UNELE URMĂRI ÎN PLAN CONFESIONAL ALE CRUCIADEI A IV-A (1204)

ÎN CENTRUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI

Ioan-Aurel POP

Introducere

 

La 17 iulie 1203, cruciaţii apuseni erau prezenţi în Constantinopol, iar începând cu 13 aprilie 1204, capitala lumii răsăritene se afla sub stăpânirea “latinilor”1. Jaful, incendierile, distrugerile, crimele au fost urmate la scurtă vreme de împărţirea Imperiului Bizantin între cuceritori (Veneţia, baronii latini etc.)2 şi de crearea unui stat insolit, numit Imperiul Latin de Răsărit, condus de împăratul Balduin de Flandra, cu un nou patriarh (latin) în persoana veneţianului Tomaso Morosini3. Pe fondul incapacităţii latinilor de a domina şi controla tot spaţiul bizantin, s-au născut curând noi state bizantine “în exil”, între care cel mai important a fost Imperiul de la Niceea, ai cărui conducători se considerau succesori legitimi ai împăraţilor de la Constantinopol. Tot la Niceea, din 1208, funcţiona o nouă patriarhie ecumenică, după rânduiala răsăriteană, moştenitoarea celei uzurpate de latini.

Imperiul Bizantin nu şi-a mai revenit niciodată pe deplin după această lovitură, chiar dacă la 1261 aventura latină s-a încheiat. În schimb, cucerirea apusenilor a produs ceea ce istoricii actuali numesc naţionalismul grecesc medieval4. În timpul stăpânirii latine s-a declanşat “rezistenţa naţională” contra cuceritorilor, mai ales în Despotatul Epirului. În fine, cucerirea latină a Constantinopolului a asigurat Romei un aparent cadru ideal pentru îndeplinirea unui obiectiv de bază al său – uniunea celor două biserici sub egida sa5.

1. Ideologia unificării celor două biserici creştine din perspectiva Sfântului Scaun

1.1. Inocenţiu al III-lea şi programul său unitar de guvernare a bisericii şi a societăţii

Papa se considera pe sine de-a dreptul vicarius Christi (şi nu doar vicarius Petri) şi capul Bisericii Universale (universalis ecclesia), prin care se înţelegea întregul organism al lui Iisus, pământ şi cer, biserică şi creştini, preoţime şi regalitate. Autoritatea celorlalţi episcopi era considerată doar “delegată” de “episcopul Romei” sau “asociată” celei supreme a suveranului pontif. Papa avea deplinătatea puterii întru cele spirituale (spiritualium plenitudo) şi temporale sau lumeşti (temporalium latitudo) sau, cu alte cuvinte avea puterea completă (plenitudo potestatis)6. Puterea spirituală, de origine divină, este considerată oricum superioară celei laice, preocupată de chestiuni terestre. Prin urmare, sacerdoţiul este superior regalităţii. Aceasta este faimoasa formulă a noii teocraţii pontificale, reactualizate şi lărgite de Inocenţiu al III-lea. Ea  nu însemna doar negarea sau neacceptarea concepţiei Răsăritului, ci şi promovarea unui uriaş efort de “reintegrare” a bisericii bizantine în “unitatea restaurată” (la 1204) a lumii creştine în ansamblu7.

1.2. Percepţia actului de la 1204 de către lumea laică şi conştiinţa publică

Cruciada a IV-a sau “deviată”, cum a mai fost numită, a fost o clară manifestare a politicii de forţă a Veneţiei, dornică să domine fără nici un obstacol comerţul răsăritean8. În plan mai larg, acest asalt asupra lumii bizantine a fost cea mai şocantă manifestare a superiorităţii politice şi militare a Apusului în comparaţie ceea ce mai reprezenta Bizanţul în declin9. Momentul 1204 a deschis perioada celei mai puternice ofensive a lumii latine asupra Europei Centrale şi de Est (Sud-Est). Este începutul marii “misiuni” catolice în Răsărit, de fapt a prozelitismului, fiindcă această acţiune îi va afecta nu atât pe “păgâni” cât pe “schismatici”. S-a produs astfel o imensă ciocnire între cele două lumi creştine – civilizaţia Apusului şi cea a Răsăritului – conştientizată până la nivelul comunităţilor, al vieţii cotidiene. Pentru mulţi istorici, adevărata “schismă”, cu manifestarea consecinţelor sale adânci, s-a produs nu în 1054, ci în 1204 şi în anii care au urmat. Prin urmare, concepţia teoretică (pusă parţial în practică) a Sfântului Scaun privind crearea cadrului favorabil de unire a celor două biserici sub egida Romei este opusă realităţii. Realitatea a demonstrat că actul de la 1204 a generat cea mai adâncă ruptură sau separaţie între ceea ce se va numi ulterior Apusul catolic şi Răsăritul ortodox. 

1.3. Liniile directoare ale politicii lui Inocenţiu al III-lea (şi a succesorilor săi) privind biserica Răsăritului

Politica acestui papă faţă de biserica bizantină (răsăriteană în general) a fost elaborată în mod gradat, pe măsura derulării faptelor. Iniţial, cruciaţii cvasirebeli, cuceritori ai oraşului creştin Zara şi ai capitalei lumii răsăritene au fost excomunicaţi, fiindcă încălcaseră cu bună ştiinţă ordinele înaltului pontif. Pe de altă parte, noul patriarh veneţian fusese instalat la Constantinopol fără acordul papei, ca un instrument al dominaţiei Serenissimei. În faţa acestei grave situaţii, aceiaşi cruciaţi s-au căit formal şi au declarat uniunea bisericilor. Ca urmare, Inocenţiu se vede nevoit să accepte cucerirea Bizanţului ca pe un fapt împlinit şi să caute interpretarea sau motivarea sa cea mai potrivită10. Era prea mare ispita de a regla toate chestiunile bisericii răsăritene de la Roma, de către papă şi de a avea puterea supremă asupra tuturor creştinilor. Era clar – în ochii lui Inocenţiu şi ai liderilor politici apuseni – că autoritatea latină la Constantinopol făcea schisma fără obiect, fără sens, deopotrivă în Bizanţul îngenuncheat şi în toată lumea Răsăritului. Calea suprimării schismei – în ochii aceloraşi factori de putere – trebuia să fie completa “latinizare”, la nevoie prin forţă, a bisericii şi societăţii răsăritene. Din momentul 1204, polemicile teoretice dintre Roma şi Bizanţ legate de Pentarhie şi de ierarhia primelor cinci scaune “patriarhale” ale Bisericii sunt înlocuite cu ideologia “unirii”, adică a punerii – într-un fel sau altul – a bisericii Răsăritului sub egida bisericii romane (latine).

1.4. Motivaţia teoretică a eradicării schismei de către Inocenţiu al III-lea

Sfântul Părinte ştia bine că folosirea forţei armate şi a silniciei împotriva unei biserici şi societăţi creştine (în multe privinţe mai vechi decât biserica romană) nu erau acceptate de canoanele bisericii şi de morala creştină. Biserica Răsăritului, deşi privită în Apus ca schismatică, era una autentic creştină, iar politica de forţă dusă contra sa era fără precedent. De aici vine şi preocuparea insistentă a papei de a oferi opiniei publice, criticilor săi, o motivaţie cât mai adecvată a trecerii Bizanţului din mâini creştine în alte mâini creştine.

Ideea generală a Romei, cristalizată după modificarea punctului de vedere papal faţă de cruciaţi, era că luarea violentă a Bizanţului a fost rezultatul natural al “păcatului schismei”11. Acest “păcat” ar fi lipsit biserica şi statul bizantin de legitimitate, ceea ce ar fi deteminat în chip firesc transferul Imperiului de la “greci” la “latini”, prin voinţa divinităţii. Numai că “păcatul schismei” – care însemna doar ruptură, frângere şi nu abatere de la adevărata credinţă – nu justifica singur el o asemenea pedeapsă pentru “greci”. Ştiind acest lucru, finul ideolog şi diplomat care era Inocenţiu al III-lea a condus silogismul mai departe: fiindcă “grecii” (= răsăritenii) resping dogma esenţială a purcederii Sfăntului Spirit (Duh) şi de la fiul (filioque), ei încetează de a fi doar schismatici (sau rupţi de Roma); abaterea de la dogmă transferă tacit, în ochii papei, “eroarea grecilor” de pe tărâmul schismei pe acela al ereziei. Natural, erezia (= doctrină contrară normelor bisericii oficiale) este mult mai gravă şi presupune sau incumbă pedepse mai aspre. 

Această interpretare a schismei reiese dintr-o scrisoare emisă de Inocenţiu al III-lea la 7 octombrie 1207 şi adresată clericilor şi mirenilor din Rusia Apuseană12. Ruşii erau invitaţi, dacă nu somaţi, să accepte supremaţia Romei pe baza principiului unităţii Bisericii. Spre a le forţa decizia, papa aminteşte soarta grecilor care, datorită “rebeliunii” şi “neascultării” faţă de Roma “au fost daţi spre jaf şi pradă” (dati fuerint in direptionem et praedam). Dar, conform canoanelor, “darea spre jaf” sau confiscarea bunurilor era una dintre pedepsele consacrate pentru eretici (alături de închisoare şi moarte). Prin urmare, cum s-a observat, după Cruciada a IV-a, Sfântul Scaun tinde să amalgameze schisma şi erezia şi să le trateze în acelaşi fel (să le aplice acelaşi regim). Prin aceasta, proprietarii de pământ (şi alte bunuri) “schismatici” puteau fi “legal” consideraţi şi declaraţi iniusti possessores şi supuşi deposedării, chiar şi prin forţă (cruciadă, braţul secular), dacă era necesar13.

Această ideologie a fost creată post factum de către Inocenţiu al III-lea, pentru a justifica crimele, lipsirile de libertate şi uriaşul jaf sau marea deposedare (transferul violent de bunuri din mâinile proprietarilor legitimi – grecii – în mâinile cuceritorilor latini) din 1204 şi din anii ce au urmat, din Constantinopol şi din Bizanţ în general. În anumite circumstanţe însă, acest eşafodaj de idei a fost aplicat şi în lumea răsăriteană din afara Bizanţului, mai ales în secolele XIII–XIV, ceea ce a avut adânci consecinţe pentru accentuarea separării celor două părţi ale continentului.

2. Punerea în practică a politicii lui Inocenţiu al III-lea, referitoare la biserica şi lumea Răsăritului

2.1. Obstacole în calea îndeplinirii scopurilor Sfântului Scaun

2.1.1. Lumea Răsăritului nu era omogenă, ci divizată şi aflată sub diferite guvernări, iar biserica apuseană nu avea aceeaşi autoritate peste tot:

• Constantinopolul şi regiunile bizantine guvernate de cruciaţii latini (împăratul, baronii, Veneţia);
• zonele fostului Imperiu Bizantin dominate de conducători bizantini şi de biserica (bisericile) răsăritene (Imperiul de la Niceea, Moreea, Despotatul Epirului etc.);
• state care făceau parte din Commonwealth-ul bizantin (Rusia, Serbia, Bulgaria sau ţaratul   Româno-  Bulgar);
• popoare şi comunităţi de credinţă răsăriteană cuprinse în state catolice precum Ungaria;
• popoare şi populaţii dominate (adesea formal) de conducători necreştini (păgâni) precum cumanii ;(ţara Românească, Moldova etc.).

Politica lui Inocenţiu şi a urmaşilor săi a trebuit adaptată acestor diverse situaţii particulare.

2.1.2. Inocenţiu al III-lea şi unii dintre succesorii săi nu au fost întotdeauna foarte hotărâţi în privinţa căilor de urmat pentru subordonarea bisericii Răsăritului. Ideea generală era aceea a latinizării bisericii şi societăţii răsăritene, ceea ce ar fi trebuit să însemne:

•     acceptarea necondiţionată a autorităţii papei;
•     acceptarea lui filioque;
•     acceptarea cuminecăturii cu pâine nedospită (azimă).

Inocenţiu a arătat uneori o anumită înclinaţie spre concesii în chestiunea ritului şi a liturghiei (filioque, pâinea dospită), dar numai ca o soluţie provizorie, care trebuia să dureze doar până când răsăritenii ar fi adoptat tradiţia ritului roman. De altminteri, rânduiala sau regula era clară: a consuetudine Romanae ecclesiae membris disentire non licet14. Cu alte cuvinte, membrii bisericii romane trebuiau să urmeze cu toţii acelaşi rit şi aceeaşi liturghie.

2.1.3. Rezistenţa înverşunată a grecilor şi a altor naţiuni răsăritene s-a dovedit a fi o altă cauză majoră a dificultăţilor latinilor în lumea răsăriteană. Această rezistenţă a întărit coeziunea grecilor, dând naştere unei solidarităţi noi de tip medieval, pe care unii istorici nu au ezitat să o numească naţiune15.

2.2. Politica religioasă din regiunile dominate de cruciaţii latini

În aceste regiuni, a fost impusă imediat o nouă ierarhie ecleziastică, supusă Romei. Ierarhii greci au fost înlocuiţi, cu excepţia celor care au acceptat autoritatea papei şi au depus jurământ personal în acest sens16. De altminteri, Conciliul Lateran IV din 1215 a stabilit clar ca episcopii latini din Est să trimită numai preoţi latini în bisericile care mai urmau ritul grecesc17. În unele locuri a fost schimbată chiar şi organizarea ecleziastică (întinderea teritorială a unor eparhii etc.). Clericii catolici au obţinut toate pământurile care aparţinuseră bisericii răsăritene, inclusiv imensele averi ale mănăstirilor greceşti. Aceste bunuri erau râvnite deopotrivă de baroni, ceea ce a determinat o competiţie şi o rivalitate între biserică şi mireni. Aceste abuzuri au condus la o rezistenţă în rândul grecilor. O serie de biserici au fost închise, iar unii preoţi şi călugări au fost pedepsiţi. Principalele pedepse erau confiscarea bunurilor, închisoarea şi uneori chiar moartea, adică exact pedepsele aplicate şi ereticilor. Tot ca o marcă a noii autorităţi latine, s-a impus oficial pentru întreaga populaţie decima ecleziastică, ceea ce a cauzat noi opoziţii, urmate, de asemenea, de confiscări de bunuri şi de pedepse capitale . În 1213, împăratul Henric, în urma unei petiţii a aristocraţilor greci din capitală (care cereau libertate religioasă), a acceptat să fie mai tolerant, în ciuda opoziţiei papei.

2.3. Politica Romei în alte state din Commonwealth-ul bizantin

2.3.1. Rusia. Aici influenţa Sfântului Scaun era mai dificil de impus, datorită distanţelor enorme şi specificului local. Este puţin probabil că amintita scrisoare de la 1207 îi va fi impresionat prea mult pe liderii ruşi. Totuşi prima invazie tătară din Rusia din 1223 pare să fi facilitat o apropiere a unor cneji ruşi de Roma. Papa Honoriu al III-lea constată la 1227 că “regii Rusiei” invitaseră un legat papal să le viziteze teritoriile şi îşi exprimaseră intenţia de a se lepăda de “erorile” răsăritene. Pontiful sugerează că greutăţile prin care trecea lumea rusă (jaful şi crimele tătarilor) s-ar datora persistenţei în acele “erori”. Există mărturii din 1231 ale unor contacte între Roma şi cnezatul Vladimir (Suzdal), iar în anii următori papa Grigore al IX-lea numea un “episcop al Rusiei”18. Mai târziu, în circumstanţe schimbate, după marea invazie tătară (1236–1242) şi după Conciliul Lyon I (1245), în jurul anilor 1250, prinţul Daniel al Haliciului şi Volhiniei este încoronat cu o coroană trimisă de papa Inocenţiu al IV-lea (1243–1254)19. Gestul avea numai o valoare simbolică. În acelaşi timp, călugărul rus Cyrill, trimis la Niceea de către prinţul Daniel, revine în Rusia hirotonit ca mitropolit de Kiev. Pentru contracararea concurenţei Romei, Patriarhia ecumenică a acceptat – fapt neobişnuit – un nativ rus în scaunul mitropolitan al Kievului. De pe la 1250, pentru mai mult de un secol, fiecare al doilea ocupant al acestei înalte demnităţi a trebuit să fie un rus, consemnându-se o alternanţă între ierarhii greci şi cei localnici. Rusia a rămas profund ataşată bisericii răsăritene.

2.3.2. Serbia. După căderea Bizanţului în mâini latine, politica externă a liderilor sârbi s-a adaptat împrejurărilor. Fiul şi succesorul lui Nemanja la tronul Serbiei, Ştefan, a divorţat de soţia sa bizantină şi s-a recăsătorit cu nepoata lui Enrico Dandolo, dogele Veneţiei şi artizanul “devierii” Cruciadei a IV-a. De altfel, la 1217, acest Ştefan avea să fie încoronat de un legat papal. Călugărul Sava – viitorul sfânt naţional al sârbilor şi fratele lui Nemanja – martorul ocupării Bizanţului de către latini, a revenit la scurt timp după 1204 de la Muntele Athos între conaţionalii săi cărora le-a relatat cele întâmplate. În acelaşi timp, Sava a condamnat orientarea prolatină a ţării. În 1219, el a călătorit la Niceea şi a obţinut pentru Serbia o arhiepiscopie autocefală, recunoscută de patriarhia ecumenică20.

2.3.3. Bulgaria (ţaratul Româno-Bulgar). După marea răscoală antibi­zantină din 1185–1187, a bulgarilor şi vlahilor (condusă de fraţii vlahi Petru şi Asan, numiţi Asăneşti), împăratul Isaac Angelos a fost nevoit să recunoască existenţa unui nou stat independent între Munţii Balcani şi Dunărea de Jos21. Inocenţiu al III-lea s-a străduit mult să impună autoritatea bisericii romane în statul Asăneştilor, mai ales sub ţarul Ioniţă Caloian (1197–1207)22. În tratativele purtate cu Roma, acesta din urmă a pretins recunoaşterea pentru sine a titlului de împărat, iar pentru capul bisericii sale a rangului de patriarh. Inocenţiu al III-lea a acceptat doar varianta rege – arhiepiscop primat, motivând în mod diplomatic că aşa cerea specificul apusean şi că, în fond, era vorba de lucruri echivalente. În patru scrisori (din cinci cunoscute) adresate papei, Ioniţă vorbeşte despre sine ca despre imperator totius Bulgarie et Vlachie23. La rândul său, Inocenţiu, spre a-l convinge pe suveranul român să accepte autoritatea Romei, invocă în amintita corespondenţă gloria veche a romanilor, strămoşii lui Ioniţă şi ai poporului român24. Tratativele conduc la un succes temporar pentru Sfântul Scaun: în 1204, Caloian este încoronat ca rege de către un cardinal al Romei, iar cel mai înalt ierarh al bisericii bulgaro-vlahe, Vasile, devine arhiepiscop primat. Toate acestea au fost posibile la momentul respectiv datorită “cruciadei deviate”, prin care Bizanţul încăpuse pe mâini apusene. Totuşi, noul stat nu a devenit un nou pilon al Romei în sud-estul Europei şi nu şi-a putut conjuga acţiunile cu cele ale Imperiului Latin de Răsărit, cum preconiza înaltul pontif. Dimpotrivă, chiar în 1205, Ioniţă a învins armata latină la Adrianopol, luându-l captiv pe însuşi împăratul Balduin (care şi-a încheiat astfel domnia şi apoi viaţa).

Papii au urmărit menţinerea statului Asăneştilor în sfera lor de influenţă prin abile acţiuni diplomatice şi politico-militare, cu implicarea Regatului Ungariei, a Ordinului Teuton şi a Imperiului Latin, dar totul s-a dovedit zadarnic. Noul ţar, Borilă (1207–1218), a convocat un sinod la Târnovo care a urmat rânduiala bisericii răsăritene, iar urmaşul său, Ioan Asan al II-lea (1218–1241), a repudiat oficial dependenţa pe linie ecleziastică a Bulgariei de Roma. În 1235, patriarhul ecumenic de la Niceea a recunoscut oficial o patriarhie autonomă a Bulgariei.

2.4. Politica Romei privind biserica şi populaţia răsăriteană din Regatul Ungariei

2.4.1. Cadrul general. Într-un stat catolic cum era Ungaria, politica Sfântului Scaun faţă de adepţii Bisericii Răsăritului era efectivă, la teritoriu, cu mijloace eficiente, fiindcă era susţinută şi uneori chiar dirijată de forţe importante precum regalitatea arpadiană, biserica locală şi ordinele monastice şi militare. De multe ori, Roma dădea doar un impuls în privinţa tratamentului ce trebuia aplicat “schismaticilor”, iar forţele locale din Ungaria îl foloseau ca pretext pentru îndeplinirea propriilor scopuri.

În jurul anilor 1200, în Ungaria trăiau foarte mulţi adepţi ai ritului bizantin (ruteni, români, sârbi, bulgari, unguri ş.a.), mai ales în părţile sudice şi estice ale regatului. Unii istorici vorbesc chiar de o majoritate a credincioşilor răsăriteni în aceste zone25. Vechi episcopii, mănăstiri şi biserici “greceşti” erau consemnate lângă Belgrad (Nándorfehérvár), Tibiscum (Banat), Morisena (Banat), Transilvania sau Crişana-Sătmar-Maramureş, dar şi în Ungaria Centrală. Până la începutul secolului al XIII-lea, mănăstirile apusene şi cele bazilitane au existat împreună, fără discriminări. În timpul primelor două secole de existenţă a Regatului Ungar bisericile apuseană şi răsăriteană au evoluat relativ paşnic, iar locuitorii de rit bizantin erau liberi să-şi aibă bisericile, parohiile, episcopiile lor şi, după unele mărturii, chiar un scaun mitropolitan (la un moment dat). Nu trebuie uitat că unii conducători unguri au primit botezul la Bizanţ, au fost în relaţii strânse cu împăraţii constantinopolitani şi au avut chiar regine bizantine26. Mai mult, s-a apreciat că, până la invazia mongolă (1241), sunt consemnate în Ungaria circa 600 de mănăstiri răsăritene27, în comparaţie cu cele circa 200 de mănăstiri ale ordinelor apusene. Azi se apreciază de către unii că numărul de 600 este exagerat, deşi autorul cercetării, unul dintre cei mai serioşi bizantinologi unguri, spune clar că are evidenţa strictă a acestor aşezăminte şi că 400 dintre ele fuseseră precis localizate. Poziţia preeminentă a bisericii ortodoxe în Ungaria până după 1200 nu trebuie să surprindă dacă se ţine seama de aşezarea geografică, de orientarea politică şi culturală a regatului şi mai ales de structura sa etno-confesională28.

2.4.2. Ofensiva contra bisericii răsăritene şi a posesorilor “schismatici

În contextul politic creat de asalturile latine asupra Constantinopolului, de cucerirea Bizanţului şi de impunerea acolo a unui patriarh apusean, biserica şi autorităţile laice ungare au reacţionat destul de prompt, încurajate şi de poziţia papei Inocenţiu al III-lea. Erau întâi vizate mănăstirile şi bisericile ortodoxe existente, urmărindu-se apoi şi crearea de noi abaţii ale ordinelor apusene. De exemplu, dintre cele 20 de mănăstiri bizantine atestate până în jurul anului 1250, pe valea bănăţeană a Mureşului şi în Crişana, peste jumătate au devenit catolice în secolul XIII29. La 1204, în drum spre Târnovo, unde urma să-l încoroneze pe Ioniţă, “regele” românilor şi bulgarilor, cardinalul Leon se interesează de soarta românilor din Ungaria şi crede că s-ar putea înfiinţa un episcopat latin pentru ei. Pe baza observaţiilor cardinalului, papa Inocenţiu al III-lea scrie la 16 mai 1204 episcopului latin de Oradea să viziteze mănăstirile ortodoxe “decăzute”, aflate în dioceza sa şi să creeze acolo pentru aceşti “greci” (= români) un episcopat supus direct Romei30. În 1205, arhiepiscopul de Kalocsa – sub a cărui jurisdicţie se găsea episcopia de Oradea – intenţiona să-şi subordoneze forţat o episcopie aflată “în ţara fiilor cnezului Bela” (quidam episcopatus in terra filiorum Bele knese), probabil undeva tot în regiunea Crişana-Sătmar31. Papa, situat de-acum efectiv în fruntea întregii biserici creştine, îi răspunde favorabil arhiepiscopului, cu rezerva că gestul său nu va fi poate necesar, deoarece patriarhia din Constantinopol, sub a cărei jurisdicţie s-ar fi putut afla respectiva episcopie din ţara cnezială menţionată, revenise sub autoritatea Romei. Ideea papei era că, dacă patriarhia “ecumenică” se latinizase, urmau să se latinizeze şi instituţiile subordonate ei, fără să mai fie nevoie mereu de transferuri, preluări silite sau modificări ale întinderii eparhiilor. Acesta este un exemplu clar al legăturii care se făcea inclusiv în Ungaria după 1204 între Cruciada a IV-a şi ofensiva contra adepţilor bisericii răsăritene.

Prin anii 1205–1206, regele Andrei al II-lea (1205–1235), cu ajutorul voievodului transilvan Benedict, dăruia mănăstirii cisterciene de la Cârţa (sudul Transilvaniei, în ţara Făgăraşului), drept loc de fondare, un teritoriu luat sau scos de sub o autoritate a românilor (ortodocşi) din zonă (terram… exemptam de Blaccis)32. Cândva între 1204 şi 1215 (înaintea “Conciliului General”, nume consacrat în evul mediu pentru Lateran IV), o familie nobilă catolică, cu ajutorul regelui Ungariei, a cucerit “din mâinile românilor schismatici” (de manibus Valachorum scismaticorum), cetatea şi districtul Medieş (Megyessala), din zona Sătmarului33.

Prin 1229, arhiepiscopul de Kalocsa s-a îngrijit să primească acordul papei pentru întemeierea unei episcopii latine la Sirmium (Srem, Szerém), cu scopul declarat de atragere a populaţiei locale ortodoxe sub autoritatea bisericii Romei34. 

În 1211, acelaşi rege arpadian Andrei (care se visa împărat la Constantinopol), în înţelegere cu Sfântul Scaun, aduce în sud-estul Transilvaniei Ordinul Teuton, cu scopul de a lupta contra cumanilor (păgâni), dar şi contra altor inamici ai Romei şi Ungariei35. Ordinul Teuton, împreună cu Regatul Ungariei şi cu Imperiul Latin de Răsărit erau menite probabil şi să ţină sub control (presiune) Imperiul Româno-Bulgar, al cărui ataşament pentru biserica Romei se dovedea tot mai firav şi formal. Pe plan local, în regiunea de colonizare, membrii ordinului erau liberi să colecteze taxe de la populaţia zonei, care era probabil tot de rit bizantin. Mai târziu, în 1224, coloniştilor germanici din sudul Transilvaniei li se recunoştea de către acelaşi rege Andrei privilegiul de a folosi “pădurea românilor şi pecenegilor” (silva Blacorum et Bisenorum), evident în defavoarea vechilor proprietari36.

Sunt doar câteva exemple care ilustrează situaţia creată în centrul şi sud-estul Europei după Cruciada a IV-a. Fireşte, nu toate actele îndreptate atunci contra bisericii răsăritene şi contra credincioşilor săi erau orchestrate de Sfăntul Scaun sau de regii Ungariei. Au fost destui conducători mai mărunţi, deopotrivă laici şi ecleziastici, care, în contextul “unirii” forţate de la 1204, şi-au luat liberatea de acţiune împotriva “schismaticilor inobedienţi”. Mărturiile rămase arată că în jurul anului 1200 aceşti schismatici din Regatul Ungariei aveau vechi instituţii de model bizantin (romano-bizantin şi bizantino-slav), erau vechi proprietari de pământuri, păduri şi alte bunuri, râvnite de o seamă de persoane şi instituţii din regat. Politica bisericii romane de după 1204 s-a dovedit a fi un excelent prilej de trecere (silită) a multor bunuri ale “schismaticilor” în mâini latine.

2.5. Politica Romei în “Cumania” (ţara Românească şi Moldova)

“Cumania”, adică zonele extracarpatice de la est de Valea Oltului până la nord de regiunea de curbură, dominate nominal de cumani, dar situate în planurile de expansiune ale Regatului Ungariei, erau locuite în cea mai mare măsură de români, adică de “schismatici”. Aceştia şi cumanii păgâni (aşezaţi ceva mai spre est) erau, natural, vizaţi de politica Apusului. În aceste regiuni însă nu exista o stăpânire politică reală a unei puteri catolice, ceea ce îngreuna mult îndeplinirea scopurilor misionare şi prozelite. Totuşi, la 1227, Sfântul Scaun înfiinţează o nouă episcopie, numită “a cumanilor” (episcopatus Cumanorum) şi subordonată din 1229 direct Romei, cu scaunul situat undeva în sud-vestul viitoarei Moldove. Episcop a fost numit dominicanul Teodoric, fostul prior al provinciei dominicane a Ungariei, menit să menţină legăturile cu ierarhia ungară. Acest act a fost încurajat de succesul convertirii unei importante căpetenii cumane (Borc, Borcea) cu supuşii săi (câteva mii de oameni), trecuţi în Transilvania. Astăzi se ştie că în noua episcopie o preocupare de căpetenie erau “schismaticii”. La 1234, papa Grigore al IX-lea, într-o scrisoare către “regele” Bela al Ungariei, constată că în episcopatul cumanilor sunt “anumite popoare” numite români , care, deşi se consideră creştini, nesocotesc biserica romană şi pe episcopul cumanilor, primind tainele bisericeşti de la anumiţi episcopi de rit grec şi că, mai grav, unii locuitori din Regatul Ungariei (unguri, germani şi alţii) trec să locuiască alături de pomeniţii români şi aderă la credinţa lor. Prin urmare, pentru îndreptarea lucrurilor, episcopul catolic primeşte de la pontif porunca să orânduiască “un episcop catolic potrivit acelei naţiuni [a românilor], care să-i fie vicar” (ut catholicum eis episcopum illi nationi conformem… vicarium in predictis). Bela urma să-i asigure numitului vicar un venit îndestulător. În plus, papa cerea viitorului rege să-şi ţină promisiunea făcută sub jurământ legatului apostolic Iacob de Preneste, anume aceea de a-i “obliga pe toţi neascultătorii faţă de biserica romană din ţara ta să se supună acestei biserici”, căci “nu se cade ca tu să rabzi în regatul tău astfel de schismatici”37. Aici apar două chestiuni distincte. Prima este cea a românilor “schismatici” din episcopatul cumanilor, organizaţi politic şi religios după rânduiala Răsăritului şi care nu se lasă deloc atraşi de biserica romană (dimpotrivă, îi atrag ei la credinţa lor pe catolici). Organizarea religioasă a acestor români extracarpatici este atestată în mod direct în documentul din 1234 (existenţa mai multor episcopii ale lor), iar organizarea lor politică, deşi subînţeleasă (instituţiile ecleziastice fiinţează prin suportul celor politice), a fost mai recent dedusă şi din noţiunea de “popoare” (populi) şi din cea de “un singur popor” (populus unus), care indică cel puţin tendinţa de structurare a locuitorilor respectivi într-un “corp politic” sau într-o comunitate politică (universitas)38. A doua se referă la toţi “schismaticii” din “ţara” lui Bela, care nu mai trebuie “răbdaţi” acolo dacă nu se supun Romei. Cu ce mijloace ar urma să se îndeplinească aceste obiective nu se menţionează, însă implicarea braţului secular, a puterii laice, presupune folosirea forţei.

Consideraţii finale

Deşi apogeul politicii de forţă a Romei faţă de biserica Răsăritului şi credincioşii ei s-a consumat imediat după Cruciada a IV-a şi sub pontificatul lui Inocenţiu al III-lea (1204–1216), măsuri ferme de “unire” sub egidă romană sau de pedepsire a celor obstinaţi şi nesupuşi s-au desfăşurat vreme de câteva decenii, cel puţin atât timp cât a fiinţat Imperiul Latin de Răsărit (1204–1261). Această politică a fost diferită, de la regiune la regiune şi s-a adaptat specificului local şi forţelor de care dispunea Sfântul Scaun în diversele locuri. În timp ce în Bizanţul cucerit de latini şi în regiunile cu populaţie răsăriteană dominate de puteri catolice s-a putut folosi din plin forţa (jaful, prada, confiscarea bunurilor, detenţia, moartea), asimilându-se uneori “schisma” cu erezia, în statele ortodoxe (din Commonwealth-ul bizantin) s-a operat îndeosebi cu mijloace diplomatice (daruri, solii, îndemnuri, promisiuni, insinuări, ameninţări etc.). În aceste din urmă state erau vizaţi mai ales liderii, capetele încoronate, înalţii ierarhi, în timp ce în teritoriile controlate direct de latini erau afectate comunităţile, liderii mai mărunţi, posesorii de bunuri, parohiile, mănăstirile.

Până la urmă, măsurile iniţiate de Roma şi de auxiliarii săi după 1204 au tensionat şi mai mult atmosfera dintre Apus şi Răsărit. Trecerea violentă a Bizanţului în mâini latine, rivalităţile dintre cuceritorii latini, presiunile în vederea impunerii autorităţii bisericii romane, dispreţul pentru valorile răsăritene, actele de silnicie practicate etc. au slăbit civilizaţia europeană în ansamblul său, netezind calea marii invazii tătaro-mongole. Diversiunea latină de la 1204, conjugată cu politica de forţă a republicilor maritime italiene (mai ales a Veneţiei) au slăbit Imperiul Bizantin mai mult decât orice alt factor extern şi au uşurat ulterior sarcina destructivă a otomanilor. Pe de altă parte, încrederea răsăritenilor în propunerile de “unire” bisericească venite după 1204 din partea latinilor s-a spulberat aproape complet, ideea de “unire” fiind mereu de-acum asociată cu forţa şi violenţa. Răspunsurile bizantine la chemările unioniste au devenit pur formale şi au fost date mai ales de factorii politici laici, în speranţa ajutorului militar salvator al Apusului, ajutor care nu a venit niciodată plenar şi la timp. În acest fel, Cruciada a IV-a şi măsurile ce i-au urmat nu au făcut decât să consacre marea schismă de la 1054, s-o facă efectivă, perceptibilă inclusiv la nivelul populaţiei de rând. Cu aceasta, conştiinţa diferenţei şi separaţia acută dintre cele două entităţi ale Europei creştine s-a impus definitiv.