Dr. Ing. Ioan STRĂINESCU, CREAŢIONISMUL ŞTIINŢIFIC

 

 

4. ORIGINEA  UNIVERSULUI 

        

Aşa cum a-a mai arătat şi în capitolele anterioare, trebuie din nou precizat faptul că apare o diferenţă clară între investigarea în prezent şi investigarea despre trecut. Din această cauză, există limitări clare în privinţa studiului originii universului şi aceasta pentru că oamenii de ştiinţă sunt specializaţi în analiza fenomenelor prezente şi îşi desfăşoară munca în prezent.

Începuturile universului aparţin de trecut şi nici o experienţă în prezent nu poate da detalii sau informaţii despre începuturi. Desigur, mulţi savanţi din multiple domenii de cercetare studiază şi analizează idei despre originea universului. Nici un cercetător n-a reuşit până acum să studieze obiecte, evenimente şi condiţii prin care universul sau o parte a sa să fie creat.

În  acest  caz se pune întrebarea: Este posibil să se studieze ştiinţific originea universului? Trebuie să ne obişnuim cu răspunsul nu, dacă luăm în considerare cele prezentate în Cap.2 şi 3.

 

         4.1. Originea materiei, energiei Şi a legilor naturii

 

În principal două modele ale originii pot fi  comparate pentru explicarea legilor fundamentale ale universului precum şi originea lui, aceasta însemnând în final studiul cosmologic şi cosmogonic. Evoluţia şi creaţia ştiinţifică au amândouă o vedere completă de ansamblu şi este logic să se studieze în primul rând aceste două concepte.

Cei ce acceptă modelul evoluţionist, presupun că universul poate fi complet explicat în termeni de legi şi procese naturale, autoconţinute în sistem, fără să fie necesară o intervenţie exterioară supranaturală. Astfel energia, materia şi legile de guvernare a lor au evoluat în natură şi structura de la forma iniţială haotică şi aleatorie spre forma prezentă cu o structură de mare complexitate, având legile actuale deosebit de sofistificate pe de o parte şi deosebit de stabile pe de altă parte.

 

Modelul creaţionist susţine că universul a fost creat şi este guvernat de legi în concordantă cu omnipotenta şi omniscienta Creatorului. Important este că acest model susţine că nu numai materia şi energia cosmosului au fost create, ci mai ales legile care controlează materia şi energia au fost create de la început în actuala formă, fără să mai fie necesară modificarea  anumitor legi pe parcursul existentei universului.

În prezent aceste două modele sunt cele mai dezvoltate şi acceptate modele de către majoritatea oamenilor de ştiinţă din întreaga lume, cu toate că este greu de acceptat modelul creaţionist de unii raţionalişti, pe simplul motiv că este: "naiv” şi "incredibil", întrucât pretinde existenta omnipotentului Creator.          

Astfel W.H. Crea, un mare evoluţionist contemporan susţine, refe-
rindu-se la modelul creaţionist [38, pg.1297]: "Vederea naivă susţine că universul deodată a intrat în existentă şi a devenit un sistem complet cu legile sale fizice, aşteptând ca ele să fie crezute... În prezent se simte mai natural să presupunem că universul fizic şi legile sale sunt interdependente. Aceasta ne conduce pe noi (evoluţioniştii) să anticipăm că dacă universul se  schimbă în mare, atunci şi legile trebuie de asemenea să se schimbe într-o direcţie care nu poate fi prezisă."

In prezent, întrucât modelul ştiinţific creaţionist este "bine închegat", oamenii de ştiinţă încearcă să facă predicţii comparative bazaţi pe cele două modele, testând capacitatea lor de corelare a legilor de bază actuale din natură. Creaţioniştii susţin că legile de bază precum şi natura fundamentală a materiei şi energiei nu se schimbă în mare, ele fiind create la forma definitivă în trecut (în timpul creaţiei) şi se conservă în prezent.

De fapt, toate observaţiile care au fost făcute până în prezent, confirmă predicţia modelului creaţionist, adică că legile de bază ale naturii sunt constante şi invariabile, tot aşa cum natura de bază a materiei şi energiei sunt  relativ constante.  Aceste concluzii sunt confirmate de legile: gravitaţiei, termo-dinamice, ale mişcării, etc.

Legea conservării impulsului şi legea conservării energiei arată în prezent că materia şi energia nu se schimbă. Astfel ansamblul masă-energie nu poate fi creat sau distrus, el poate doar să-şi schimbe starea şi sunt încă alte principii în fizică care conservă mărimile: momentul, sarcina electrică,  etc. Se poate susţine că în prezent legile de bază ale naturii nu sunt în proces continuu de evoluţie, ci din contra ele sunt destul de stabile şi conservabile, aşa cum prezice modelul creaţionist.

Aceste aspecte de stabilitate ale naturii pot fi acomodate cu modelul evoluţionist, introducând o ipoteză suplimentară şi anume: "modificările legilor naturii au fost posibile din când în când în trecut, dar în prezent, pentru o anumită perioadă ele sunt stabile".

Desigur, din acest punct de vedere, este clar că modelul creaţionist este mai bun, având singura obiecţie, pe care mulţi oameni de ştiinţă nu pot s-o accepte din motive personale, şi anume că el postulează Creatorul supranatural, postulat atacat adeseori de evoluţionişti care pun întrebarea: "Dar atunci, cine
l-a creat pe Creator?"

 

4.2. Comparaţie între cosmologie Şi cosmogonie

 

Cosmologia studiază natura universului folosind aparate de măsură şi tehnologii, cu scopul descrierii universului fizic şi observabil. Cosmologia studiază în prezent stelele, detectează secvenţe ale schimbării stelelor şi planetelor precum şi mişcarea planetelor în raport cu soarele.

Cosmogonia, prezintă lista de idei şi modele care să prezinte originea şi generarea universului.

Multe confuzii au fost generate în ultimii 50...80 de ani, din cauză că astronomii şi astrofizicienii au o mare rezistentă în a recunoaşte că există o diferenţă între cosmologie şi cosmogonie. Diferenţa este semnificativă, din cauză că cosmologii studiază ce se vede în prezent (chiar dacă fenomenul s-a produs într-un timp ceva mai îndepărtat, dar din cauza distantei, fenomenul este perceput în prezent), în contrast cu cosmologii care se referă la evenimente ce au avut loc în trecutul îndepărtat şi deci nu au o bază ştiinţifică de studiu. Ei pot emite presupuneri sau modele despre originea universului, a  sistemului solar, etc. bazaţi pe legile şi observaţiile actuale efectuate asupra universului.

 

4.3. Limitele de măsurare

 

La fel ca şi oamenii de ştiinţă din alte domenii, astronomii au limitările lor în observaţii şi măsurători. Prima întrebare pe care un cercetător astronom o poate pune: "Care  este mărimea universului?" Răspunsul este limitat de:

- nici un om de ştiinţă nu poate estima (sau măsura) mărimea universului;

- nici un om de ştiinţă nu poate măsura vârsta universului.

Pentru măsurarea distantelor mici ale sistemului solar, se foloseşte unitatea de măsură astronomică -A.U-, care reprezintă distanta de la pământ la soare. Aceste măsurători se pot face în prezent cu destul de bună precizie, folosind radarul şi tehnicile de măsurare care folosesc laserul ca undă reflectată. Nu de mult, cu impulsuri trimise spre lună şi recepţionate de radar,
s-a măsurat cu destulă precizie distanta dintre lună şi pământ.

Distanta dintre pământ şi o stea poate fi calculată cu aproximaţie, măsurând poziţiile acestei stele de pe pământ la date diferite, de obicei la 6 luni. Folosind formulele trigonometriei sferice într-un triunghi format din diametrul elipsei de rotaţie şi steaua urmărită, poate fi apreciată distanta până la maximum 160 de ani-lumină (unde un an lumină reprezintă distanta parcursă de o rază de lumină, cu viteza de 300.000 km/s, într-un an.

Pentru distante mai mari de 500 ani lumină, se pot face doar vagi estimări de către astronomi folosind comparaţiile de culoare între diferitele stele. Deci astronomii nu pot măsura mărimea universului, ei o pot doar estima destul de vag. Cea mai grea  problemă pentru astronomi în această direcţie o reprezintă geometria universului, pe care se pare că n-o cunosc în prezent.

 

4.4. Postulatele sistemului cosmologic

 

Ideea despre cosmos a astronomilor cosmologici, s-a schimbat în timp, în mare parte datorită aparatelor de măsură din ce în ce mai bune obţinute de-a  lungul secolelor. In lupta cosmogonică intre evoluţionişti şi creaţionişti, adeseori evoluţioniştii în susţinerea ideilor lor de evoluţie, au încercat să explice schimbarea anumitor modele cosmologice elaborate de astronomi, drept o luptă între creaţionişti şi evoluţionişti, considerând că postulatele lui Ptolomeu (susţinute de biserica catolică o lungă perioadă de timp) despre sistemul solar ar fi nişte postulate creaţioniste (ceea ce este evident fals), iar cele mai noi adică ale lui Nicolaus Copernic, Tycho Brahe şi Johannes Kepler ar fi evoluţioniste.

Din această cauză, în prezent se discută serios şi se face o distincţie clară între cosmologie şi cosmogonie. Astfel postulatele care vor fi pe scurt prezentate, sunt postulate despre sistemul solar şi stelar elaborate de astronomi cosmologi, în străduinţa lor de a afla cât mai multe date şi legi despre sistemul nostru solar şi despre univers.

În conformitate cu criteriile de rezolvare a contradicţiilor unei teorii, (prezentată în  cap.3.12) se va ilustra în continuare cum au evoluat modelele cosmologice de-a lungul timpului.

 

a. Postulatele lui Ptolomeu

 

Observaţiile principale descoperite în antichitate de babiloneni şi greci de care s-a folosit Ptolomeu sunt următoarele:

- stelele se mişcă de la apus zi cu zi pe când soarele de la est;

- stelele din emisfera nordică, se rotesc în jurul unui punct care include steaua polară;

- planetele Mercur şi Venus sunt văzute adeseori în prejma soarelui;

- planetele execută o mişcare periodică inversă;

- cele mai multe planete îşi schimbă luminozitatea în mod regulat;

- nici o planetă nu-şi părăseşte traiectoria ecliptică (traiectoriĺ de-a lungul unei sfere).

Folosind aceste observaţii colectate de contemporani şi de el însuşi, Ptolomeu a organizat un model de sistem cosmologic. El a emis următoarele postulate pentru modelul său:

1. Cerul este sferic şi mişcarea aştrilor se  face pe sferă.

2. Pământul este sferic.

3. Pământul se află în centrul cerului.

4. Mărimea pământului este nesemnificativă în comparaţie cu sfera pe care sunt fixate stelele.

5. Pământul nu se mişcă deloc.

În timp, s-au acumulat multe rezultate, care nu concordau cu modelul lui Ptolomeu şi care a necesitat schimbarea lui ca să includă în el mişcările epiciclice ale unei planete în jurul pământului, precum şi mişcarea lor medie pe elipsă în jurul soarelui.

 

b. Postulatele lui Copernic

 

Copernic observând că sistemul cu soarele pus în centrul universului este mai simplu, în comparaţie cu cel al lui Ptolomeu, explicând mai uşor mişcarea planetelor din sistemul solar, a formulat modelul său, care cuprinde următoarele postulate:

1. Centrul pământului nu este în centrul universului.

2. Soarele se află în centrul universului.

3. Pământul face o rotaţie completă în jurul axei polare fixe în timp de o zi.

4. Pământul şi celelalte planete se rotesc în jurul soarelui pe cercuri.

5. Distanta de la pământ la soare este mică în comparaţie cu distantele dintre stele.

6. Nu există un centru comun pentru toate planetele care se rotesc în jurul soarelui.

 

c. Postulatele lui Kepler

 

A calculat cu atenţie (după observaţiile făcute de Tiho Brahe) mai ales orbita planetei Marte şi a emis următoarele postulate:

1. Orbitele planetelor sunt eliptice şi soarele este plasat într-unul din focarele sale.

2. Planetele se mişcă mai repede când sunt mai apropiate de soare.

3. Cu cât o planetă are orbita de revoluţie mai depărtată de soare, are un timp de revoluţie mai lung. 

Rezultă că modelele cosmologice au evoluat în timp, ele nu au nici o legătură cu cosmogonia, care caută să dea o explicare ştiinţifică pentru apariţia universului şi a sistemului solar în special. Astfel atât creaţioniştii cât şi evoluţioniştii acceptă aceleaşi modele cosmologice, dar modelele lor cosmogonice sunt complet diferite.

 

4.5. Bazele modelului creaţionist despre începutul universului

 

În justificarea deciziei lor, creaţioniştii  utilizează legea ştiinţifică cauză-efect. Această lege, care este universal acceptată în toate ramurile ştiinţei, relatează fiecare fenomen ca efect al unei cauze. Se acceptă principiul că niciodată efectul nu este calitativ şi cantitativ mai mare decât cauza sa.

Deci un efect poate fi mai mic şi niciodată mai mare decât cauza sa. Folosind raţionamentul cauzal [1], rezultă postulatele creaţionismului ştiinţific:

1. Spaţiul nelimitat al universului a fost implicat de o Primă Cauză infinită.

2. Timpul fără sfârşit a fost implicat de o Primă Cauză eternă.

3. Energia enormă a universului a fost implicată de o Primă Cauză omnipotentă.

4. Legăturile universale implicate de o Primă Cauză omniprezentă.

5. Complexitatea infinită a universului este implicată de o Primă Cauză omniscetă (atotştiutoare).

Din aceste postulate, concluzionăm că Prima Cauză a tuturor lucrurilor trebuie să fie infinită, omnipotentă şi omniprezentă.

      Conceptele sistemului ştiinţific care reprezintă suportul modelului creaţionist (model considerat azi mult mai bun decât cel evoluţionist în explicarea apariţiei universului)  sunt prezentate în continuare:

a. Cauză şi efect. Acest principiu a fost tocmai discutat. Un Creator omnipotent este Unul adecvat pentru Prima Cauză a tuturor efectelor observabile în univers.

b. Relativitatea.  Einstein a scos în evidentă faptul că lungimea, poziţia, timpul şi mişcarea în lume sunt relative şi nu absolute. Această  argumentează că universul nu poate fi absolut prin el însuşi, şi că nu poate fi independent sau să aibă o existentă absolută. Rezultă că el nu se poate produce pe el însuşi şi că el trebuie pus în existentă de o putere omnipotentă externă, Creatorul său, Creatorul fiind standardul absolut.

c. Mişcarea. Universul nu este static, orişiunde în spaţiu şi în orice timp se produc modificări de procese şi fenomene. Fiecare materie este compusă din particule în continuă mişcare.

Această faptă argumentează o Cauză omnipotentă pentru o astfel de energie şi mişcare, şi de asemenea pentru o creaţie completă în trecut, în acord cu modelul creaţionist.

d. Conservarea energiei. Energia este o entitate fizică fundamentală şi există în varietăţi de forme convertibile una în alta. Orice există în spaţiu şi în timp este energie şi orice lucru care se produce reprezintă o conversie de energie. Legea conservării energiei (energia poate fi convertită dintr-o formă în altă, dar nu poate fi create şi nici distrusă), reprezintă cea mai importantă lege ştiinţifică, acceptată în prezent de toţi specialiştii.

Principiul conservării energiei confirmă cel mai puternic modelul creaţionist ştiinţific şi anume: "Creaţia a fost terminată în trecut şi se conservă în prezent".

e. Echivalenta masă-energie. Interconvertibilitatea materiei şi energiei, este una din cele mai mari descoperiri ale sec. XX-lea. Materia acum este considerată ca o formă de existentă a energiei, astfel că suma masă şi energie trebuie să se conserve în reacţiile nucleare. Această conservare, este prezisă de modelul creaţionist.

f. Clasificarea şi ordonarea. Acest concept ştiinţific susţine că lucrurile şi fenomenele naturii pot fi aranjate în sisteme de clasificare ordonate. Astfel de sisteme sunt: sistemul elementelor chimice a lui Mendeleev, taxonomia biologică a sistemului lui Linné, aranjarea tabelară a componentelor atomului, etc.

Această posibilitate de clasificare şi ordonare este prezisă de modelul creaţionist, care consideră că odată create categoriile fenomenelor naturii acestea nu se mai schimbă. Nu acelaşi lucru îl poate susţine evoluţioniştii
când se referă de exemplu la clasificarea biologică, în care caz nu s-ar mai şti după sistemul lor unde începe demarcaţia între diferitele mamifere, sau mamifere şi peşti, etc.

g. Procesele. Fiecare unitate a materiei în univers interacţionează în variate căi cu alte unităţi ale materiei sau energiei. Universul este dinamic, forţele sunt în interacţiune, evenimentele se produc, energia este utilizată. Toate acestea arată că în univers există o ordine şi un scop, aşa cum prezice
modelul creaţionist.

h. Forţele şi câmpurile. Interacţiunea în natură depinde de trei tipuri de forte şi de câmpuri asociate lor: forţele electromagnetică, gravitaţională şi nucleară. Toate aceste forte se pare că au activat de la începutul universului la fel ca şi în prezent. Nu există nici o evidentă că aceste trei forte au evoluat în spre formele actuale.

i. Interdependenţa cu mediul. In natură sistemele normale sunt integrate cu mediul lor înconjurător. In domeniul organic, selecţia naturală acţionează ca un mecanism conservativ, astfel încât să se menţină relaţia iniţială cu natura.

Mediul înconjurător cuplat cu selecţia naturală, constituie un element cibernetic pentru conservarea lucrurilor create şi balansează modificările locale ale naturii prin feed-back. Acest aspect este prezis de modelul creaţionist.

k. Legea entropiei. Toate procesele în natură în timpul schimbării energiei dintr-o forma în alta, arată că energia disponibilă pentru efectuarea lucrului mecanic este în continuă scădere. Astfel, în timp ce prima lege a termodinamicii susţine că energia nu poate fi distrusă, a doua lege a termodinamicii (adică legea entropiei) ne arată că energia scade mereu spre nivele de utilizare din ce în ce mai coborâte.

Modelul creaţionist prezice acest lucru şi anume că direcţia de schimbare a universului se face de la un sistem iniţial perfect spre un sistem imperfect.

 

Implicaţiile  modelului  creaţionist.

 

In acord cu acest model ştiinţific, toate sistemele majore şi toate categoriile din natură, incluzând stelele şi galaxiile, au fost create de la început, fiecare cu o structură distinctă pentru ca să servească unui scop distinct. Pe de altă parte, acest model prezice că stelele şi galaxiile nu se schimbă în sensul că ele ar putea să treacă spre un nivel superior de dezvoltare, şi această din cauza legii entropiei care nu permite creşterea nivelului de dezvoltare şi deci evoluţia spre nivele ierarhic superioare a sistemelor solare şi a galaxiilor.

 

4.6. Trei modele evoluţioniste pentru explicare originii universului

 

Tendinţa de a evada din studiul cosmologic în gândirea cosmogonică este caracteristică filozofilor Descartes şi Kant ca şi a astronomilor şi astrofizicienilor moderni, care încearcă să lanseze diferite idei şi modele despre originea şi generarea universului.

In contrast cu poziţia susţinută de aproape toţi astronomii clasici şi antici că Dumnezeu a fost creatorul cerului, pământului şi în general al universului, o serie de savanţi au început să considere că apariţia universului este posibilă şi fără un Creator iniţial.

Au apărut o serie mare de idei şi chiar câteva modele, printre care se consideră mai bine închegate trei modele evoluţioniste.

a. Modelul atomului primordial, autor Lemaitre-1927.

1. La început a existat un superatom cu raza egală cu orbita actuală a pământului.

2. A existat o explozie radioactivă a acestui superatom, urmată de o dezintegrare din care au rezultat:

­ o expansiune rapidă (evidenţiată astăzi prin deplasarea luminii roşii sosite de la galaxiile îndepărtate);

­ o frânare prin gravitaţie;

3. In perioada imediat următoare exploziei,  agregatele s-au transformat în planete şi stele.

4. Razele cosmice sunt de fapt  "raze fosile” ale  exploziei.

5. Atomul primordial a apărut din nimic, el apărând brusc din materia existentă anterior.

b. Modelul stării continue, autor Hoyle-1948.

1. Universul este în continuă creaţie.

2. Infinit de bătrân şi infinit de larg, universul  este în continuă expansiune.

3. Materii noi apar ca să umple locul materiilor vechi.  

4. Materia care se autocrează este hidrogenul care condensează în galaxii şi din care apar stele, planete, sateliţi, comete, plante, animale şi oameni.

5. Problema sursei de materii noi nu se pune.

Acest model a fost adoptat de filozofia materialist dialectică, în care se susţine că universul a fost din totdeauna şi continuă să existe pe timp nelimitat. Modelul "stării-continue” a fost abandonat chiar de către autor, după 17 ani de la lansare [47].

 

c. Modelul Big Bang, autor Gamow-1947.

1. Materia primordială numită "ylem” a avut o densitate uriaşă de 10 exp.140 g/cmcub.

2. Faza inţială de contracţie (pre-ylem) a dus la explozie violentă cu expansiune şi cu o emisie de căldură uriaşă.

3. Atomii cunoscuţi azi au fost sintetizaţi la aproximativ 500.000 de ani de la momentul exploziei.

4. Evident, expansiunea continuă şi azi şi va continua la infinit.

Modelul Big Bang este mai sofisticat decât primul modelul al iezuitului Lemaitre, şi este susţinut cu o mare majoritate de către evoluţionişti şi are unele puncte comune cu cel creaţionist mai ales în ceea ce priveşte acceptarea unui început.

 

Conform acestui model acum 15 miliarde de ani (cu o precizie de 50 %) o explozie a avut loc într-un mic epicentru şi întregul univers de astăzi reprezintă  fragmente care încă zboară prin spaţiu. In acord cu cosmogonia Big Bang, universul a pornit cu o temperatură foarte mare şi apoi a trecut într-un proces de răcire. Fiecare răcire a dus la apariţia unei forme noi de materie şi energie. Din perioada de început fierbinte noi avem moleculele, atomii şi eventual nucleele. La început a existat o plasmă formată din particule şi nuclee care la trei minute după explozie când temperatura a scăzut la 10 milioane grade Celsius, forţele de atracţie ale nucleelor au devenit efective, făcând posibilă formarea nucleelor,  iar la 500.000 de ani după explozie, când pentru  prima oară forţele electromagnetice au permis cuplarea nucleelor cu electronii, au apărut atomii.

In toate modelele propuse, rezultă clar că evoluţioniştilor le displace ideea Creatorului drept Primă Cauză a declanşării începutului, singurul motiv pentru care ei nu pot accepta modelul Creaţionist. 

 

4.7. Originea sistemului solar

 

Cu toate că evoluţioniştii au probleme în "demonstrarea” modelelor lor de apariţie şi dezvoltare a universului, cărţile şcolare, revistele mass-media  şi o parte din cele ştiinţifice de la noi din tară, răspândesc pe un spaţiu larg speculaţiile lor despre originea sistemului solar şi în special dispare  originea pământului, care ar fi apărut din condensarea prafului cosmic, etc.

În prezent se afirmă de către astronomii creaţionişti şi de o mare parte din cei evoluţionişti că sistemul solar este destul de unic în univers. Cu toate că numărul de stele este enorm, aceasta nu implică neapărat că ele au planete. De  altfel nici un astronom nu a văzut în telescopul său o planetă în afara sistemului solar.

În conformitate cu modelul creaţionist, rezultă următoarele predicţii cosmogonice despre sistemul solar:

a. Pământul, luna şi planetele au fost create  fiecare pentru un scop specific şi deci fiecare poate avea o structură distinctă.   

b. Numai pământul are o hidrosferă şi o  atmosferă capabilă să suporte viata aşa cum noi o cunoaştem.

c. Nici o evidentă de viată în trecut sau prezent nu s-a găsit niciunde pe sistemul solar cu excepţia pământului.

d. Evidenţiază decăderea şi catastrofe pe planete şi lună.

Aceste predicţii au fost confirmate prin analiza probelor de mostre aduse de pe lună şi de pe planetele  Marte, Mercur şi Venus. Pe nici una din planetele cercetate nu s-a găsit apă şi oxigen în atmosferă, amândouă elemente absolut necesare pentru viată. Fotografiile făcute pe lună şi Marte au arătat clar că  s-au produs deteriorări (conform legii entropiei),  unele de natură catastrofică, fată de formele lor originale.

Fragmente de asteroizi, meteoriţi s-au prăbuşit pe lună sau planeta Marte, producându-le deteriorări. Nici unde în sistemul solar nu au fost puse în evidentă procese de construcţie, de evoluţie atât din punct de vedere al structurii, al formei planetei,  cât şi din punctul de vedere al sistemelor fizice şi chimice de la suprafaţa lor.

În plus, cercetările făcute pe lună, au permis să  se studieze compoziţia şi structura materialelor de la suprafaţa ei (cele sosite din cosmos) cât şi de la anumite adâncimi. Nimic nu s-a găsit care să permită  concluzia că pământul şi luna au fost constituite din aceleaşi materiale "arhaice" ale prafului cosmic.

Spre surpriza oamenilor  de  ştiinţă, compoziţia chimică a rocilor de pe lună este distinctă de a celor de pe pământ. Deci luna şi pământul au diferite structuri şi deci diferite origini. Se aşteaptă aceeaşi concluzie la analiza comparativă a compoziţiei chimice a rocilor de pe celelalte planete şi de pe pământ.

Apar în plus încă o serie de mari discordante  în explicarea evoluţionistă a sistemului solar, printre care:

a. Concentrarea a 98 % din momentul unghiular al sistemului solar în planete cu toate că 99,8 % din masa sistemului solar este concentrată în soare.

b. Extrema înclinare a orbitelor planetei Mercur şi a satelitului Pluto, tot la fel a asteroizilor, meteoriţilor şi cometelor fată de planul eliptic al soarelui.

c. Rotaţiile axiale inverse ale planetelor Uranus şi Venus.

d. O treime din sateliţii planetelor au orbite inverse în raport cu direcţia de rotaţie a planetelor respective.

        

Modelul creaţionist afirmă:

Pământul este singura planetă ce are hidrosferă,  atmosferă şi litosferă, şi de aici o concluzie posibilă că pământul este singurul corp din univers  capabil să susţină toate formele de viată inclusiv cea umană. Astfel, modelul creaţionist include explicit conceptul de scop.

Creatorul a intervenit în creaţia Sa cu un scop, nu capricios sau la întâmplare. El a planificat şi a creat universul, cu particule şi molecule, având legile şi principiile  lor, cu stelele şi galaxiile lor, cu plantele şi animalele create pe pământ şi în final cu oamenii aşezaţi de la început pe pământ.

 

 

 

© Universitatea din Bucuresti 2002.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest,
except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to: Ioan STRAINESCU; Text editor: Laura POPESCU; Last update:December, 2002