Dr. Ing. Ioan STRĂINESCU, CREAŢIONISMUL ŞTIINŢIFIC

 

10.  ORIGINEA  OMULUI

 

       

10.1. Introducere

 

Sistemul de învăţământ "evoluţionist" de 70 de ani predă în scoli ideea că omul şi maimuţele antropoide (grupul de maimuţe superioare format din cimpanzeu, gorilă, gibonul şi urangutanul) au un strămoş comun necunoscut în prezent (creaţioniştii sunt convinşi că nici nu va fi cunoscut vreodată), care a trăit acum 30...70 milioane ani. Oamenii actuali sunt rezultatul evoluţiei
dintr-un strămoş deja distinct de strămoşii maimuţelor antropoide care a trăit în urmă cu 3 milioane de ani, şi el a evoluat continuu fizic, cultural şi social. Pentru a susţine acest lucru, evoluţioniştii s-au bazat şi se bazează pe o serie de fosile declarate de ei hominoide (fosile de strămoşi comuni pentru oameni şi maimuţele antropoide) şi pe fosilele hominide (prin care ei definesc fosilele strămoşilor rasei umane).

In disputa referitoare la fosilele hominoide şi hominide, creaţioniştii arată că aceste fosile sunt de fapt fosile de maimuţe înrudite sau nu cu cele actuale. "Oamenii cavernelor" numiţi şi "oamenii primitivi" sunt oamenii cei mai discutaţi de către evoluţionişti, întrucât aceşti oameni ar putea susţine modelul evoluţionist. Conform acestui scenariu, "omul cavernelor" a descoperit pe rând focul, roata, cultura cerealelor, etc. Creaţioniştii au o altă părere despre "oamenii cavernelor", aceştia fiind de fapt exemplarele decăzute a acelor oameni care au început migraţia de la "centru" spre zonele îndepărtate.    

In continuare se vor analiza cele mai cunoscute şi apreciate fosile de către evoluţionişti, cu scopul de a arăta falsitatea ideilor evoluţioniste şi anume că omul a apărut prin evoluţie dintr-un strămoş comun cu al maimuţelor.     Ultimele încercări de a susţine un strămoş comun s-au făcut de curând [114 şi 115}, când s-a acreditat ideea că cea mai veche maimuţă antropoidă din care au evoluat strămoşii maimuţelor antropoide moderne şi respectiv strămoşul maimuţă antropoidă care seamănă cu omul ar fi Aegyptopithecus zeuxis, a cărui craniu a fost găsit aproape complet în depresiunea Fayum din Estul Saharei în Egipt. Acest craniu a fost datat la o vechime de 28 milioane ani după sistemul de datare evoluţionist.

Unii evoluţionişti au propus ca strămoş comun al actualelor maimuţe antropoide (Ape în l. engleză), specia de maimuţe Dryopitecus, din care s-au găsit fosile în Africa, Europa şi Asia [116]. Pilbeam, un mare evoluţionist antropologist, referitor la ultimul strămoş al omului, a susţinut: "...că acesta trebuie  să fie o maimuţă asemănătoare cu Dryopithecus, .. şi ea nu poate fi totuşi strămoşul omului, fiind prea specializată în anumite trăsături" (tipice pentru maimuţă N.N.).    

Evoluţioniştii mai consideră în prezent că din strămoşul comun a apărut prin evoluţie, cel mai vechi strămoş direct al omului (hominid) şi anume Ramapitecus, care este prezentat ca un animal dotat cu un mers parţial vertical.

       

10.2. Ramapitecus

 

Acest "hominid”  fost definit de majoritatea  savanţilor evoluţionişti, printre care Pilbeam, Simons, etc. ca fiind strămoşul cel mai îndepărtat al omului. Prin datare radiometrică, vârsta lui a fost apreciată la 13 milioane de ani [116,117 şi 118]. Fosilele de  Ramapitecus constau în esenţă dintr-o grămăjoară de dinţi şi un fragment de maxilar.

Pe baza acestor date destul de fragmentare, câţiva evoluţionişti au construit un strămoş din care a evoluat omul, şi aceasta deoarece dinţii incisivi şi canini ai  acestui mamifer erau relativ mici în comparaţie cu dinţii molari (asemenea ca la oameni); apoi ei au crezut că fragmentul de maxilar găsit este mai apropiat de forma parabolică, ca cel uman în comparaţie cu cel în formă de U specifică celor mai multe maimuţe antropoide.

Recent Eckhardt [119, pg. 94] a făcut o serie de măsurători comparate pe colecţiile de dinţi a două specii de Dryopitecus (fosile de maimuţe antropoide) şi a unei specii Ramapitecus şi le-au comparat cu populatia de cimpanzei de la un centru de cercetări din Liberia, de unde a rezultat la cimpanzeii vii o variaţie mare a danturii. 

Mai recent Walker şi Andrew [120¬ pg. 313] au descris reconstrucţia  dentară a arcadelor unui Ramapitecus, bazaţi pe o mostră care a fost mai completă, de unde a rezultat că arcada dentară nu este parabolică,  aşa cum a rezultat din primele reconstrucţii făcute pe un fragment de maxilar. Ulterior şi marele evoluţionist   Dr. Pilbeam a fost obligat să recunoască că nu este sigur că Ramapitecus ar fi cel mai îndepărtat strămoş al  omului, ci al unei maimuţe antropoide.

O lovitură puternică au primit-o evoluţioniştii  susţinători ai strămoşului "nostru” Ramapitecus, după ce  s-a analizat dantura babuinilor din Etiopia care locuiesc la înălţime mare şi la care dinţii incisivi şi canini sunt mici în comparaţie cu cei molari.

Concluzia la care au ajuns evoluţioniştii în acest deceniu şi pe care creaţioniştii o susţineau mai demult este că Ramapitecus este un tip de maimuţă.

Cu toate acestea, în cărţile de scoală şi în muzeele de la noi din tară acest strămoş este încă considerat ca strămoş comun om-maimuţă ce a început să umble în poziţia semiverticală.

Evoluţioniştii sunt în căutarea altor fosile "hominoide” care să fie datate din aceeasi perioadă, ca să poată justifica evoluţia spre strămoşul omului modern, evoluţie care trebuie după calculul lor să dureze în jur de 15..30 milioane ani.

In gândirea evoluţionistă, din Ramapitecus, prin  evoluţie s-a desprins o ramură de strămoşi hominizi (deci strămoşi direcţi ai omului) şi conform prezentării făcute de Kenneth F. Weaver [126,pg.561-595], primul hominid este declarat Australopitecus afarensis, care a trăit acum 3,5 milioane ani, urmat de Australopitecus  africanus, din care s-au desprins 3 ramuri: Australopitecus robustus,  Australopitecus boisei şi respectiv Homo habilis (care a trăit acum 1,5 milioane ani).

 

           10.3. De la Australopitecus afarensis la Homo habilis        

 

După ce Ramapitecus, în fine, a fost clasificat de  evoluţionişti în strămoş doar al maimuţelor antropoide (deci nu şi al omului), unii evoluţionişti în frunte cu D. R. Pealbeam au propus drept candidat "sigur” pentru funcţia de strămoşi ai omului modern (hominid), variantele de fosile Australopitecus şi respectiv Homo  habilis, întrucât aceşti strămoşi deja aveau un mers vertical, apropiat de cel uman.

 

10.3.1. Australopitecus afarensis

 

Dr. Donald C. Johanson, care a condus o echipă internaţională, a descoperit-o la Hadar, Etiopia, pe Lucy, un schelet de femeie adultă de cca. 30 ani şi având probabil o  înălţime de maximum 1,1 m. Ulterior au fost găsite şi alte 6o de schelete asemănătoare de hominizi, la Letoli în Tanzania şi care împreună cu Lucy sunt considerate ca făcând parte din specia Australopitecus afarensis. Densitatea oaselor membrelor, atestă o musculatură dezvoltată şi puternică. Fata, maxilarele şi cavitatea craniană a lui  Lucy, sunt asemănătoare cu a  maimuţelor antropoide, iar cavitatea craniană este de cca. 3 ori mai mică decât la om.

 

10.3.2. Australopitecus africanus

 

Mai multe fosile de Australopitecus africanus, incluzând fosilele  "copilului” Taung au fost descoperite în caverne sudafricane. Acest hominid este apreciat că a trăit acum 3,5 milioane ani, dar mulţi antropologi  dezagrează ideea că acest hominid a fost precursorul hominizilor de mai "târziu” şi anume Australopitecus variantele robust şi boisei [126,pg.574].

In 1924, câţiva oameni au escavat pentru găsirea  de minereuri aurifere, într-o cavernă deschisă Taung din Africa de Sud şi au descoperit o bucată de craniu cimentat. Imediat  Prof. Raymond Dart de la Anatomy Department of Witwarersrand a continuat ştiinţific cercetările în cavernă, găsind şi alte părţi din craniu. Întrucât primele fosile din acest gen de hominizi au fost găsite în Africa de sud, genul acesta de hominid a fost  denumit Australopitecus (prin pitecus înţelegându-se "Ape", adică maimuţă antropoidă), [121].

Comparat cu varianta afarensis, africanus nu are  diferente morfologice, doar dinţii din spate sunt ceva mai mari pe când cei din fată ceva mai mici.

 

10.3.3. Australopitecus robustus

 

Robert Broom, care a descoperit primul craniu de  adult din specia Pitecantropus africanus în 1936, a reuşit să găsească primul craniu din specia de Australopitecus robustus în 1938 în regiunea Kromdraai în Africa de sud [126, pg. 596]. Broom a constatat că fata şi dinţii speciei hominide de la Komdraai erau suficient de diferite de specia africanus şi de aceea i-a dat un  nou nume.     

Varianta robustus are un corp mai greu şi este o creatură mai puternică decât varianta africanus.S-a constatat că robustus s-a hrănit cu fructe fibroase şi tuberculi. O escavare în regiunea Swartkrans între Kromdraai şi Sterkfontein, a scos la iveală mai mult de 130 schelete de robustus.

  

10.3.4.  Australopitecus boisei

 

In 1931 anropologul Louis B.Leakey şi soţia sa Mary, au început studiul fosilelor în Oldvai Gorge în nordul Tanzaniei şi cu ajutorul a 400 de fragmente de oase, ei au reuşit reconstrucţia unui craniu adult pe care l-au numit Zinjiantropus boisei.

Ulterior, Leakey a admis că Zinjantropus boisei este o varietate de Australopitecus, care a trăit se pare în aceeaşi perioadă cu specia robustus, adică acum 1,8 milioane ani şi posedă o cavitate craniană mai mică de 500 cm cubi, care reprezintă acelaşi volum cu al gorilelor de astăzi.

 

10.3.5. Homo habilis

 

Fosile fragmentare de homo habilis au fost găsite  la Olduvai în 1959 şi Louis Leakey şi colaboratorii  săi  Philip Tobias şi John Napier au considerat că în fine aceste fosile reprezintă ceva diferit şi că a fost găsită o "industrie de scule” la Olduvai. La sugestia lui Raymond Dart, noul hominid a fost numit Homo habilis [126, pg.600], adică "handy man". Unii evoluţionişti ca Ralph Holloway de la Universitatea Columbia, consideră că habilis probabil a avut un sistem neurologic care să permită un început rudimentar de vorbire. De altfel cavitatea craniană a fost estimată în medie de 580...600 cm cubi şi se consideră că fosilele găsite pot fi datate în jur de 1,5 milioane ani prin metoda radiometrică.

Se poate concluziona că aceste animale, incontestabil au creerele de mărimea maimuţelor antropoide actuale şi seamănă cu acestea, deci aşa cum afirmă creaţioniştii reprezintă probabil un gen de antropoide care au dispărut.

Din studiul oaselor bazinului, ale membrelor  inferioare şi superioare a acestor animale, evoluţioniştii au ajuns la concluzia că ele aveau un mers vertical şi aceasta s-a datorat în primul rând autorităţii a doi savanţi: Broom [122] şi Le  Gros Clark [123,pg.30o-333], care au susţinut puternic această concluzie. Ea a fost schimbată de curând de marele anatomist din Marea Britanie, Solly Lord Zuckerman  [124,pg.75-94] şi de Dr.Charles Oxnard [125,pg.381-395], profesor de anatomie şi antropologie al Universităţii din Chicago. Po o durată de 10 ani, o echipă condusă de Lord Zuckerman a studiat aspecte anatomice ale omului, maimuţelor antropoide actuale şi respectiv a fosilelor de Australopitecus şi Homo habitus.

In contrast cu Le Gros Clarck şi alţi savanţi, care  au clasificat speciile de Australopitecus şi Homo Habilis la genul Hominide (familia omului, conform modelului evoluţionist), Lord Zuckerman consideră că aceste specii aparţin de genul maimuţelor antropoide [127, pg.77].

Studiile realizate de Oxnard concluzionează că Australopitecus şi Homo habilis nu aveau un mod de  locomoţie vertical, uman, ci probabil unul similar cu urangutanul [128,pg.389-395].

Dacă observaţiile lui Oxnard şi Lord Zuckerman sunt corecte, rezultă că Australopitecus şi Homo habilis au fost animale care nu pot fi considerate strămoşi comuni  pentru om şi maimuţe şi cu atât mai mult pentru om. Pe de altă parte, putem nota că babuinul actual Teropitecus glada, are un număr de caracteristici dentare, mandibulare şi faciale care sunt asemănătoare cu cele ale lui Australopitecus.

Chiar mai mult decât Lord Zuckerman Oxnard, câţiva evoluţionişti si-au exprimat încrederea lor că Australopitecus reprezintă o specie de maimuţă antropoidă Astfel Ashley Montagu, un bine cunoscut evoluţionist, a afirmat: "...forma craniului lui Australopitecus este extrem de asemănătoare cu a maimuţei antropoide (Ape-like).. şi  arată aşa multe caractere tipice maimuţei antropoide, astfel că este altceva decât un străbun direct al omului sau din linia de evoluţia a omului" [129, pg. 121].

 

10.4. Homo erectus

 

Un număr de fosile de oameni sunt grupate sub numele generic de Homo erectus [1, pg. 174], incluzând Omul de Java, Omul de Peking, Omul de Heidelberg şi megantropus. Evoluţioniştii consideră că ei au trăit acum 500.000 de ani, că au avut un mers vertical, capacitatea craniană de cca. 1.000 cm cubi şi că au avut o cultură incipientă.

Referitor la Omul de Java, acesta a fost repudiat de  însuşi descoperitorul său, un fizician olandez Dubois, care a găsit câteva fragmente din Homo erectus în Java în 1881, pe care le-a denumit Omul de Java. El a găsit un craniu cu o capacitate de 900 cm cubi şi apoi cu un an mai târziu, un femur de om. Dar cercetările ulterioare l-au condus pe olandez să afirme că Omul de Java n-a fost nimic mai mult decât un gibon mai mare [130] şi să-şi dea seama de greşeala făcută prin asocierea unui femur de om la craniul găsit.

In 1906, o expediţie în zona în care a lucrat Dubois, a găsit un craniu cu un volum de 1.000 cm cubi. Ulterior excavaţiile s-au extins de către von Koenigswald la 55 km de locul iniţial în perioada 1936...1939. Noile fragmente de craniu au condus şi ele la concluzia că sunt ale unui gibon.

Referitor la Omul de Peking, lucrurile sunt mai  complicate, şi aceasta din cauză că toate fosilele găsite în perioada de excavaţie efectuată între anii 1920...1942 s-au pierdut în timpul războiului. Au apărut multe comentarii, mai ales din cauză că s-au găsit o serie de cranii ale Omului de Peking, dislocate, de parcă omul  adevărat, al cărui schelet se pare că a fost găsit apoi pe un nivel mai ridicat în timpul excavaţiei, s-ar fi înfruptat din conţinutul craniilor Omului de Peking şi de aici suspiciunea că dispariţia a fost intenţionată şi deci Omul de Peking ar fi fost o maimuţă antropoidă [35,pg.127-145].

Alte fosile de Homo erectus au fost găsite în diferite părţi ale globului şi din analiza lor a rezultat că Homo erectus a fost într-adevăr om, dar degenerat în mărime şi inteligentă, din cauza unei diete proaste, a  unor împrejurări ostile şi a unor deficiente genetice. Oricum Homo erectus nu poate fi acceptat ca strămoş al  omului modern, şi aceasta se poate demonstra prin descoperirile recente de fosile de Homo sapiens (care este similar cu omul modern şi care se ocupa cu vânatul şi agricultura).

Homo erectus a fost datat la vârsta de 2,6 milioane ani.

 

10.5. Omul de Neandertal

 

Multe schelete ale Omului de Neandertal găsite şi  studiate, atestă că acesta este într-adevăr un om, el nefiind mult diferit de omul modern. Capacitatea craniană era echivalentă cu a omului modern, astfel cum Dobzhanscky a arătat [8, pg. 410]: "Capacitatea craniană a rasei Neandertal de Homo sapiens a fost în medie egală sau ceva mai mare decât a omului modern. Capacitatea craniană şi greutatea creerului pe de altă parte nu este un criteriu  sigur pentru inteligentă şi abilitatea intelectuală de ori ce fel".

Privitor la structura deficitară a scheletului găsit,  mulţi antropologi cred că aceasta s-ar datora unei boli de artrită sau rahitism. In această direcţie, Francis Ivanhoe [131] afirmă: "Omul de Neandertal trebuie privit aşa cum a fost, nu din cauză că el a avut rahitism, şi aceasta din lipsa vitaminei D de-a lungul perioadei de 35.000 de ani petrecuţi pe pământ".

Este cunoscut că Omul de Neandertal a admirat florile, folosea unelte elegant, picta şi admira picturile, practica un gen de religia la înmormântare şi se pare că  a folosit şi comunicarea prin scriere de simboluri.

 

10.6. Omul Modern

 

Contrar opiniei generale a evoluţioniştilor, ultimele descoperiri de fosile au demonstrat că omul modern a fost  contemporan cu toţi strămoşii asemănători cu maimuţele antropoide, din care ar fi trebuit să evolueze conform modelului evoluţionist. Astfel Leakey şi colaboratorii săi au găsit fosile de Homo sapiens şi în jurul lor peste 400 de unelte confecţionate din piatră. Datarea dă o vechime fosilelor găsite de 2,5 milioane ani! [132]. De altfel şi alte schelete de Homo sapiens au fost găsite în Italia în 1860 şi  1863 şi respectiv în California-SUA în 1886 în depozite din era Pliocenă, dar până acum nu s-a dat suficientă importantă acestui aspect.

Din punctul de vedere al creaţioniştilor, aceste  "anomalii” sunt elucidate, aşa cum s-a arătat în cap.6.2, întrucât coloanele geologice sunt interpretate prin contextul postcataclismului, prin care modelul creaţionist susţine că întreaga coloană geologică acoperă doar o durată de 10.000...50.000 de ani. In acest caz nu mai este  necesar să se arate că omul a evoluat dintr-un  strămoş comun cu al maimuţelor antropoide.

Dar chiar dacă acceptăm modelul evoluţinist de datare a coloanei geologice şi respectiv al fosilelor, nu mai există nici un dubiu să afirmăm că omul nu a putut evolua din strămoşul maimuţelor antropoide, deoarece  în primul rând nu s-a găsit nici un strămoş comun om-maimuţă, iar pe de altă parte s-au găsit fosile de "om modern",  adică Homo sapiens în perioade geologice mai vechi decât în care au existat aşa-zişii strămoşi ai omului şi anume Australopitecus şi respectiv Homo erectus.

 

10.7.  Omul în comparaţie cu maimuţele antropoide

 

Aşa cum s-a arătat în cap.10.2 până la 10.6,  evoluţioniştii şi respectiv megaevoluţioniştii au încercat să prezinte că Homo sapiens este rezultatul evoluţiei în ordinea: Homo erctus, Homo habilis, Australopitecus, Ramapitecus, Dryopitecus şi Egiptopitecus (ultimul ar fi strămoşul comun om-maimuţă antropoidă).

Unii evoluţionişti au mers mai departe şi au afirmat că creierul uman este doar un creier de reptilă modificat, în sensul creşterii volumului său [133,pg.31-39]. Evoluţioniştii presupun creierul uman ca rezultat al expandării în forma ierarhică din creierul reptilei, apoi al paleomamiferului şi respectiv al neomamiferului, fig.10.1.

 

 

 

 

 Fig.10.1. Supoziţia evoluţiei creierului uman.

 

Pe scurt, evoluţioniştii cred că pot oferi un model de  evoluţie şi un început neural din care să se obţină  creierul uman responsabil cu interpretarea impulsurilor senzoriale, coordonarea şi controlul activităţii  corpului uman şi în special în activitatea emoţională, de gândire şi creaţie. Ei încearcă să demonstreze doar  superioritatea cantitativă a creierului uman în comparaţie  cu cel al maimuţelor antropoide considerate a fi cele mai inteligente mamifere.

Creaţioniştii sunt convinşi că diferenţa dintre creierul uman şi cel al maimuţelor antropoide este în primul rând una calitativă. Acest lucru reiese destul de clar din analiza detaliată a tabelelor 10.1 şi 10.2.

In primul tabel este făcută o comparaţie între om şi maimuţa antropoidă în general, iar în tabelul 10.2 între om şi cimpanzeu, considerat antropoida cea mai "inteligentă [13,  pg.339].     

Interesant este şi faptul că mai mulţi evoluţionişti  au încercat să acrediteze ideea evoluţiei comportării omului din cel al maimuţei. Ei susţin că evoluţia a constat doar din rafinarea comportării animale; adică susţin că studiul comportării animalelor este suficient pentru a înţelege comportarea umană.

Prin aceasta, în mod indirect, creaţioniştii doresc  demonstrarea originii animale a umanităţii.

                                           Tabelul 10.1

Comparaţie anatomică între om şi maimuţa antropoidă.

 

Nr.

Omul modern

Maimuţa antropoidă

1.

2.

3.

4.

5.

6.

7.

8.

9.

10.

11.

12.

13.

14.

 

 

15.

16.

17.

18.

19.

 

Craniul cu arcuire largă.

Procesul mastoid proeminent.

Arcul dental parabolic.    

Caninii fără proeminente.  

Nu există diastema în maxilarul superior.

Nu are teşitura simiană.

Buze proeminente.

Coloana vertebrală în 3 curbe.

Spin neural scurt la vertebra cervicală.

Braţe scurte.

Mameloanele plasate jos.

Femela cu sâni proeminenţi.

Corpul relativ fără păr.

Părul pe corp când este prezent, mai proeminent pe partea ventrală a corpului.

Nu are baculum (osul penis). 

Bazinul adânc, forma rotundă.

Şezutul bombat.

Picioarele diferite de mâini.

Coloana vertebrală întră în centrul craniului.

Craniul turtit.

Procesul mastoidic absent.

Arcul dental în formă de U.

Caninii proeminenţi.

Diastema prezentă.

Are teşitura simiană.

Buze extrem de subţiri.

Coloana vertebrală în 2 curbe.

Spin neural lung.

Braţe lungi.

Mameloanele plasate sus.

Femela cu sâni plaţi.

Corpul păros.

Părul totdeauna prezent şi mai proeminent pe partea dorsală.

 

Prezent baculum.

Bazinul puţin adânc, plat.

Şezutul plat.

Picioarele similare cu  mâinile.

Coloana vertebrală intră în partea dorsală a craniului.

  

 

Disputa între creaţionişti şi evoluţionişti pune un  accent deosebit pe compararea cantităţilor de simboluri şi semne pe care le poate percepe omul modern în comparaţie cu maimuţele antropoide, în privinţa gândirii perceptuale şi conceptuale, a determinismului metodologic şi ontologic şi în apoi similitudinile empirice şi experimentale.

S-au făcut experimente de învăţare a limbajului cu  semne (American Signe Language), cu cimpanzeii Washoe şi Lana şi pe gorilele Koko şi Michael [134, pg.438-465].

Lana a folosit tastele conectate la un calculator pentru conversaţie cu antrenorul uman, dar această conversatie depinde mult de răspunsul la reflexul condiţionat al semnelor.

Gorila femelă Koko, a reuşit la vârsta de 13 ani  (după  12 ani de antrenament), să înveţe în mod condiţionat 500  de semne [135, pg.110-113], dar chiar în perioada sa de glorie nu a  obţinut un IQ mai mare de 95, care apoi a început să scadă treptat, acest punctaj de inteligentă îl obţin în mod normal copii până la vârsta de 3 ani.      

Dr.G.Marion Kinger [136] a scos în evidentă contrastul şi diferentele  între limbajul şi vorbirea umană în comparaţie cu a cimpanzeilor. Astfel dimensiunile umane sunt caracterizate prin:

a. limbaj: propoziţional, organizat pe baza unor reguli;

b. folosirea uneltelor: manufactură pentru îmbrăcăminte, mâncare;

c. cultură: social determinată;

d. conştiinţa reflexivă: să cunoască ce unii cunosc;

e. implicarea etică: cunoaşterea sensului de rău şi bine;

f. impulsurile estetice: cunoaşterea sensului timpului;

g. implicarea metafizică: probleme transcedentale vizibile sau senzoriale, rostul vieţii.    

Se pune problema dacă animalele gândesc. Se acceptă în prezent că ele gândesc numai la nivel conceptual. Aceasta înseamnă că animalele gândesc numai în prezenta imediată a obiectelor. Gândirea omenească pe de altă parte, este independentă complet de prezenta oricărui obiect în cazul demonstraţiilor matematice şi logice.

In concluzie, se poate afirma că animalele superioare pot gândi, dar nu în modul în care o face omul.

In Tabelul 10.2 sunt prezentate contrastele esenţiale ce apar între om şi cimpanzeu (considerat azi maimuţa antropoidă cea mai evoluată).

 

                                Tabelul 10.2.

 

 

  OAMENI

   CIMPANZEI

1

Aparatul vocal al omului

este apt pentru producerea sunetelor necesare vorbirii.

Aparatul vocal al cimpanzeilor nu este apt pentru vorbire.

 

2

Procesele auditorii sunt primare pentru recepţia limbii şi pentru comunicarea directă.

Procesele vizuale sunt primare pentru comunicare.

3

Expunerea prin vorbirea umană şi interacţia cu ea va conduce către o vorbire maturizată.

Expunerea prin vorbirea umană şi interacţia cu ea nu conduce la vorbire
şi  "maturizarea" nu este evidentă.

4

Limbajul este spontan în condiţiile de la punctul 3 şi este mai degrabă câştigat decât învăţat.

Limbajul nu este spontan şi nu se câştigă. Învăţarea unui limbaj este foarte dificilă şi reprezintă un proces nenatural.

5

Imitaţia este importantă, dar reprezintă un factor secundar pentru limbaj.

Imitaţia este factorul primar în expresia limbajului.

6

Nu este necesară o răsplată pentru întărirea învăţării.

Este necesară în permanenţă răsplata pentru învăţare.

7

Oamenii pot discuta funcţiile şi practicile limbajului propriu.

Nu se pune problema să aibe interes în discutarea limbajului uman.

8

Concepţiile abstracte pot fi înţelese şi discutate.

Conceptele abstracte nu pot fi înţelese şi discutate.

9

Situaţii îndepărtate în timp pot fi înţelese şi discutate.

Situaţiile care nu sunt în imediatul prezent nu pot fi  înţelese şi discutate.

10

Vorbirea umană are potenţialul de distribuţie în trecut, prezent şi viitor.

Cimpanzeii învaţă modele asociative aplicabile numai în prezent.

11

Vorbirea umană este orientată după reguli, foloseşte cuvinte ce formează propoziţii.

Cimpanzeii care au învăţat să folosească "cuvinte-semne” şi le utilizează numai pentru a fi răsplătiţi.

12

Este normal pentru oameni să achiziţioneze şi să
înveţe îndemânarea lingvistică (vorbirea), doar o perioadă de 5 ani (între vârsta de 1 an şi 6 ani).

Este normal pentru cimpanzei să comunice, dar procesele şi îndemânarea lor este puternic restrânsă iar învăţarea se face într-o perioadă de timp mai scurtă decât perioada de timp normală necesară pentru copiii umani să înveţe limba.

13

Folosesc limba lor în obţinerea anumitor sunete necesare vorbirii.

Folosesc rar limba în producerea de sunete normale.

14

Oamenii pot recepţiona şi transmite sunetele necesare vorbirii.

In anumite limite cimpanzeii pot recepţiona sunetele vocale ale vorbirii dar nu le pot transmite.

15

Oamenii în mod normal îşi folosesc mâinile lor numai ca să suplimenteze transmiterea ideilor prin vorbire.

Cimpanzeii îşi folosesc mâinile drept component primar al transmiterii mesajului.

16

Pot să ia decizii logice asupra sensurilor diferite ale aceluiaşi cuvânt pronunţat (de exemplu corn) în funcţie de context.

Nu au o astfel de abilitate.

17

Pot crea noi mesaje prin noi combinaţii ale aceloraşi cuvinte, ordinea cuvintelor nu este necesar rigid stabilită.

Cuvintele şi obiectele pe care ele le semnifică pot fi interschimbabile, dar asta nu în seamănă că cimpanzeii înţeleg diferitele nuanţe de sens apărute.

18

Cuvintele pot fi schimbate în forma lor exterioară, prin prescurtare sau adiţionare de prefixe  sau sufixe şi pot fi înţelese imediat noile sensuri de către oameni

Nu pot înţelege cuvintele prescurtate sau modificate

19

Limbajul uman foloseşte noţiuni abstracte ca: intensitate, tensiune, inflexiune, ton şi articulaţie, etc.

Noţiunile abstracte sunt irelevante pentru cimpanzei.

 

  

10.8. Embriologie, organele vestigiale Şi omologia

 

Multe decenii, evoluţioniştii au folosit cu succes, argumentul lor de bază că embrionul uman, ca şi alte  embrioane, în timpul dezvoltării lui, trece succesiv în secvenţe care arată ordinea de evoluţie a fiinţelor vii. Mulţi evoluţionişti cred încă în recapitularea de către ontogenie (dezvoltarea embrionului) a filogeniei (dezvoltarea evoluţionistă a "arborelui familiei" de la "fiinţele” inferioare spre cele superioare.   

Această "credinţă” este încă predată în liceele şi universităţile româneşti, cu toate că cei mai mulţi embriologişti nu mai cred în această teorie, care este complet discreditată [35, pg.178-186].

Walter J.Bock, Profesor la Departamentul de Ştiinţe Biologice din Universitatea Columbia a arătat [137, pg. 684]: "...legea biogenetică a devenit atât de adânc înrădăcinată în gândirea biologică, că ea nu poate fi eliminată, cu toate că a fost demonstrată falsitatea ei de numeroşi specialişti".

Una din cele mai populare idei expuse de cei care cred în recapitularea embriologică este aceea că embrionul uman (la fel ca şi embrioanele mamiferelor, a reptilelor şi a  păsărilor) au fante bronhiale în timpul stagiului lor de  dezvoltare. Embrionul omenesc are o serie de bare şi şanţuri în regiunea gâtului, numite pungi faringiale, care la o analiză superficială seamănă cu barele şi şanţurile din regiunea gâtului la embrionii de peşti şi care se dezvoltă în branhii.

La embrionul uman (ca de altfel şi la embrioanele de mamifere, păsări şi reptile) aceste pungi  faringiale nu se deschid în gât (deci ele nu pot fi branhii) şi ele nu se dezvoltă în bronhii sau alte organe  respiratorii. Aceste structuri de beţişoare şi fante ale embrionului uman, se dezvoltă în diferite glande şi anume în maxilarul inferior şi în structurile aparatului auditiv [35, pg. 180].

Apoi, dacă embrionul uman recapitulează evoluţia  strămoşilor săi conform scenariului evoluţionist, inima umană în dezvoltarea embrionară ar trebui să înceapă cu o cavitate, apoi să se dezvolte succesiv în două, trei şi în final în patru cavităţi. Dar inima omenească începe cu două cavităţi, care fuzionează într-o cavitate şi apoi se divide direct în cele 4 cavităţi: două auricule şi două ventricule, deci o dezvoltare 2-1-4 fată de 1-2-3-4 cum ar fi secvenţa evoluţionistă.

In plus, creierul uman se dezvoltă înaintea nervilor inimii, iar inima înaintea vaselor sancvine, în contradicţie cu modelul evoluţionist [35, pg.180].

Din cauza acestor contradicţii şi omisiuni şi a  altora nedescrise aici, teoria recapitulării embriologice a fost abandonată de evoluţionişti.

Cu câţiva zeci de ani în urmă, evoluţioniştii au  enumerat în jur de 180 de organe ale omului, considerate a fi organe nefolositoare omului în prezent, deci organe vestigiale folosite de strămoşii animali ai omului în timpul evoluţiei.

Cu creşterea cunoştinţelor anatomice şi fiziologice în timp, lista
acestor organe vestigiale s-a redus continuu,  încât azi ea nu mai cuprinde nici un organ vestigial.

Putem aminti că până de curând timusul (glanda endrocrină situată în mediastinul anterior, intervine în primii ani ai copilăriei în creşterea organismului şi în imunitate, şi care se atrofiază la pubertate), glanda epifiză (glandă mică situată în masa encefalului a cărei secreţie determină dezvoltarea caracterelor sexuale),  amigdalitele, apendicele şi coccisul (os triunghiular  amplasat la extremitatea de jos a coloanei vertebrale-noada), erau cândva considerate organe vestigiale.

Apendicele conţine o ţesătură similară cu acea ce se găseşte în amigdale şi este activă în lupta împotriva infecţiilor (împotriva invadatorilor). Coccisul nu este un vestigiu de coadă cum au afirmat până nu demult evoluţioniştii, şi anume: "coccis, os format din fuziunea a trei la cinci vertebre-sic!-atrofiate, reprezentând rudimentul scheletului de coadă” [43, pg. 202] ci serveşte ca ancoră pentru muşchii pelvis, fără ei omul nu poate şedea confortabil pe un scaun sau fotoliu.

O dispută interesantă se dă între creaţionişti şi  evoluţionişti, referitor la structura şi metabolismul similar diferitelor tipuri de animale. Prin structură similară a diferitelor organe se înţelege omologismul structural, prin care evoluţioniştii au încercat de-a lungul timpului să demonstreze valabilitatea

principiului evoluţionist.

Creaţioniştii au în această direcţie un avantaj din cauza modelului său mult mai simplu şi mai clar, prin care se arată că funcţiile similare apar datorită unui plan închegat şi unitar al Creatorului, care a permis folosirea de structuri similare cu care să se obţină funcţiile necesare organelor din alcătuirea tuturor animalelor şi respectiv ale omului, şi în esenţă prin modificarea acestor structuri şi a metabolismului să se obţină cerinţele specifice fiecărui organism [35, pg. 181].

Similaritatea este necesară întrucât atât animalele cât şi omul folosesc aceleaşi elemente (din punctul de  vedere al structurii chimice), beau aceeaşi apă şi respectiv respiră  acelaşi aer.

O mare parte dintre contradicţiile modelului evoluţionist sunt arătate de Sir Gavin de Beer, un ferm avocat al teoriei evoluţioniste, care în cartea sa intitulată "Homology, An Unsolved  Problem” [138]. Însăşi titlul cărţii pune în evidentă contradicţiile care apar între datele genetice şi structurile omologice ale strămoşilor comuni; şi aceasta pentru că animalele din aceeaşi linie evoluţionistă, au aceeaşi structură morfologică dar au genele diferite!

Megaevoluţioniştii cred că structura organismului se schimbă (evoluează) din cauză că genele se schimbă (sau evoluează). Astfel dacă genele se schimbă, desigur ar trebui ca structura şi funcţiile guvernate de aceste gene să se schimbe. Ar trebui ca reciproca acestei afirmaţii să fie valabilă, adică dacă structura sau funcţia au rămas neschimbate, atunci genele care guvernează această structură sau funcţie să rămână neschimbate; dar actualele înregistrări genetice contrazic aceste predicţii.    

Din această cauză evoluţioniştii au fost obligaţi să postuleze o situaţie incredibilă şi anume, o involuţie (şi nu o evoluţie). Aşa cum a observat Sir Gavin în [138], atunci când analizează articolul lui S. C. Harland apărut în Biological Reviews, vol. 1, 1936: "...noi suntem capabili să vedem cum organe ca ochii, care sunt comuni tuturor animalelor vertebrate, prezervă o similaritate esenţială în structură sau funcţiune, cu toate că genele responsabile pentru acest organ au fost alterate în timpul procesului evoluţionist".    

Sugestia lui Horland că structurile pot rămâne  neschimbate, în timp ce genele care le guvernează se pot altera, în contradicţie cu teoria evoluţionistă, este destul de curioasă.

 

 

 

© Universitatea din Bucuresti 2002.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest,
except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to: Ioan STRAINESCU; Text editor: Laura POPESCU; Last update:December, 2002