Balkaniques”, Sofia, 28, 1992, 2, pp. 79–82.
38 Skylitzes Continuatus, op. cit., p. 166 (FHDR III, p. 64/65); Ioannes Zonaras, XVIII. 17.3 (FHDR III, pp. 226/227).
39 Mihail Attaliates, op. cit., p. 209 (FHDR III, p. 74/75).
40 V. Tăpkova-Zaimova, Les Mixobarbaroi et la situation politique et éthnique au Bas-Danube pendant la seconde moitié du XIe s., în Actes du XIVe Congrčs International des Études Byzantines, 2, Bucureşti, 1975, p. 618.
41 Vezi P. Diaconu, op. cit., pp. 66–69.
42 L. Donèeva-Petkova, Srednovekoven nekropol pri selo Odărèi, Dobrièko (Prednaritelno săobştenie), “Dobrudža”, Varna, 10, 1993, pp. 134–144.
43 Vezi P. Stephenson, op. cit., p. 102; Idem, Byzantine Conceptions of Otherness after the Annexation of Bulgaria (1018), în Strangers to Themselves: The Byzantine Outsider, ed. by D. C. Smythe, Aldershot, 2000, p. 248.
44 Vezi G. Custurea, Circulaţia monedei bizantine în Dobrogea (sec. IX–XI), Constanţa, 2000, pp. 131–168.
45 E. Oberländer-Târnoveanu, Numismatic and Historical Remarks on the Byzantine Coin Hoards from the 12th Century at the Lower Danube, RESEE, 30, 1992, 1–2, pp. 42–43, nr. 1.
46 P. Diaconu, Monede rare descoperite la Păcuiul lui Soare, jud. Constanţa, BSNR, 77–79, 1983–1985 (1986), nr. 131–133, p. 435 punea în legătură moneda de electron de la Mihail VII cu plăţile către şefii barbari.
47 A. Suceveanu, Un mormânt din secolul XI e.n. la Histria, SCIV, 24, 1973, 3, p. 497; I. Barnea, Pandantive din epoca feudală timpurie de la Dinogetia, SCIVA, 27, 1976, 2, pp. 275–278; I. Oberländer-Târnoveanu, Staþiuni antice pe raza comunei Mahmudia (jud. Tulcea), “Peuce”, 8, 1980, p. 66; G. Atanasov, Srednovekovni amuleti ot Silistra, “Izvestija na Narodnija Muzej”, Varna, 22 (37), 1986, pp. 78–79, Tabl. II/1, 4; P. Diaconu, Două pandantive foliforme de bronz de la Păcuiul lui Soare, “Cultură şi civilizaþie la Dunărea de Jos”, 3–4, 1987, pp. 113–114; T. Papasima, Pandantiv foliaceu descoperit în Dobrogea, “Pontica”, 23, 1990, 359–361; Gh. Mănucu-Adameşteanu, Aspecte ale culturii materiale vechi româneşti în lumina descoperirilor de la Bucureşti (secolele IX–XI), “Cercetări arheologice în Bucureşti”, 4, 1992, p. 64.
48 P. Diaconu, Câteva consideraþii pe marginea unor toponimice din dreapta Dunării de Jos (zona Ostrov-Cochirleni), “Pontica”, 10, 1977, pp. 61–63.
49 Amplasări ipotetice ale Vicinei între Garvăn şi Nufăru la A. Kuzev, Zur Lokalisierung der Stadt Vicina, “Études Balkaniques”, 13, 1977, 3, pp. 112–125; C. Cihodaru, Observaþii în legătură cu porturile de pe cursul inferior al Dunării în secolele XI–XIV, “Cercetări Istorice”, Iaşi, SN, 9–10, 1978–1979, pp. 285–295; M. Rada, N. Cochină, G. Corcodel, M. Iuga, Aşezări antice dobrogene identificate cu ajutorul fotografiilor aeriene, “Thraco-Dacica”, 9, 1988, p. 197–205; M. Botzan, Pour localiser Vicina: histoire et milieu géographique, RESEE, 30, 1992, 1–2, pp. 61–73; G. Atanasov, La Vicina médiévale et la forteresse de Nufăru, “Études Balkaniques”, Sofia, 30, 1994, 1, pp. 109–128. Ne vom exprima punctul nostru de vedere asupra Vicinei intr-un studiu viitor.
50 Gh. Mănucu-Adameşteanu, op. cit.
51 Mihail Attaliates, op. cit., pp. 302–303 (FHDR III, p. 76/77). Vezi comentariile lui E. Stănescu, op. cit., pp. 59–60.
52 Vezi A. Madgearu, The Military..., pp. 425–428 pentru controversa funcþiilor deþinute de Nikephor Botaneiates şi Vasile Apokapes.
53 Ibidem, p. 429.
54 N. Ş. Tanaşoca, op. cit., pp. 79–80.
55 E. Stănescu, op. cit., pp. 62–63. Pentru evenimente, vezi Ana Comnena, op. cit., VII. 1–2 (FHDR III, pp. 94–97).

 

Despre autor


© Universitatea din Bucureşti 2003. All rights reserved. No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page. This book was first published by Editura Universităţii din Bucureşti ISBN: 973-575-658-7
Comments to: Manuela DOBRE
Last update: Septembrie 2003
Web designer, Text editor: Annemarie LIHACIU