Dr. Ing. Ioan STRĂINESCU, CREAŢIONISMUL ŞTIINŢIFIC

 

 

9. PĂMÂNTUL ESTE BĂTRÂN SAU TÂNĂR ?

 

 

Din prezentarea punctelor de vedere ale celor două modele evoluţionist
şi respectiv creaţionist, privitor la apariţia şi "evoluţia” universului, apariţia şi "evoluţia” vieţii pe pământ rezultă destul de pregnant că există o diferenţă netă  în datarea vârstei pământului de către evoluţionişti şi respectiv creaţionişti.

In timp ce primii sunt obligaţi să afirme o vechime a pământului de
cca. 3.. 30 miliarde ani, pentru a putea susţine apariţia şi evoluţia plantelor şi animalelor de la formele simple la cele mai complicate, încheind cu apariţia
şi evoluţia omului, creaţioniştii nu au asemenea probleme şi ei pot afirma că vârsta pământului este mult mai mică, probabil între 9.000...20.000 de ani, în cel mai rău caz câteva sute de mii ani, şi aceasta bazaţi pe cele mai noi metode de datare a vârstei pământului.

Discrepanta mare în aprecierea vârstei pământului de către cele două modele ştiinţifice, a dus în ultimele două decenii la o expansiune puternică a studiilor şi cercetărilor ştiinţifice în domeniile datării rocilor, a fosilelor şi în special al datării sistemului solar.

    

9.1. Problemele ridicate în datarea unei roci

  

In prezent există o mare dispută în acceptarea unora sau a altora dintre metodele de datare a rocilor şi respectiv a pământului în funcţie şi de aderarea savanţilor la unul din cele două modele. In continuare sunt prezentate principalele critici aduse de creaţionişti, sistemelor vechi tradiţionale de datare

folosite de evoluţionişti şi care în prezent au început să fie abandonate în urma criticilor aduse chiar şi de evoluţionişti [1, pg.132]:   

a. Rocile nu pot fi datate după aparenta lor. Rocile "bătrâne nu trebuie în mod necesar să arate bătrâne. In general s-a considerat că rocile foarte vechi nu sunt dense şi apar sub formă de şisturi, pe când rocile presupuse tinere trebuie  să fie dense şi dure.

b. Rocile nu pot fi datate după caracterul  lor petrologic. Rocile de toate tipurile: şisturile calcaroase, conglomeratele, gresiile, etc. pot fi găsite în toate "erele” coloanei geologice ale modelului evoluţionist.  

c. Rocile nu pot fi datate după conţinutul lor mineralogic. Se afirmă în prezent că nu există nici o relaţie între minereurile metalice conţinute în roci şi "era” lor. Numai ţiţeiul conţinut în anumite roci poate pune în evidentă eventual anumite "ere".

 d. Rocile nu pot fi datate după particularităţile lor structurale. Dizlocările, cutele şi alte particularităţi nu dau nici o relaţie pentru datarea rocilor.  

e. Rocile nu pot fi datate prin rocile lor adiacente. Rocile catalogate de evoluţionişti de o anumită "eră” pot fi găsite adeseori sub sau peste roci catalogate în altă "eră".  

f. Rocile nu pot fi datate prin metode radiometrice. Mulţi savanţi au crezut şi unii cred încă că rocile pot fi datate în mod elegant studiind mineralele sale radioactive de uraniu, toriu, izotopurile de potasiu, etc. Discuţiile ce se poartă între savanţii evoluţionişti şi creaţionişti în această direcţie sunt foarte aprinse şi multe cercetări ştiinţifice sunt îndreptate în această direcţie. O analiză detaliată a acestei metode de datare se va face în capitolul următor, şi aceasta întrucât este singura metodă de datare pe care se mai poate baza modelul evoluţionist în "demonstrarea” că pământul este bătrân. Pe de altă parte, tot mai mulţi savanţi de pe ambele părţi ale baricadei, admit în prezent că această metodă conţine multe surse de erori, care pot duce la datări incorecte.  

g. Rocile nu pot fi datate după fosilele conţinute în ele. Până acum câţiva ani, întregul model evoluţionist s-a bazat pe datarea rocilor după fosilele conţinute în ele. Această metodă de datare era considerată "infailibilă” şi practic singura folosită de evoluţionişti. Ea se baza pe acceptarea necondiţionată a axiomei că plantele şi animalele au evoluat lent în timp de la formele simple spre cele superioare.

Întrucât trecerea de la o specie la alta a fost apreciată după anumite criterii, şi întrucât în coloana geologică, rocile conţineau în general plante şi animale mai evoluate spre vârf, de aici a apărut datarea rocilor după conţinutul lor de fosile. De curând, creaţioniştii au explicat coloana geologică, ţinând cont de cataclisme şi în special de cel mai important: "marele potop", aşa că evoluţioniştii au fost obligaţi să părăsească acest sistem de datare.         

Din păcat, acest sistem a fost folosit în învăţământul şcolar de toate nivelele, astfel că mare parte dintre intelectuali a fost îndoctrinată şi obişnuită să gândească în conformitate cu modelul evoluţionist şi astfel să admită că pământul este bătrân în conformitate cu metode de datare după fosilele conţinute în roci. O analiză simplă bazată pe regulile metateoriei, a arătat că acest sistem de datare reprezintă o tautologie şi anume fosilele găsite în topul coloanei geologice sunt mai evoluate şi respectiv rocile care conţin fosile de plante şi animale puţin evoluate sunt roci "bătrâne".

         

9.2.  Datarea radiometrică          

   

De la început trebuie să atragem atenţia că savanţii creaţionişti aduc în prezent critici serioase datării radioactive, dar nu putem să n-o discutăm, din cauză că în prezent este singura metodă de datare pe care se mai bazează modelul evoluţionist, datare în care s-a crezut mult în ultimii 50 de ani, datare care a arătat că pământul ar avea o vechime de miliarde de ani.    

In concordantă cu legea entropiei, toate sistemele decad, cantitatea ratei declinului variază desigur  pentru fiecare proces fizic în parte. De obicei în fizică s-a observat, că rata căderii tinde spre o funcţie exponenţială, care ştim că are o pantă de cădere mare la început, cădere ce se atenuează pe parcurs, ca în final să tindă spre o dreaptă asimptotă, fig. 9.1.,curba a.  

Dacă într-o anumită zonă, apare o influentă catastrofică, căderea în acea zonă este puternică şi produc o diminuare a ratei medii, curba b.  

Pentru funcţiile exponenţiale normale de tipul a., durata de cădere la jumătate a valorii funcţiei exponenţiale este constantă.

 

 

Fig. 9.1. Funcţia de cădere exponenţială. a. cădere constantă; b. cădere cu o zonă de cataclism.

    

Mineralele radioactive şi încă o serie de alte fenomene fizice sunt caracterizate prin timpul de înjumătăţire. Din aceste prime considerente, se poate deduce că influenta unei catastrofe de genul potopului, a putut duce la o viată mult mai scurtă a unor fenomene, decât cea calculată în ipoteza că fenomenele s-au comportat sub condiţii normale.         

Deci din acest punct de vedere, se poate admite că toate datările radiometrice, care s-au făcut în ipoteza unor condiţii constante, atribuie pământului o vârstă mult mai mare decât în realitate şi de aceea ele încep să fie acceptate cu multe rezerve în prezent, şi aceasta şi din alte considerente, care vor fi prezentate în continuare.

Sunt foarte multe sisteme naturale în lume care se schimbă după o lege cunoscută şi în mod special pentru perioade lungi pot fi folosite substanţele radioactive a căror timp de înjumătăţire (adică intervalul de timp în care un număr de nuclee ale unui  izotop radioactiv se reduce prin dezintegrare, la jumătate) este foarte mare, de ordinul zecilor de mii sau milioane de ani. Dacă într-o rocă se găsesc anumite cantităţi de materiale radioactive, precum şi  componentele lor finale în care s-au dezintegrat, se poate aprecia durata de timp scursă de la starea iniţială a substanţelor până la starea actuală.         

Dacă se consideră sistemul simplu din Fig.9.2., care ia în considerare numai două componente A şi B, la care componenta A se schimbă în B, cu o rată r în timpul t, putem folosi acest sistem drept cronometru pentru o anumită durată de timp.

 

 

Fig. 9.2. Sistem simplificat format din două  substanţe

 

Se consideră deci acest caz simplu de sistem închis, pentru care în durate de timp T intră componentele DA1 şi DB1 şi sunt eliberate componentele DA2 şi DB2. O parte din mărimea iniţială Ao se transformă în mărimea Bt la care trebuie să se adauge mărimea iniţială Bo şi respectiv corecţiile date de DB1 şi DB2.

Substanţa iniţială de mărime Ao, după perioada T va scădea la mărimea At la care trebuie să se tină cont de corecţiile DA1 şi DA2. Dacă transformarea r este o funcţie generală de mărimile Ao, Bo, etc. se poate scrie relaţia:

 

r  =f (Ao, Bo, t)                                                 (9.1)

Se observă în natură că mărimea r nu este în general constantă. Durata T se determină cu relaţia:

                       (9.2)

 

 unde:    

                                                                                         (9.3)

                   

Dacă dorim să folosim pentru datare un fenomen natural la care se produce o transformare din substanţa A în substanţa B, în timp lung, de milioane de ani, singurele cantităţi pe care le putem măsura în prezent sunt: At, Bt şi r (rata de reacţie la timpul T).  Ecuaţia (9.2) conţine drept necunoscute 7 mărimi, ţinând cont că R este funcţie de r.

Din această cauză, datarea prin metoda radiometrică, foloseşte o serie de ipoteze  simplificatoare care duc desigur la erori foarte mari, în cazul datării pentru o durată lungă de timp (mai  mare de zeci de mii de ani). In continuare sunt prezentate câteva ipoteze simplificatoare folosite în special de evoluţionişti pentru datarea radioactivă: 

a. Se admite r = constant = R                                                               (9.4)

In acest caz, se presupune uniformitatea, adică fenomenul analizat, în trecutul îndepărtat (acum miliarde de ani) a fost identic cu cel din prezent, respectiv în cazul substanţelor radioactive, durata vieţii de înjumătăţire a rămas constantă.

b. Se admite

         DA1 = DA2 = DB1 = DB2= 0                                                      (9.5)           

In acest caz sistemul a fost tot timpul complet izolat. De obicei DB1 şi DB2 nu sunt neglijabile, şi deci pentru perioade mari de timp, neglijarea lor dă erori foarte mari.

c. Se admite

          Ao = Bt + At - Bo                                                                        (9.6)

In acest caz se admite că masa se conservă. Această ipoteză este astăzi parţial acceptată ca sistem de lucru, ea dă erori foarte  mari, întrucât trebuie să se admită implicit că rata de înjumătăţire a fost constantă în această lungă perioadă şi că nu au existat cataclisme de tipul potopului, etc.

 

9.2.1. Metodele de datare folosind dezintegrarea uraniului şi a toriului

 

Aceste metode se bazează pe faptul că durata de înjumătăţire pentru uraniu şi toriu este foarte mare. Aceste elemente chimice prin radiaţie naturală se transformă în final în plumb şi heliu, prin emisie de particule alfa.

Pentru datare se pot folosi următoarele dezintegrări naturale:

- uraniu 238‚ se dezintegrează în plumb 206 plus 8 nuclee de heliu, cu o durată de înjumătăţire de 4,5 miliarde ani;       -

- uraniu 235, se dezintegrează în plumb 207 plus 7 nuclee de heliu, cu o durată de înjumătăţire de 700 milioane ani;     

- toriu 232, se dezintegrează în plumb 208 plus 7 nuclee de heliu, cu o durată de înjumătăţire de 14,1 miliarde ani.   

Intr-un depozit care conţine de obicei aceste elemente radioactive împreună cu izotopii lor de plumb, se mai găseşte şi al patrulea izotop, plumb 204, care este momentan numit izotop "comun” deoarece nu se cunosc părinţii lui radioactivi.    

Fără a intra în detalii tehnice de determinare a vârstei unui depozit de substanţe radioactive ce conţin uraniu şi toriu, prin determinarea maselor de diferiţi izotopi de uraniu, toriu, plumb şi a  diferitelor gaze inerte rezultate, facem precizarea că savanţii creaţionişti au invalidat această metodă de datare şi o mare parte dintre savanţii evoluţionişti au mari rezerve în aplicarea ei din următoarele considerente:   

a. Depozitele de minereu de uraniu există numai în sisteme deschise.  Ori dacă ţinem cont că uraniul este uşor solubil în apă şi deci transportabil de apa freatică, şi că elementele intermediare, de exemplu gazele heliu şi radon pot uşor să părăsească minereul de uraniu, rezultă că sistemul este clar deschis.     In plus, într-o perioadă aşa de lungă, într-un astfel de sistem pot să apară fenomene secundare puţin studiate în prezent, şi aici  putem include captura de neutroni liberi, care poate converti izotopul plumb 207 în izotopul 208. Ori bombardamentele cu neutroni nu se pot considera constante pe o durată foarte lungă în timp.    

Dr. Melvin Cook [82,pg.53...60] analizând câteva depozite de minereuri cu uraniu în Katanga şi Canada, şi folosind această metodă, a obţinut pentru unele depozite o vârstă doar de câţiva ani, care desigur nu este posibil.

b. Timpul de înjumătăţire al uraniului poate fi variabil. In general fizicienii sunt obişnuiţi să considere că perioada de înjumătăţire a uraniului este constantă şi statistic bine determinată în prezent. Când ne referim la perioade lungi de timp acest lucru nu poate fi susţinut şi aceasta din cauza radiaţiilor cosmice, despre care nu se poate afirma că au fost constante într-un timp îndelungat. Apoi un alt factor care duce la schimbarea timpului de înjumătăţire îl  reprezintă neutronii liberi din atmosfera pământului, care au putut varia în timp din cauza influentei schimbărilor cosmice, printre care putem enumera: explozia de supernove.    

c. Produsele finale erau probabil prezente de la  început în minereurile de uraniu şi toriu. Nu există nici o dovadă ştiinţifică că în minereurile de uraniu nu ar fi existat de la început şi anumite cantităţi de izotopi de plumb şi aceasta din cauză că şi în  prezent, erupţiile vulcanice aruncă din interiorul scoarţei pământului o serie de roci care conţin uraniu împreună cu cantităţi diferite de izotopi ai plumbului.

Desigur modelul evoluţionist de datare, poate fi parţial salvat dacă se face ipoteza că minereurile de uraniu şi izotopii săi de plumb au stat împreună în mantaua pământului, şi în acest caz, la erupţie nu s-au schimbat proporţiile evacuate. Oricum această metodă de datare este considerată de majoritatea savanţilor că dă erori mari de măsură. In tabelul 9.1 sunt prezentate mai multe metode de datare a vârstei pământului, iar la poziţia 30, vârsta pământului este estimată la 80 milioane ani, folosind metoda bazată pe timpul de înjumătăţire a plutoniului, făcându-se ipoteza simplificatoare conform relaţiei (9.5), care este mult mai mică decât cea de zeci de miliarde ani, necesară pentru susţinerea modelului evoluţionist.

Dacă se consideră că izotopii plumbului nu au existat la începutul perioadei luate în considerare, numai în acest singur caz, vârsta pământului poate fi apreciată la cca. 0,5...15 miliarde de ani. 

 

       9.2.2.  Metoda potasiu-argon

 

Era metoda cea mai mult folosită până în prezent pentru datarea rocilor şi aceasta din cauză că minereurile de potasiu se găsesc în cele mai multe roci sedimentare şi vulcanice şi nu pun atâtea restricţii de manipulare ca minereurile cu uraniu.

Izotopul potasiu 40 prin captarea unui electron   se transformă în izotopul argon 40 de-a lungul unei perioade de înjumătăţire de 1,3 miliarde de ani. Această metodă ridică şi ea o serie de probleme printre care:

a.  Ea trebuie calibrată prin datarea uraniu-plumb. Ori metoda uraniu-plumb, prezentată mai înainte, a început să fie ea însăşi abandonată deoarece dă erori mari.

b. Sistemul potasiu-argon este un sistem deschis. Aceasta din cauză că argonul 40 este un gaz care poate uşor să migreze din mineralele de potasiu. De exemplu, prin metoda potasiu-argon s-au datat unii meteoriţi căzuţi pe pământ la vârsta de cca.  5...15 miliarde ani, dar trebuie să atenţionăm că 80 % din cantitatea de potasiu dintr-un meteorit poate fi dizolvată de apă în cca. 4 ore.

c. Perioada de înjumătăţire a potasiului este variabilă. Acest lucru se datorează accelerării ratei dezintegrării în cazul creşterii fluxului de neutroni, flux care practic variază funcţie de radiaţia cosmică.

d. Argonul a putut fi încorporat împreună cu potasiu în timpul formării pământului. Această afirmaţie se bazează pe faptul că argonul 40 este un element obişnuit atât  în atmosferă cât şi în rocile din crusta pământului. Melvin Cook [82, pg.66] a calculat că dacă s-ar admite că vârsta pământului ar fi de 5 miliarde de ani, aşa cum presupun unii evoluţionişti, atunci nici măcar
1 % din cantitatea de izotopi argon 40 care se găseşte azi pe pământ n-ar fi putut fi obţinută prin transformarea potasiului în argon.                        

Cercetări efectuate pe eşantioanele de bazalt erupte în fundul oceanului de vulcanul Kilanea, Insulele Hawai, de către savantii C. S. Noble şi J. J. Naughton [83,pg.265], au determinat o vârstă a acestor eşantioane de 22 milioane ani folosind metoda potasiu-argon, pe când vârsta adevărată a lor era cunoscută ca fiind mai mică de 200 ani. Similar, roci moderne formate în 1801 lângă Hualalei-Hawai au fost datate cu această metodă pentru o vârstă cuprinsă între 160 milioane şi 3 miliarde ani.

In prezent majoritatea savanţilor nu mai au nici un dubiu că anomaliile de datare a vârstei rocilor din lava vulcanică, se datorează încorporării excesive de argon în timpul formării lor.

 

 

© Universitatea din Bucuresti 2002.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest,
except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to: Ioan STRAINESCU; Text editor: Laura POPESCU; Last update:December, 2002