Dr. Ing. Ioan STRĂINESCU, CREAŢIONISMUL ŞTIINŢIFIC

 

 

5. ORIGINEA  VIEŢII  PE  PĂMÂNT

    

În capitolul anterior s-a discutat despre originea universului şi structura sa, şi câteva legi care-l guvernează. In continuare se vor analiza cele două modele creaţionist şi respectiv evoluţionist din punctul de vedere al legilor termodinamice, cu scopul analizării în acest context şi a posibilităţii apariţiei vieţii pe pământ. 

 

5.1. Legile termodinamice Şi predicţia modelului  evoluţionist

 

Dacă modelul evoluţionist este unul real care poate prevedea datele ştiinţifice, el trebuie să arate principiile de bază după care natura funcţionează. Dacă este adevărat că materia aleatorie are în ea impulsuri evolutive, ca să treacă succesiv prin mai multe stagii şi anume: elemente, stele, planete, polimeri chimici, celule vii, viermi, peşti, amfibii, reptile, mamifere şi în final omul, atunci se poate susţine că sistemele intermediare se îndreaptă mereu spre nivele de complexitate din ce în ce mai înalte.

Evoluţioniştii pot în acest caz enunţa Principiul naturalistic de inovaţie şi integrare, ca cel mai important principiu care operează în natură, în conformitate cu modelul evoluţionist al originilor [1].

În acest caz, dacă un evoluţionist nu ar cunoaşte aprioric alte legi ştiinţifice în afară principiului enunţat mai sus, ar trebui să poată prezice experienţe care să confirme acest principiu. Dar până în prezent nici una n-a putut fi verificată. Mai mult acest principiu de bază contrazice legea doua a termodinamicii (legea entropiei: sub cele trei aspecte ale ei: clasică, statistică şi informaţională.

Evoluţioniştii evită să discute acest aspect, dar când sunt constrânşi emit o serie de justificări aşa cum sunt prezentate câteva în continuare:

a. Legea entropiei nu se aplică sistemelor vii. Astfel J.H. Rush afirmă [48,pg.35]: "In cursa complexă a evoluţiei sale, viata este un remarcabil contrast cu tendinţa exprimată în legea a doua a termodinamicii. În contrast cu legea a doua a termodinamicii care exprimă o progresie ireversibilă în spre creşterea entropiei şi dezordinei, viaţa evoluează continuu spre nivele ale ordinii mai ridicate. Este încă şi mai remarcabil faptul că această conducere evoluţionistă spre un ordin mai mare şi mai mare este de asemenea ireversibilă. Evoluţia nu dă înapoi".

Dar unul din marii biologi evoluţionişti, Dr. Harold Blul în [49,pg.119] afirmă: "Ori şi cu câtă atenţie am examina energetic sistemele vii, noi nu găsim nici o evidentă că principiul termodinamicii ar cădea în cazul sistemelor vii..."

b. Legea entropiei este o consecinţă statistică a stărilor energetice şi excepţiile sunt posibile, afirmă Stanley W. Angrist în [50, pg.120]. Desigur posibilitatea ca o calorie termică să se convertească complet în lucru mecanic, este infim de mică, practic se apropie de zero.

c. Probabil legea a doua nu a operat în trecut.

d. Probabil că legea a doua nu se aplică peste tot în univers. Această afirmaţie a fost admisă şi de filozofia materialist dialectică.

e. Probabil că legea a doua nu se aplică sistemelor deschise. 

 

5.2. Legile termodinamice  Şi  predicţia  modelului      creaţionist

 

Modelul creaţionist prezice explicit legea a doua a termodinamicii. Acest model postulează: Creaţia primordială a fost completă şi perfectă şi în acelaşi timp realizată cu un scop bine definit. Este evident că acest model admite principiul dual al conservării şi dezintegrării naturii.

Principiul conservării reprezintă de fapt legea întâi a termodinamicii şi principiul dezintegrării, legea doua a termodinamicii (legea entropiei) este în particular importantă în natură, întrucât ea arată că schimburile din natură decurg spre nivele inferioare, atât din punctul de vedere energetic cât şi informaţional. 

 

5.3. Condiţii necesare pentru evoluţia chimică pe pământ

 

Majoritatea biologilor evoluţionişti în acord cu punctul lor de vedere materialist-mecanicist despre univers, consideră că viata a apărut pe pământ din materia anorganică prin intermediul proceselor chimice şi fizice care operează încă şi azi. De aceea se va analiza în continuare, condiţiile necesare pentru a se obţine pe pământ o evoluţie chimică de la substanţe anorganice spre substanţele organice (materia de bază în alcătuirea celulei vii).

Evoluţioniştii au imaginat în acest context următorul scenariu de evoluţie pentru pământ cu miliarde de ani în urmă, pentru a se asigura condiţii de creare a substanţelor chimice organice:

Starea 1. Atmosfera pământului a fost complet diferită de cea din prezent, care după cum ştim conţine 21 % oxigen, 78 % azot şi 1 % alte gaze. Ei au presupus că pământul a fost înconjurat cu o atmosferă fără oxigen, având în componentă metan, amoniac şi vapori de apă.

Starea 2. Sub influenta razelor ultraviolete, a descărcărilor electrice şi a bombardamentelor cu particule din cosmos (care au avut un rol de catalizator) s-au format pe pământ din amestecul de gaze presupus a exista în atmosferă, conform stării 1, o serie de formaţiuni mici de molecule din substanţe organice ca: zahăr, aminoacizi, etc.

Starea 3.  Presupunând că toate aceste stări 1 şi 2 s-au întâmplat cu miliarde de ani în urmă, într-o atmosferă reducătoare (adică fără oxigen), în perioada existentei stării 3, evoluţioniştii au imaginat combinaţii întâmplătoare de molecule organice care să dea naştere polimerilor şi dacă este posibil chiar a acidului nucleic ADN.

Starea 4. În această perioadă, molecule mari s-au unit împreună în microsfere şi blocuri conservative. Posibil că aceste blocuri au atras molecule mici, obţinându-se noi  structuri, numite protocelule.

Stagiul 5. Evoluţioniştii cred că în final în această perioadă, aceste structuri complexe au absorbit moleculele necesare, creându-se celulele vii. Apărând în această perioadă oxigenul, au pierdut forma lor iniţială, dezvoltându-se în forme superioare. Formele inferioare au dispărut în timp din cauza oxigenului din atmosferă şi astfel ele nu se mai pot vedea azi nici sub formă de fosile.

Se observă din acest scenariu că evoluţioniştii au fost obligaţi să imagineze aprioric un pământ primitiv (acum câteva zeci de miliarde de ani), a cărui atmosferă nu conţinea oxigen. Dacă pământul primitiv conform scenariului ar fi conţinut cantităţi infime de oxigen, atunci deja evoluţia vieţii nu ar mai fi fost posibilă.

In plus în atmosfera primitivă ar fi trebuit să se găsească alte gaze decât în prezent şi anume: metan, amoniac, vapori de apă şi mai ales hidrogen. Acest scenariu este deja foarte complicat şi evoluţioniştii implică situaţii anormale
în prezentarea scenariului lor. Curios, cu toate că acesta este un scenariu
posibil de discutat, multe cărţi şcolare prezintă pământul ca fiind foarte
bătrân, având câteva miliarde de ani şi care în tinereţea sa a avut o atmosferă diferită de cea de azi.

 

5.4. Sinteza substanţelor organice simple

 

S-au efectuat o serie de experienţe în laborator pentru a demonstra că substanţele organice pot fi sintetizate din cele anorganice în condiţiile în care pământul în "tinereţea lui", adică acum câteva miliarde de ani a avut o perioadă destul de lungă o atmosferă reductoare (fără oxigen).

Prima experienţă notabilă fost efectuată de Dr. Stanley Miller şi echipa sa de cercetători. Ei au utilizat un aparat special fig.5.1., prin care a circulat pe timp de o săptămână, un amestec de metan, amoniac, hidrogen şi vapori de apă.

 

Fig.5.1.

 

Amestecul a trecut printr-un balon(1)în care se produc descărcări electrice repetate între doi electrozi(2). Arcul electric constituie sursa care permite combinarea substanţelor iniţiale anorganice în substanţe organice. Amestecul creat în balon este trecut printr-un răcitor (4) care conţine o trapă (5), unde se colectează în timp diferite substanţe organice.

Gazele circulă în continuare prin instalaţie, care mai conţine un boiler(6) pentru completarea amestecului cu vapori de apă şi o pompă de vid(7). Miller a analizat amestecul observând câteva substanţe organice din cele mai simple: aminoacizi, cât şi cantităţi forte mici de glutacid şi acid aspartic.

Experimentele au fost continuate şi de Dr. Ponnamperuma şi alţi cercetători folosind alte tipuri de instalaţii, obţinându-se diferite varietăţi de aminoacizi, zahăr, etc.

Partea vitală a instalaţiei lui Miller, fig.5.1., ca şi a celorlalţi experimentator o reprezintă trapa(5) unde sunt colectate substanţele sintetizate. Fără trapă, produsele organice sunt distruse de căldură şi mai ales de arcul electric(3) din balonul(2). Ca să se producă pe pământ acum câteva miliarde de ani, substanţe organice din substanţe anorganice, în afara condiţiilor puse în cap.5.3.,trebuiesc puse în plus o serie de condiţii, rezultate din sinteza făcută experimental într-o instalaţie specială şi anume:

­ o trapă rece specială, care să izoleze produsele sintetizate de sursa de energie folosită (raze ultra violete, descărcări electrice, bombardamente cu particule cosmice), care le-ar distruge imediat;

­ o radiaţie solară specială în perioada primitivă a pământului (stările 1, 2 şi 3 din cap.5.3.), care să permită mai uşor formarea decât distrugerea substanţelor organice. Acest lucru este greu de imaginat fără pătura de ozon, care nu poate fi admisă conform scenariului, adică atmosferă lipsită complet
de oxigen;

­ un timp mai îndelungat, de zeci  de  ani, în care condiţiile de trapă să se menţină, astfel ca rata distrugerii substanţelor organice să fie mai mică decât cea de cerere a lor;

­ condiţii speciale de separare a aminoacizilor şi a zaharurilor, întrucât ele împreună reacţionează la distrugerea lor mutuală;

­ dacă toate aceste condiţii ar fi putut fi îndeplinite, trebuie să se ţină cont de un mare obstacol în calea acumulării masive de substanţe organice, şi anume penetrarea radiaţiilor ultraviolete în apa mării.

Dr. Sidney Fox, a încercat să susţină că originea vieţii ar fi fost posibilă în apa caldă de lângă rocile vulcanice, enunţând astfel modelul termal al originii vieţii. El a produs proteine de formă moleculară prin încălzirea la 150...1800C a unui amestec de aminoacizi pe timp de 6 ore. Apoi a dizolvat produsul în apă. După răcire el a observat microsfere mici formate din proteine.

Dar marea majoritate a biologilor nu au fost de acord cu el şi aceasta în primul rând, deoarece nu a reuşit să obţină pe această cale toţi cei 20 de aminoacizi specifici necesari în obţinerea protocelulelor vii. Apoi modelul lui Fox de apariţie a vieţii impune condiţii şi mai severe de existentă pe pământ acum câteva miliarde de ani, condiţii şi mai restrictive şi incredibile. 

 

5.5. Barierele experimentale în sinteza vieţii

 

După descoperirea structurii ADN de către James Watson şi Francis Crick în 1955, a apărut din ce în ce mai clar slăbiciunile modelului evoluţionist când se referă la apariţia vieţii pe pământ. Totuşi evoluţioniştii au încercat şi încearcă să obţină măcar în laborator primele celule vii, chiar dacă aceasta ar cere o aparatură foarte complicată şi condiţii impuse materialelor, ce intră în reacţie, deosebit de pretenţioase.

Desigur acest lucru reprezintă o problemă ştiinţifică foarte grea şi complexă. Surprinde totuşi faptul că o serie de cărţi şi reviste din mass-media prezintă reportaje entuziaste, care înşeală uşor cititorii neavizaţi, lăsând impresia că oamenii de ştiinţă sunt în prezent capabili "..să creeze viata
în eprubetă".

Ziua în care biochimiştii vor realiza din elementele chimice de bază (carbon, oxigen, hidrogen, azot, etc.), aminoacizi, proteina moleculară şi în final molecula de AND, specifică vieţii şi care să asigure reproducerea celulelor vii, este desigur foarte îndepărtată. De fapt, problema realizării unei celule simple vii, care să conţină AND, şi deci să-şi asigure reproducerea, prezintă o complexitate enormă, şi unii savanţi înclină să creadă că nici odată nu va fi rezolvată de om.

Până în prezent biochimiştii n-au creat încă celule vii, dar au obţinut anumite substanţe organice în laborator şi în continuare sunt descrise rezultatele lor de până acum:

a. Sinteza de aminoacizi. Diferiţi experimentatori începând cu
Stanley Miller au produs diferiţi aminoacizi. Dar aminoacizii nu sunt fiinţe vii în nici un fel.

b. Înlănţuirea de aminoacizi.  Sidney Fox şi alţii au reuşit cu tehnici speciale de încălzire şi folosind diferiţi catalizatori care nu au putut exista nici pe pământul "model evoluţionist" de acum câteva miliarde de ani, să leagă aminoacizi împreună sub formă de "protenoizi". Aceştia nu sunt încă proteinele cu ordonare înaltă aflate chiar în cele mai simple vieţuitoare.

c. Copierea genelor ADN. O mare parte din ziarele de publicitate au anunţat sinteza ADN-lui de către Arthur Korngerg în 1967. Severo Ochoa şi colaboratorii săi au sintetizat un AND viral, o genă şi alte molecule active, etc. Desigur acestea sunt realizări remarcabile, dar copierea s-a făcut în celule existente şi în prezenta enzimelor absolut necesare copierii, enzime care la rândul lor sunt sintetizate sub controlul unor molecule ADN.

d. Sintetizarea celulelor. În 1970,  J. P. Danielli  a comunicat că a sintetizat o celulă vie. Dar el a pornit nu de la substanţele chimice de bază,
ci de la o altă  celulă vie. Ulterior s-a realizat o celulă vie dintr-o parte a
altei celule vii.

Creaţioniştii cred că cercetările pentru producerea de organisme vii pe cale artificială reprezintă un progres ştiinţific, dar în nici un caz nu reprezintă o demonstraţie pentru modelul evoluţionist de apariţie a vieţii pe pământ acum câteva miliarde de ani, întrucât condiţiile de laborator sunt deosebit de speciale de cele ce au fost pe pământ. 

 

5.6. Variaţia şi selecţia.

 

În secolul trecut, când Charles Darwin şi-a publicat teoria sa despre originea speciilor prin selecţie naturală, el a emis ideea că mici variaţii continue obţinute de indivizii unei specii, le va conferi o serie de avantaje şi dezavantaje în lupta pentru existentă. Avantajele obţinute sunt transmise urmaşilor şi astfel se obţin tipuri de organisme mai dezvoltate pe scara evoluţionistă.

Ulterior Mandel a demonstrat prin observaţiile făcute pe mii de hibrizi că moştenitorii primesc caracterele latente transmise de sistemul genetic.  Cercetările moderne contemporane au confirmat ideile lui Mendel şi anume: caracterele se transmit conform ADN specific unui tip de organism şi că variaţiile sunt posibile doar pe orizontală şi nu pe verticală cum a
susţinut Darwin.

Aşa cum au arătat şi experienţele făcute de Th. H. Morgan şi de continuatorii scolii sale pe musculiţa drosofila, pe care a încercat să obţină mutaţii, modificând condiţiile de mediu, după mii de generaţii, nu s-a obţinut nici o musculiţă cu avantaje în dezvoltare sau structură. Toate musculiţele
care au avut mutaţii genetice, au dobândit caractere defavorabile fată
de cele normale.

Această reprezintă predicţia fundamentală a modelului creaţionist, care susţine că scopul Creatorului a fost ca fiecare tip de organism creat, să aibă un sistem de protecţie care să-i asigure nu numai integritatea genetică, dar în acelaşi timp supravieţuirea în natură.

Selecţia naturală nu poate produce în realitate fiinţe noi, deci nu poate asigura evoluţia pe verticală. Acest lucru a fost observat în ultimele trei decenii, după descoperirea şi analiza diferitelor tipuri de molecule AND, responsabile cu reproducerea şi supravieţuirea speciei de care aparţine.

 

5.7. Originea moleculelor complexe

 

Biologiştii evoluţionişti cred că polimerii complecşi de genul proteine, acizi nucleici (AND) au putut să ia fiinţă pe pământul primordial de acum câteva miliarde de ani. Oparin a propus un model prin care se pot obţine sisteme vii şi anume a presupus că globulele conservative obţinute din aglomerări de proteine, s-au putut transforma în celule vii, prin absorbţia de molecule din mediul înconjurător.

Intre timp biologii au făcut mari progrese în cercetare şi propunerile gen Oparin par acum naive şi incredibile.

Dacă se pleacă de la experienţele lui Miller de obţinere a aminoacizilor direct din substanţele anorganice, apar câteva probleme deosebite, greu de explicat în prezent. După cum se ştie, toţi aminoacizii care intră în compunerea celulelor vii (la plante şi la animale), sunt de tipul levo aminoacizi, şi nici odată de tipul dextro. In fig.5.2. sunt prezentate cele două tipuri de aminoacizi şi diferenţa apare în felul în care radicalul CH3 este legat la carbonul alfa din structura principală.

Aceasta reprezintă un mare mister pentru biologiştii moderni. Ei nu pot explica absenta aminoacizilor dextro în proteinele vieţuitoarelor vii.

Ori în toate experienţele făcute p­ână în prezent pentru sinteza aminoacizilor, se obţine un amestec de aminoacizi de tipurile dextro şi levo în egală măsură

De aici apar mari dificultăţi pentru evoluţionişti în obţinerea unui scenariu viabil care să poată explica apariţia moleculelor complexe necesare pentru obţinerea unei celule vii.

 

 

  Fig.5.2.

 

Mai mulţi biologi au estimat că pentru obţinerea celor mai mici fiinţe vii, sunt necesare 445 de unităţi de aminoacizi, de cca. 20 de tipuri diferite. Dintre aceste tipuri de aminoacizi doar glucina nu are o structură asimetrică. Se estimează că ar rămâne 410 de unităţi de aminoacizi cu o structură asimetrică.

Dacă acum se consideră că într-o trapă se află un amestec din toţi aminoacizii necesari din cele două  tipuri (dextro şi levo) şi că probabilitatea de asociere este egală pentru ei, în vederea obţinerii unei legături corecte pentru realizarea unei proteine complexe, probabilitatea va fi de 1 la 2 exp. 410,
(s-a luat baza 2 pentru că sunt câte 2 cazuri şi anume dextro şi levo), adică de
1 la 10 exp.123. Este necesar să facem remarca că fizicienii în prezent nu lucrează cu mărimi mai mari de 10 exp. 40.

De altfel, fizicienii au apreciat că numărul de electroni în întregul univers cunoscut astăzi ar fi de 10 exp. 80.

Astfel, câteva calcule simple pot demonstra că probabilitatea apariţiei vieţii în mod întâmplător prin amestecul de aminoacizi de tipul dextro şi levo, este foarte mică practic imposibilă chiar dacă s-ar considera vârsta universului de 30 miliarde de ani (aşa cum o consideră în prezent evoluţioniştii), ceea ce ar însemna 10 exp.18¸secunde. Dacă s-ar considera că pe pământ, în mai multe zone ale sale, admitem foarte optimist un milion de locuri, s-ar fi efectuat câte 10 încercări de aranjare pe secundă, a celor 410 de structuri de aminoacizi, probabilitatea ca să apară înlănţuirea corectă ar fi de 1 la 10 exp. 98, deci cu foarte mult peste limita de 1 la 10 exp. 40 admisă ca limită de discuţie de către fizicieni. Deci şansa de apariţie a vieţii este infimă, practic nu există!

 

5.8. Probabilitatea sintezei de molecule ADN

 

Problema discutată în cap.5.7. este de fapt o problemă supersimplificată, întrucât pentru realizarea unei celule vii, mai trebuie sintetizată molecula AND, care asigură celula vie la supravieţuire şi reproducere. Ori molecula ADN este de o complexitate şi mai mare în comparaţie cu moleculele complexe formate din proteine; ori şi molecula AND la rândul ei, conform scenariului emis de evoluţionişti trebuie să fie sintetizată în mod accidental fără intervenţia
unui Creator.

Frank Salisburi, un mare biolog evoluţionist [51, pag. 336] a fost obligat să constate: "O proteină medie trebuie să includă în jur de 300 aminoacizi. Gena de control ADN are în jur de 1000 de nucleotizi într-un singur lanţ. Cum fiecare lanţ din nucleotizii ADN constă din 1000 de articulaţii, pot exista 4 exp.1000 de diferite forme, adică 10 exp.600. Acest număr este şi mai mare decât cel discutat in cap.5.7., şi nici nu poate fi pusă în discuţie obţinerea întâmplătoare prin sinteza pe pământ la o probabilitate de 1 la 10 exp.600. Din această cauză chiar obţinerea de celule vii în laborator, folosind aparate deosebit de sofisticate, se consideră ca o problemă foarte greu de realizat, dacă nu chiar imposibilă.

 

5.9. Evoluţia primelor celule

 

Pentru a trece peste obstacolele insurmontabile în sinteza moleculei AND, constituenţii de bază a celor mai simple celule vii, ce pot supravieţui şi reproduce în natură, unii evoluţionişti au sugerat modelul de evoluţie graduală cumulativă. Acest model susţine că nu este necesar ca moleculele complexe să apară dintr-o dată la început. Pot apărea mai întâi prin sinteză formaţiuni mai simple şi care apoi printr-un proces natural de selecţie să ajungă în faza finală de moleculă complexă. Probabilitatea pentru a se obţine o moleculă complexă, din molecule mai simple, în n trepte, este de 1 la 2 exp.n.

Un grup de matematicieni şi biologi au făcut o serie de calcule, şi pentru a obţine o moleculă complexă într-un număr minim de 1500 de paşi, s-ar obţine o probabilitate de apariţie de 1 la 2 exp.1500 deci 1 la 10 exp.450, care reprezintă de asemeni o probabilitate foarte mică.

Trecerea de la cele mai simple celule vii cu posibilitate de reproducere spre celule mai complicate, în conformitate cu principiul evoluţiei, în condiţii de selecţie întâmplătoare, aşa cum se doreşte de către evoluţionişti, ridică probleme  probabilistice şi mai uriaşe. Francis Crick, unul dintre cei mai faimoşi lideri ai mişcării reducţioniste (molecule complexe au apărut în mediu reductor, fără oxigen), susţine în [52,pg.10]: "Ultimul scop al mişcării moderne în biologie este în fapt să o explice în termeni fizici şi chimici". Ulterior, după ce statistica aplicată în biologie a arătat probabilitatea infimă de apariţie a vieţii din sinteza substanţelor anorganice, Francis Crick împreună cu alţi aşa numiţi "naturalişti" au orientat de fapt ştiinţa spre supranaturalism, adică au admis apariţia generaţiei spontanee la nivel submicroscopic, deci un salt supranatural în apariţia vieţii, numai ca să nu accepte crearea după un plan a fiinţelor vii de către Creatorul omnipotent şi omniscient. Această idee nu este nouă, ea a apărut la vechii greci sub forma macrozoică (toate organismele s-au generat în mod spontan) şi apoi adaptată în sec. XX-lea sub forma submicrozoică (care susţine posibilitatea apariţiei spontane de substanţe vii din combinaţii submoleculare de părţi de materie).

De altfel Pasteur a demonstrat că microbii nu  pot să apară spontan din materii organice simple şi mulţi alţi savanţi au demonstrat deja în secolul trecut imposibilitatea  generaţiei spontanee a vieţii la nivel molecular.

O concluzie clară, în ceea ce priveşte imposibilitatea evoluţiei biochimice, se desprinde din analiza atentă a cărţii: The mystery of Life's Origin- tradusă în limba română [156]. Din această carte se desprind o serie de concluzii, care în prezent zguduie serios modelul evoluţionist în ceea ce priveşte apariţia vieţii pe pământ.    

 

5.10. Mutaţiile genetice

 

În teoria sintetică a evoluţiei sau neodarwinism, mecanismul universal adoptat pentru justificarea evoluţiei îl reprezintă mutaţia.

O mutaţie este considerată ca o schimbare structural reală într-o genă, astfel că se produce o schimbare de caracter. În acelaşi fel, o legătură într-un segment de moleculă ADN schimbată, conferă o informaţie diferită prin intermediul schimbării codului genetic către descendent.

Trecerea de la cele mai simple celule vii cu posibilitate de reproducere spre celule mai complicate, în conformitate cu principiul evoluţiei, în condiţii de selecţii întâmplătoare, aşa cum se doreşte de către evoluţionişti, ridică probleme probabilistice uriaşe.

Astfel, marele evoluţionist Julian Huxley acceptă ideea [31,pg.41]: "O proporţie de o mutaţie favorabilă la o mie de mutaţii nefavorabile, reprezintă o idee generoasă...".

Admiţând această afirmaţie favorabilă evoluţioniştilor (deoarece după urmărirea a peste 2000 de generaţii de musculiţe drosophila, nu s-a observat nici o mutaţie favorabilă până în prezent), ar fi necesare numai pentru evoluţia unui cal [1pg.69], mai mult de 1 milion de mutaţii favorabile (aici biologii se referă în primul rând la modificarea moleculelor de ADN de la precursor pentru a se obţine cele necesare unui cal).

Ernst Mayer un mare neoevoluţionist susţine [53,pg.102]: "Trebuie să nu uităm că mutaţia este ultima sursă a variaţiei întregului fond genetic în populaţia naturală şi singurul material nou accesibil pentru ca selecţia naturală să lucreze".

Pentru neodarwinisti, fenomenul mutaţiei este cel mai important component al modelului evolutionist, el trebuind să asigure dezvoltarea spre nivele superioare. Modelul creaţionist prezice că nu a existat nici un exemplu de mutaţie care să cauzeze o schimbare verticală, adică în creşterea nivelului de complexitate, ci din contră nici o mutaţie nu este benefică.

Încă din 1953, J. B. Watson şi F. H. C. Crick au propus modelul de structură al ADN sub forma unei spirale  duble cu bazele spre interior, unită prin legături de hidrogen. Acest model poate explica comportamentul moleculei, capacitatea ei de a se copia şi purta informaţii. Molecula conţine doar patru baze: adenina, citozina, guanina şi timina iar acidul ribonucleic (ARN) conţine aceleaşi baze cu excepţia uracilului care înlocuieşte timina. Până de curând AND-ul era considerat un constituent exclusiv al celulei animale iar ARN-ul al celulei vegetale.

Sub influenta mediului natural care conţine factori mutageni, cum sunt: radiaţiile ionizante, radiaţiile ultraviolete, variaţiile mari de temperatură, vibraţiile, o serie de substanţe chimice, sunt posibile substituiri de aminoacizi sau baze azotoase în ADN, care schimbă mesajul genetic (mutaţii cu sens fals).

Se pot face câteva consideraţii referitor la mutaţii, aşa cum le prevede modelul evoluţionist [1pg.55]:

a. Mutaţia este întâmplătoare. Nu există nici un control al mutaţiei care să producă caracteristicile necesare. Selecţia naturală trebuie să hotărască soarta mutaţiei. C. H. Waddingont susţine [54, pg. 98]: "Se menţine adevărat să spui că noi nu cunoaştem altă cale decât mutaţia aleatorie prin care noi variaţii ereditare apar; nici un alt procedeu, decât selecţia naturală, asigură că o populaţie se schimbĺ dintr-o generaţie în alta".

b. Mutaţiile sunt rare.  Francisco J. Ayala în   [55,pg.3] susţine: "Este probabil nepărtinitor să estimezi frecventa majorităţii mutaţiilor în organisme intre una la zece mii până la una la un milion pe gene şi generaţie".

c. Mutaţiile bune sunt foarte, foarte  rare. H. J. Muller, care a făcut foarte multe observaţii referitor la mutaţii, a spus [56,pg.35]: "Dar mutaţiile au fost apreciate a fi de natură aleatorie, astfel că foarte puţine dintre ele sunt utile".

d. Efectul net al tuturor mutaţiilor este dăunător. Chiar dacă mutaţiile nu sunt destul de dăunătoare ca să cauzeze purtătorilor săi eliminarea completă prin selecţia naturală, efectul în mare este să scadă graduat viabilitatea populaţiei. Christopher   Wills susţine [57,pg.98]: "Larga majoritate a mutaţiilor, pe de altă parte, sunt dăunătoare sau chiar letale pentru individul în care sunt exprimate."

e. Mutaţiile afectează şi sunt afectate de mai multe gene. Conceptul de mutaţie nu este atât de simplu. In locul caracteristicii controlate de o genă specifică, poate apărea că fiecare genă afectează mai multe caracteristici şi că fiecare caracteristică este controlată de mai multe gene.

George  G. Simson susţine [58,pg.80]: "In ciuda faptului că o mutaţie este discretă, efectul discontinuu al celulei cromozomului sau genei, efectele ei sunt modificate prin interacţia în întregul sistem genetic al individului."

         Din cele enumerate mai sus, rezultă uşor că probabilitatea ca toate genele care controlează un caracter să aibă o mutaţie bună este redusă practic la zero.

In concluzie, predicţia modelului creaţionist că orice modificare (inclusiv prin mutaţii) într-un sistem organic sau anorganic, produce o creştere a calităţii sistemului, în loc de o descreştere datorată entropiei, este nereală.       

 

 

 

© Universitatea din Bucuresti 2002.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest,
except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to: Ioan STRAINESCU; Text editor: Laura POPESCU; Last update:December, 2002