Nicolae ISAR
Pagina de start
Cuprins
eBooks
Despre autor
 

Partea a doua


ViaŢa Şi opera lui Simeon Marcovici
(autorul relatărilor de cĂlĂtorii ale domnitorului Gheorghe Bibescu)

ViaŢa Şi opera lui Simeon Marcovici

Simeon Marcovici este unul dintre cărturarii români de seamă, care, alături de alţi urmaşi ai lui Gh. Lazăr – I. Heliade-Rădulescu, P. Poenaru, E. Poteca –, şi-a adus o contribuţie remarcabilă la mişcarea de renaştere culturală a poporului român în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Cărturar de prestigiu în epocă, unul dintre dascălii de seamă ai Şcolii de la Sf. Sava din epoca paşoptistă, remarcabil gânditor social-politic de formaţie iluministă, el se numără între acei puţini scriitori care au avut privilegiul de a se bucura, postum, de înalta preţuire a lui Mihai Eminescu1. ,,Marcovici – avea să scrie marele poet naţional, cu prilejul morţii cărturarului – face parte din generaţia aceea care au prefăcut limba română în limbă literară. Scrieri originale nu are (în realitate, la acea dată, poetul nu le descoperise încă! – n.n., N.I.), dar limba traducerilor sale este aproape clasică şi poate servi de model oricărui scriitor român”2.

I. Privire asupra vieŢii Şi activitĂŢii

Despre viaţa şi activitatea cărturarului cunoaştem puţine date – mult mai puţine, în orice caz, decât despre opera sa –, lipsa izvoarelor explicând până la un punct şi împrejurarea că locul său în cultura română modernă pare a nu fi fost încă, până azi, definitiv fixat. După C. Diaconovici, cărturarul s-a născut la 25 ianuarie 18023, dată care – spre deosebire de altele4 – este confirmată, în general, de mai multe izvoare. Avem în vedere, în primul rând, precizarea făcută de mai multe ziare la 3 iulie 18775, cu prilejul morţii cărturarului, preluată şi de Eminescu6, anume că dispărutul era în vârstă de 76 de ani7.

În legătură cu locul naşterii şi originea cărturarului izvoarele nu ne permit o concluzie definitivă, ci se pot face numai unele ipoteze. Merită reţinută în primul rând opinia după care S. Marcovici era român macedonean8. Presupunerea că acest cărturar ar fi la origine ardelean – ca atâţi alţi dascăli din epocă trecuţi peste Carpaţi – întâmpină unele argumente potrivnice, asupra cărora nu putem insista aici9. În aceste condiţii, problema rămânând nelămurită, alte ipoteze merită toată atenţia10. Cărturarul avea un frate, Gheorghe, despre care ştim că a urmat o carieră administrativă, până la treapta de paharnic11, conform obiceiului timpului. Mai sigure sunt ştirile despre originea soţiei cărturarului, pe nume Maria, care era româncă originară din Bucureşti, fiica medelnicerului Constantin Calistrat12.

Cum au precizat unii dintre cei mai vechi exegeţi ai vieţii şi operei cărturarului, în tinereţe acesta purta numele de Simeon Marcu, aşa semnând în mod sigur în 1820, când, în vârstă de peste 18 ani, împreună cu alţi tineri aleşi de Eforia şcolilor din ţara Românească pleca la studii în Italia, la Pisa13. Nu ştim mai nimic despre studiile sale în ţară până la această dată desigur, se numărase între elevii Academiei greceşti de la Bucureşti, apoi ai lui Gh. Lazăr, căci numai astfel ne explicăm încrederea pe care i-o acordă Eforia, recrutându-l ca bursier. În orice caz, de la această dată, din 1820, odată cu plecarea la studii în străinătate, izvoarele ne oferă unele amănunte, traiectoria vieţii sale, deşi cu numeroase lacune, putând fi, totuşi, reconstituită.

În fruntea grupului de bursieri trimişi de Eforie la studii în Italia, în primăvara anului 182014, se afla Eufrosin Poteca, mai vîrstnic decât ceilalţi, care avea să se specializeze în filosofie. Ceilalţi, alături de S. Marcovici, erau Constantin Popa Dumitru, zis Constantin Moroiu, care avea să se specializeze în ştiinţe juridice, şi Ion Pandele, cel destinat a se specializa în matematică. De la Pisa, după trei ani de studii, Poteca, Marcovici şi Pandele treceau la Paris, unde se aflau deja în noiembrie 1823, în timp ce Moroiu rămânea în continuare în Italia. Marcovici se specializase la Pisa în studii literare, dar din 1824, după sinuciderea tânărului I. Pandele, în urma dispoziţiilor Eforiei, el se specializează şi în matematică. Spre deosebire de Poteca şi Moroiu, care se reîntorc în patrie în vara anului 1825, primul luând în primire catedra de filosofie de la Sf. Sava, al doilea, pe cea de drept, S. Marcovici, angajat la o specializare mai largă, rămâne în Franţa încă doi ani, până în 1827, când revine şi el în patrie, la început fiind numit la Sf.Sava profesor de matematică, iar apoi, din 1831, de retorică. Între timp, în anii 1824-1831, în domeniul ştiinţelor fizico-matematice se specializase în Apus, în Austria, Franţa şi Anglia, un alt tânăr, viitor director al Colegiului, Petrache Poenaru15.

Despre aceste studii efectuate de primii bursieri români în Apus – inclusiv ale lui Marcovici -, despre privaţiunile lor materiale din acest răstimp, ca şi despre contactul lor cu ideologia progresistă a vremii, dispunem de o serie de cercetări mai vechi sau mai noi, ele având la bază în primul rând corespondenţa din anii 1822-1825 a lui E. Poteca, conducătorul şi figura reprezentativă a grupului16.

Inaugurându-şi activitatea de la Sf. Sava cu o lecţie intro-ductivă, Simeon Marcovici a predat aici matematica în cursul anilor 1827-1828, pe când şcoala de la Sf. Sava, aşa cum am menţionat, se afla sub conducerea dascălului de filosofie, Eufrosin Poteca17. După declanşarea războiului ruso-turc şi intrarea trupelor străine în ţară, şcoala îşi întrerupe activitatea pentru aproape trei ani, ea urmând a fi redeschisă18, în condiţii noi, în toamna anului 183119, reorganizată în raport cu dispoziţiile Regulamentului Organic. Odată cu reînceperea cursurilor, Simeon Marcovici era angajat ca profesor de retorică, desfăşurându-şi activitatea de la această dată alături de mai vechii dascăli de la Sf. Sava20, E. Poteca, C. Moroiu, Iosif Genilie, profesorul de geografie21, Gh. Pop, de matematică, I. Pop, de gramatică, Al. Pop, de caligrafie, Gh. Ioanid, de limba greacă. Cu data de 1 ianuarie 183222, era angajat ca profesor, iar apoi ca director, odată cu reîntoarcerea de la studii din Occident, Petrache Poenaru23. Din toamna anului 1832, în timp ce fostul director şi profesor de filosofie, E. Poteca, se retrăgea din învăţământ, preluând egumenia mănăstirii Motru24, erau angajaţi de Eforie noi dascăli, între care Florian Aaron, pentru istorie, Constantin Aristia, pentru franceză, George Hill, pentru latină şi alţii.

Trebuie menţionat faptul că S. Marcovici, alături de foştii săi colegi, a participat mai ales în cursul anului şcolar 1831-183225, la complexa activitate de punere în aplicare a dispoziţiilor Regulamentului Organic privitoare la reorganizarea învăţământului de toate gradele26. Între altele, şi-a adus contribuţia la elaborarea Regulamentului şcolar din 1833, operă în primul rând a dascălilor de la Sf. Sava, aşa cum s-a demonstrat27.

Un scurt interval, după introducerea în Colegiu a limbii franceze, încă din primul an de activitate în condiţii noi, S. Marcovici a predat şi limba franceză, pentru avansaţi28, ulterior restrângându-şi activitatea la retorică pentru franceză va fi apoi angajat C. Aristia, iar din 183329 începea seria dascălilor de origine franceză.

Dacăl de retorică în Colegiu, Marcovici publică în anul 1834 un original Curs de retorică. Pe parcursul unui răstimp de peste două decenii, până în 1852, când se va retrage de la catedră, va participa la toate actele de seamă din Colegiu, la toate măsurile pentru mai buna organizare a acestuia. Alături de ceilalţi dascăli, din 1838, se va implica activ în patriotica acţiune de organizare a învăţământului la sate30. Îi găsim înscris numele, în general, în toate iniţiativele menite să contribuie la instruirea şi educaţia patriotică a tineretului. Îi putem surprinde ardoarea patriotică în fapte şi iniţiative aparent dintre cele mai obişnuite, ca, de pildă, donarea de cărţi pentru constituirea fondului bibliotecii Colegiului31 sau sprijinirea iniţiativei, din 1846, de ridicare prin subscripţie publică a unui monument lui Gh. Lazăr32. Ca şi în cazul lui P. Poenaru, al lui E. Poteca sau al altor câţiva dascăli de seamă din epoca paşoptistă, istoria Colegiului naţional Sf. Sava, a învăţământului românesc din această perioadă, ar fi greu de făcut, fără a remarca şi contribuţia cărturarului la care ne referim.

În paralel cu funcţia de profesor la Sf. Sava, ca şi alţi dascăli ai Colegiului, ca P. Poenaru, de pildă, Simeon Marcovici a îndeplinit şi o serie de importante funcţii de ordin administrativ şi juridic. Este vorba, de fapt, de aspecte mai puţin cunoscute din activitatea sa, fapt pentru care insistăm aici asupra lor; sunt aspecte care sugerează în bună măsură, aşa cum vom vedea, şi condiţiile de viaţă materiale ale acestui cărturar-patriot.

În anul 1830, de pildă, lui Marcovici i se încredinţează o responsabilitate de oarecare însemnătate pe linie administrativă. ţinându-se seama de cunoştinţele sale de matematică, este numit membru al comisiei însărcinată să stabilească hotarele între Turcia, pe de o parte, ţara Românească şi Moldova, pe de altă parte; este secretar al acestei comisii, din care mai făceau parte, ca reprezentant al ţării Româneşti, vornicul Mihalache Ghica, iar din partea Moldovei, vornicul Dimitrie Plaghino şi aga Nicolae Ghica33.

În spiritul obiceiurilor vremii, pentru zelul arătat în îndeplinirea îndatoririlor şcolare sau administrative, în anul 1834, S. Marcovici era înălţat la rangul de vel serdar, la o dată când primeau ranguri boiereşti şi alţi dascăli de la Sf. Sava, în funte cu P. Poenaru34. Ulterior, în 1839, era făcut paharnic, în 1845, clucer, şi, în sfârşit, în 1856, agă.

În unele însărcinări administrative, în răstimpul domniei lui Al. Ghica, se implică singur, în legătură cu preocupările sale cărturăreşti de ordin juridic, în anii studiilor la Pisa şi Paris, el însuşindu-şi serioase cunoştinţe din acest domeniu. În anul 1838 dă tiparului o nouă ediţie după pravila lui Caragea, sub patronajul Marii Logofeţii a Dreptăţii, condusă de Barbu Ştirbei. Era o ediţie ,,mai purtăreaţă, fiind de format mai mic şi mai bogată, şi un preţ de 7 sfanţi exemplarul”35; se spera că în aceste condiţii ,,nu se va mai aduce zăticnirea doritorilor de a o dobândi”, cum indica anunţul publicat în numele marelui logofăt al Dreptăţii36.

În cursul anului 1839, S. Marcovici tipăreşte pe cheltuiala sa o antologie de texte juridice pe care foaia oficială administrativă o indica drept manual judecătoresc37, cuprinzând capitolul al VII-lea din Regulamentul Organic privind organizarea justiţiei, precum şi ,,legiuirile judecătoreşti” din anii următori38.

La începutul acestui an, la propunerea marelui logofăt al Dreptăţii, S. Marcovici era numit secretar al ,,Comisiei însărcinată cu alcătuirea unei condici civile şi de procedură”, ca membri în această comisie fiind numiţi şi profesorii de drept de la Sf. Sava, Costache Moroiu, Alecu Racoviţă şi Constantin Brăiloiu39. Se constituia totodată şi un comitet de supraveghere a lucrărilor comisiei, alcătuit din mari boieri40, având ca preşedinte pe Barbu Ştirbei. De fapt, sarcina de bază era lăsată pe seama lui Marcovici, curând Adunarea Obştească, pentru cheltuielile necesare, alocându-i o sumă de bani41.

În seria condicilor intrate în atenţia comisiei instituită de autorităţi, al cărui secretar era Marcovici, o însemnătate deosebită se conferea condicii de comerţ odată cu terminarea acestei lucrări, în manuscris, în anul următor, Departamentul Dreptăţii propunea domnitorului ca ea să fie tipărită, cu o asemenea operaţie finală fiind îndatorat în mod special S. Marcovici, cel care o ,,lucrase”, date fiind garanţiile pe care el le oferea, mai ales sub raportul pregătirii lingvistice. Departamentul era de părere ,,ca dumnealui paharnicul Simeon Marcovici, cari cu deosebită râvnă, osârdie şi înţelegere a fost secretar pe lângă numitul Comitet de noua alcătuire a condicii de comerţ, să se însărcineze cu tipărirea acestei condici, spre a să păzi lămurirea cea mai strajnică atât în noile expresii ce după neapărată trebuinţă s-au introdus, cât şi în punctuaţie, ca să nu să facă cea mai mică greşeală la tipar, aducătoare de neînţelegere ori de rea înţelegere a dispoziţiei legiuirei”42. La 27 mai 1840, pentru ,,cuvintele arătate”, raportul Departamentului Dreptăţii era aprobat de domn, cu acordarea unui privilegiu: ,,pentru oreşicare mângâiere a strădaniilor numitului paharnic, să i se dea dreptul de a tipări singur condica de comerţ în soroc de doisprezece ani cu o îndatorire de a da la Departamentul Dreptăţii pentru cea dintâi ediţie cincisprezece exemplare fără plată” (pentru eventualele celelalte ediţii, câte 20 de exemplare)43. Odată tipărită, condica de comerţ urma să intre în funcţiune cu data de 1 ianuarie 1841 44.

S. Marcovici, care, între timp, fusese înălţat în rangul de paharnic, spera să tragă oarecare foloase materiale din monopolul care îi era asigurat asupra vânzării acestei noi lucrări juridice45. Lucrurile vor sta însă cu totul altfel, în câţiva ani monopolul dovedindu-se cu totul păgubos. La sfârşitul anului 1843, el era obligat să adreseze o plângere noului domnitor, Gh. Bibescu, solicitând sprijin pentru a-şi recupera banii cheltuiţi pentru tipărirea acestei lucrări. ,,Dând la lumină această condică cu a mea cheltuială – scrie el la această dată – nu numai că n-am dobândit vreun folos, ci dimpotrivă, am pierdut şi capitalul, pentru că mai toate exemplarele stau nevândute”46. Ca atare, ruga pe domn să dispună anularea monopolului şi, odată cu aceasta, preluarea de către stat a celor aproape 1500 de exemplare existente, cu achitarea contravalorii lor, calculate la câte 6 sfanţi exemplarul, în acest fel reclamantul urmând, cum se exprimă el însuşi, a ,,nu se vedea expus a-şi vedea atâtea trudoase osteneli jertfite în zadar”47. Domnul avea să pună pe plângerea editorului o rezoluţie favorabilă, făcându-i dreptate ,,potrivit cu ostenelile şi râvna ce apururea a arătat numitul, atât ca om de litere, cât şi ca slujbaş”48. Cele 1500 de exemplare ale condicii, cum indica jurnalul Sfatului Administrativ Extraordinar din 9 decembrie 1843, erau preluate de Logofeţia Dreptăţii, urmând a se achita lui Marcovici în anul următor contravaloarea lor49. În orice caz, Marcovici primea din partea statului în cursul anului 1844, în patru rate, frumoasa sumă de 21.262 lei50, în timp ce mulţi ani după această dată, vânzările fiind foarte reduse, o asemenea sumă nu putea fi recuperată de stat51.

Mai uşor vandabilă a fost, cu siguranţă, Pravila lui Caragea, căci Marcovici o va tipări pentru a treia oară, în 184552, adăogită cu ,,toate legiuirile privitoare la pricini civile”53, peste doi ani, în 1847, împreună cu Zaharia Carcalechi, tipărind Regulamentul Organic54.

Cariera administrativă a lui S. Marcovici intră într-o nouă etapă în intervalul domniei lui Gh. Bibescu, când el este înalt funcţionar în cadrul Secretariatului statului, bucurându-se în mod deosebit de preţuirea domnului; cum am văzut, a făcut parte din suita acestuia cu prilejul călătoriei la Constantinopol, în 184355, precum şi al călătoriilor în ţară, pe la locuri şi monumente istorice, relatând, din etapă în etapă, aceste călătorii56.

Trebuie amintit aici că nu numai Marcovici, ci şi alţi cărturari patrioţi îşi puneau speranţe în noul domnitor – primul domnitor ales de Adunarea Obştească, în urma competiţiei dintre mai mulţi candidaţi -, credeau cu sinceritate în patriotismul lui, iar acesta, la rândul său, mai ales în intervalul imediat următor înscăunării57, părea a dori să încurajeze aceste aşteptări. Din primele luni de domnie, proaspătul ales a încercat să-şi facă popularitate, să-şi apropie pe cărturarii de prestigiu din epocă. Sub semnul acestei tendinţe se desfăşoară, la puţină vreme de la înscăunare, vizita sa la Colegiul Sf. Sava din Bucureşti, cu prilejul festivităţii încheierii anului şcolar, pe care ,,Curierul românesc”, condus de Heliade, o relatează cu oarecare entuziasm”58.

Apreciat în mod deosebit de domnitorul Gh. Bibescu – după ce în urma călătoriei la Constantinopol, primise o înaltă distincţie, precum şi o importantă recompensă în bani59 –, în primăvara anului 1845, Marcovici este înălţat de la rangul de paharnic la acela de clucer60. Cenzor pentru scrierile în limba franceză, din toamna anului 184561, funcţie care reflectă încrederea acordată de domn, doi ani mai târziu era numit de acesta membru al comisiei însărcinată a se ocupa cu administraţia averii domnului şi soţiei sale, alături de polcovnicul Banov şi clucerul Opran62.

Odată cu izbucnirea revoluţiei de la 1848, dat fiind spiritul moderat pe care îl dovedise de-a lungul anilor, Marcovici se numără printre cele câteva personalităţi la care domnitorul s-a gândit la un moment dat să apeleze, în ideea că ar putea să salveze situaţia63; alături de Marcovici, de asemenea, era avut în vedere P. Poenaru. Cert este că spre deosebire de Poenaru, care, în intervalul represiunii care a urmat după 1848, a fost acuzat de complicitate,64 Marcovici a rămas în afara bănuielilor.65

Odată cu numirea ca domnitor a lui Barbu Ştirbei – care îl cunoştea bine, de mai multă vreme, şi cu care mai colaborase –, ocupă funcţia de şef al secţiei administrative în cadrul Secretariatului de stat, din octombrie 1850, fiind înlocuit în această funcţie de P. Poenaru.66 În schimb, odată cu deschiderea şcolilor, de la 1 ianuarie 1851, Marcovici ocupă importanta funcţie de director al şcolilor, în locul lui Costache Brăiloiu67. Cum era vorba de o nouă organizare a şcolilor, proaspătul director urma să aibă un rol important în aplicarea acestei reforme68. În ajunul deschiderii cursurilor, conform unui vechi obicei, în numele corpului profesoral, Marcovici vorbea în faţa domnitorului, cu prilejul solemnităţii Anului Nou, între altele, referindu-se la importanţa misiunii corpului profesoral în aplicarea noii reforme69. Nu peste multă vreme, cu prilejul încheierii acestui an şcolar prescurtat, din cursul noii etape de organizare, la 14 iunie 1851, se desfăşura activitatea împărţirii premiilor70, cu acest prilej, directorul şcolilor naţionale – şi, implicit al Colegiului Sf. Sava – făcând un raport asupra desfăşurării activităţii şcolare în primul an de aplicare a noii reforme, raport contrasemnat de ceilalţi doi membri ai Eforiei, dr. Apostol Arsache şi P. Poenaru71.
Nu este exclus ca în calitate de vechi colaborator al lui Barbu Ştirbei, apoi şi de director al şcolilor, S. Marcovici să fi însoţit pe domnitor în călătoriile sale prin ţară ne referim în primul rând la călătoria în Muntenia şi Oltenia, din august-septembrie 1850, pe un traseu asemănător cu cel parcurs în anii 1844-1846, în compania lui Gh. Bibescu72.

Cu prilejul Anului Nou 1852, S. Marcovici vorbeşte ca şi în anul anterior la palat, în numele corpului profesoral, alături de alte oficialităţi73, dar în curând, în februarie 1852, în locul său era numit ca director al şcolilor tânărul doctor în drept de la Paris, Costache Bosianu74. I se vor încredinţa apoi lui S. Marcovici alte funcţii pe linie cultural-administrativă din 1853 era redactor al ,,Buletinului Oficial” al ţării Româneşti, de la această dată ,,Foaia sătească”, vechea gazetă (întemeiată de P. Poenaru sub titlul de ,,Învăţătorul satului”) încetându-şi existenţa75; în 1854 era numit membru al comitetului teatral în locul colonelului Ioan Voinescu, director al teatrului fiind numit Grigore Bengescu76.

Dar o funcţie deosebită de ordin administrativ deţine S. Marcovici din 1855, când, în urma alegerilor din 19 iunie pentru Consiliul orăşenesc al Capitalei, este ales membru al acestuia, dintre toţi aleşii întrunind cel mai mare număr de voturi77. A îndeplinit de la început funcţia de prezident sau de locţiitor al prezidentului Consiliului; în orice caz, de prin aprilie 1856 iscălea actele în calitate de primar al Bucureştiului78. Era confirmat de caimacamul Alexandru Ghica în 1856 în această funcţie79, pe care o va deţine până la sfârşitul mandatului Sfatului orăşenesc, adică până la 1 iulie 1857 80. Ca primar al Capitalei, a desfăşurat o meticuloasă muncă administrativă, în acest răstimp, între altele, ajutând pe fostul său colaborator Zaharia Carcalechi, Consiliul orăşenesc încheind cu vechiul gazetar contracte de tipărire a lucrărilor sale81.

A mai ocupat în acest răstimp şi o funcţie cvasi-onorifică, aceea de al doilea epitrop al Spitalului Brâncovenesc şi al Bisericii Domniţa Bălaşa, în care era numit în noiembrie 1856 82.

De asemenea, a mai deţinut S. Marcovici, în partea finală a vieţii sale, şi alte funcţii sau demnităţi amintite în necrologul scris de Mihai Eminescu sau în Enciclopedia lui Cornel Diaconovici, pe care, însă, deocamdată, documentar, nu le putem confirma. Astfel, din 1852 a fost, se pare, membru al Comisiei documentale (Arhivele Statului)83; în anii1858-1859, director general al telegrafelor84; în sfârşit, membru al Consiliului Superior al instrucţiei publice şi deputat85.

Trebuie adăugat aici că viaţa de familie şi condiţiile materiale de existenţă au avut un rol important în realizarea carierei şcolare şi administrative a lui Simeon Marcovici, a operei sale. Prin 1832 dascălul de retorică de la Sf. Sava locuia în Bucureşti în sectorul de Verde86. Avea o stare materială bună, care îi permitea, între altele, să întreţină un vizitiu87 şi să ţină în casă o servitoare, cum era obiceiul în casele boiereşti; dar era, se pare, strâns la pungă, grijuliu cu cheltuielile, drastic în a-şi păstra agoniselile88, având a întreţine şi a trimite la studii mai mulţi copii. Din partea părinţilor soţiei moştenise, se pare, ceva avere; prin 1840-1841 deţinea din partea răposatului socru o casă – alta decât aceea în care locuia – pe care o închiriase unei trupe de actori francezi89.

Cărturarul a avut mai mulţi copii, fete şi băieţi. Primul născut, în 1827, a fost Elena, viitoarea soţie a cunoscutului arhitect Al. Orescu. Apoi au venit pe lume: Elisabeta, în 1832, moartă de tânără, în vârstă de 20 de ani, Ilie în 1833, mort de copil, Alexandru în 1835, viitorul renumit medic şi, în sfârşit, Constantin, în 1837, viitor economist şi publicist90. Moartea, în august 1852, a celei de a doua fiice, Elisabeta – căsătorită Racoviţă –, pe când împlinise abia 20 de ani91, zdrobise pentru totdeauna liniştea părinţilor. După această dată, în paralel cu multiplele activităţi pe care le desfăşoară, şi la care ne-am referit, grijile îndureratului tată se îndreaptă spre educaţia celor doi băieţi, Constantin şi Alexandru.

Îi va fi dat celui din urmă, lui Alexandru Marcovici, după strălucite studii la Paris92, să devină un ilustru medic şi să ducă mai departe, în timp, amintirea tatălui său.

Decedat în vârstă înaintată, la 1 iunie 1877, Simeon Marcovici lăsa în urma sa pilda unei exemplare activităţi pusă în slujba binelui obştesc; lăsa după sine, totodată, o remarcabilă operă ştiinţifică şi literară, de o moralitate pilduitoare, în deplin acord cu întreaga sa activitate.

Note

1 Vezi, în acest sens, N. Isar, Simeon Marcovici, un scriitor mult preţuit de Eminescu, în “România literară”, an XX, nr. 33 din 13 august 1987, p. 19.
2 M. Eminescu, Opere. IX. Publicistică. 1870-1877, Bucureşti, 1980, p, 401.
3 C. Diaconovici, Enciclopedia română, t. III, Sibiu, 1904, p. 200.
4 Ne referim aici la anul 1790, indicat ca dată de naştere de către Dimitrie R. Rosetti, în Dicţionarul contemporanilor, Bucureşti, 1907, p. 113.
5 Vezi “Presa”, X, nr. 129, 3 iulie 1877, p. 2; “Românul”, XXI, 1877, 3 iulie, p. 2. Articolul lui Eminescu, citat, în “Curierul de Iaşi”, X, nr. 72, din 6 iulie 1877, p. 3.
6 M. Eminescu, op. cit., p. 401.
7 Desigur, luăm în considerare aici o rotunjire a vârstei în privinţa lunilor, în plus sau în minus.
8 Maria Mazăre, Viaţa şi activitatea medicală şi ştiinţifică a doctorului Alexandru Marcovici, teză de doctorat în medicină şi chirurgie, Bucureşti, 1934, p. 9.
9 Ne referim aici la poziţia de solidaritate cu P. Poenaru şi ceilalţi dascăli de la Sf. Sava în faţa criticilor adresate de Ion Maiorescu, în 1838, în ceea ce priveşte direcţia şcolară şi culturală din ţara Românească. Vezi, în acest sens, articolul său potrivnic lui I. Maiorescu, care, după opinia noastră, nu poate fi în nici un caz al unui ardelean, publicat în revista de la Braşov, “Foaie literală”, 1838, nr. 20, p. 155-157.