Nicolae ISAR
Pagina de start
Cuprins
eBooks
Despre autor
 

2. Autorul “Retoricii” Şi al traducerilor din literatura occidentalĂ

Fără îndoială, opera cea mai reprezentativă a lui S.Marcovici – ca profesor de retorică la Sf. Sava – o constituie cunoscutul său Curs de retorică, publicat în anul 1834. La o dată când publicase două dintre traducerile sale după autori străini (“Viaţa contelui de Comminj” şi “Din cele mai frumoase nopţi ale lui Young”), acest curs constituie una dintre primele lucrări de acest gen în cultura română 1.

Aşa cum s-a arătat, nu de mult, sursele de bază ale operei lui Marcovici trebuie să fie căutate într-o serie de lucrări contemporane de retorică de limbă franceză, în primul rând, în operele abatelui Giraud, M. Andrieux, J. V. Clerc ş.a. De la aceşti autori, mai mult decât de la C. Vardalahos sau H. Blair2, cum s-a demonstrat3, s-a inspirat traducătorul în consideraţiile sale estetice privind funcţia moralizatoare a artei. Prin intermedul acestor antologii contemporane, S. Marcovici a receptat şi textele autorilor clasici, ale lui Aristoteles, Quintilian, Cicero ş.a. Din aceste antologii a receptat, bineînţeles, şi ideile unor mari gânditori din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Trebuie să admitem, însă, că unele citate din marii moralişti francezi din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea – ale căror opere au avut, în general, o largă circulaţie în cultura română în prima jumătate a secolului al XIX-lea – sunt luate de S. Marcovici nu numai din antologiile la care ne referim, ci şi din operele originale.

Pe de altă parte, aşa cum au subliniat în mod deosebit Al. Marcu şi I. Pervain, retorica lui S. Marcovici a avut nu numai meritul de a pune în circulaţie texte semnificative aparţinând autorilor clasici sau marilor gânditori iluminişti, ci şi pe acela de a pune în circulaţie fragmente reprezentative din operele scriitorilor români contemporani, Heliade, I. Văcărescu, V. Cârlova, Gr. Alexandrescu şi alţii4.

Cursul de retorică al lui S. Marcovici, mai ales în partea a doua, între altele, cuprinde veritabile pagini de ideologie literară şi estetică, autorul având meritul de a fi comentat aici – în multe cazuri, pentru prima dată în cultura română – termeni indispensabili artei scrisului, de mare însemnătate într-o epocă de început a culturii române moderne, de viguroasă afirmare a limbii naţionale. În strânsă legătură cu definiţia oratoriei sau elocinţei, autorul se referă pe larg la stil, scriind despre condiţiile acestuia: “curăţenia”, “desluşirea”, “vrednicia”, “cuviinţa”. În acestea din urmă, el încorporează şi defineşte termeni indispensabili scriitorului modern: metafora, alegoria, “antitezul”, “ipotezul”, “iperbola”, gradaţia, interogaţia, personificaţia, comparaţia, descripţia, imprecaţia etc. Prin definiţiile date de el figurilor de stil, între altele, autorul îşi aducea contribuţia la îmbogăţirea limbii române literare, aflată în plin proces de maturizare. Erau definiţii care, independent de sursa lor, preîntâmpinau stringente necesităţi de ordin literar-lingvistic, ele relevând totodată şi capacitatea acestui autor de mânuire a limbii române. Iată ce scrie el, de pildă, referindu-se la armonia stilului: “Armonia, numire încântătoare şi magică, care împreună ideile de vrednicie şi de graţie, de mărire şi de dulceaţă, care stă în buna aşăzare, în împărţirea cea potrivită şi în meştereguită proporţie a zicerii lor, a frazurilor şi a perioadilor, şi din care izvoraşte ceea ce se numeşte număr oratoriu, adecă o cuvântare împodobită cu ziceri alese şi plăcute duhului şi auzului”5.

Având darul de a contribui la perfecţionarea limbii române – perfecţionare care constituie în viziunea autorului una dintre raţiunile de bază ale traducerilor din literatura străină 6 –, retorica lui S. Marcovici subsuma în acelaşi timp concepţia autorului despre rolul utilitarist al artei, despre datoria operei literare, filosofice sau istorice, de a moraliza societatea, de a desrădăcina năravurile rele şi a le înlocui cu cele bune7.

Trebuie subliniat că latura social-politică, de nuanţă mora-lizatoare, a lucrării lui Marcovici, la care ne referim aici, este la fel de importantă – dacă nu chiar mai importantă – decât latura estetic-literară. Opţiunile în ordine social-politică şi morală ale autorului dau substanţă lucrării, şi prin această această prismă, în ansamblul ei, lucrarea capătă o anumită notă de originalitate, chiar dacă cele mai multe texte pe care se bazează autorul sunt citate din diferiţi alţi scriitori. Aşa cum afirmă în prefaţă, prin publicarea acestei lucrări Marcovici voia “a deschide un drum spre învăţătura unei ştiinţe foarte întinse şi folositoare”8. Punctul său de plecare în elaborarea lucrării l-au constituit cerinţele societăţii româneşti a timpului, ea urmând a veni în sprijinul “tribunei româneşti”, a oratorilor noii Adunări Obşteşti, instituită în urma dispoziţiilor Regulamentului Organic. Iată ce scrie autorul, referindu-se la aceste cerinţe: “Tractatul de la Adrianopol reînnoind drepturile cele vechi şi binecuvântate ale Patriei noastre, i-a hărăzit, între multe faceri de bine, o administraţie naţională şi neatârnată. Pă temeiul acestui tractat s-a întocmit o reformă în toate ramurile administraţiei; iar cel mai însemnător aşezământ este dreptul d-a se aduna în fieşcare an în Bucureşti deputaţi din toatre judeţele ca să să chibzuiască asupra trebuinţelor Patriei, a dezbate cu înfocare şi nepărtinire pricinile ce privesc mai îndeaproape la buna petrecere şi la interesurile cele mai scumpe ale obştii, ş-a întocmi pravili lămurite şi cu dreptate cumpănite. Abia sunt patru ani de când Obşteasca Adunare se îndeletniceşte într-ale sale lucrări, şi tribuna românească a format vreo câţiva oratori, a născut cuvântări pătrunzătoare, şi cu aceasta atât literatura nostră s-a îmbogăţit, cât şi limba a luat un zbor repede spre desăvârşire”9.

Propunându-şi să reproducă numeroase citate din autorii străini, pentru sublinierea ideilor enunţate, Marcovici face o riguroasă selecţie în raport cu propriile sale idei şi cuvinte, opţiunea lui pentru anumite texte şi autori fiind pe deplin semnificativă. Îndemnul la dragostea de patrie şi la spiritul de sacrificiu pentru apărarea ei, critica privilegiilor şi marilor inegalităţi sociale, elogiul monarhiei luminate şi constituţionale, în raport cu tirania, condamnarea “patimii războiului”, chemarea la luminare prin şcoală şi cultivarea limbii naţionale, toate acestea sunt amplu reflectate în cursul lui Marcovici prin raportare la texte reprezentative ale autorilor străini sau români.

Între altele, apelurile patriotice ale lui Demostene, adresate atenienilor, aveau pentru Marcovici – şi pentru cititorii cărţii sale – semnificaţia unor apeluri adresate contemporanilor. Era semnificativ, de pildă, un citat ca acesta, din apelul oratorului grec la luptă, în faţa ameninţării lui Al. Macedon: “Când, dar, o, Atenienilor, când veţi împlini datoriile voastre? Când oare veţi lua armele în mână ca să înfrânaţi pe acest neînfrânat vrăjmaş? Când o să cunoaşteţi neapărata trebuinţă de a înfiinţa iarăşi nădejdile aceştii slăvite Patrii care după atâtea veacuri de cinste şi de mărire să primejduieşte a se face prada ambiţiei unui barbar nesăţios? Eu socotesc că pentru cel ce s-a născut slobod nu poate fi mai mare trebuinţă de a-şi mântui Patria de ruşine şi de pieire”10. Alături de referinţele la patriotismul lui Demostene, era semnificativă şi referinţa lui Marcovici la vitejia lui Mihai Viteazul şi la a sa “osebită în războaie cercare”11.

Deosebit de semnificative sunt referinţele din textul lucrării exprimând critica la adresa “celor mari”, a privilegiilor şi inegalităţilor sociale. De pildă, un “cuvânt” din L. Bourdalone putea să sugereze tot atât de bine imaginea marilor boieri sau înalţi dregători din ţara Românească: “Cu cât rangul vostru vă aşază mai presus de ceilalţi oameni, cu atâta mai mult sunteţi datori să vă apropiaţi de dânşii, să fiţi blânzi, binevoitori şi milostivi”12. Sau, de pildă, din Bossuet: “Deşi se fălesc oamenii în titlurile, în cinurile şi în naşterea lor, ei însă au toţi acelaşi început, şi acest început este cu totul mic”13.

Cu deosebire insistă Marcovici asupra îndatoririlor monarhului luminat, asupra calităţii sale de părinte al poporului. El citează, de pildă, pe Massillon, cu una din aprecierile sale privitoare la oblăduitori: “[…] mărirea lor stă toată în dragostea supuşilor care din veac în veac veciniceşte aducerea aminte a prinţilor celor buni […]”14 Sau, citând, după acelaşi autor, din cuvântul lui Belizarie, vestitul general al împăratului Justinian, cu privire la angajamentul monarhului sau înaltului dregător, la intrarea în funcţie: “Eu mă leg să trăiesc numai pentru norodul mieu, eu jertfesc liniştea mea pentru a lui odihnă vă făgăduiesc să-i dau legi folositoare şi drepte, şi toate chibzuirile şi lucrările mele să fie potrivite cu aceste legi; cu cât mă face mai puternic (norodul, n.n., N.I.), cu atâta mai puţină slobozenie îmi lasă cu cât mai mult mă înalţă, cu atât mai mult mă robeşte lui-şi. Sunt răspunzător pentru slăbiciunile, patimile şi rătăcirile mele; îi dau dreptul asupra fiinţei mele [… ]”15.

Critica despotismului şi tiraniei în raport cu imaginea monarhiei luminate constituţionale, survine în textul lui Marcovici şi atunci când el abordează tema ruinelor, de largă circulaţie în epocă 16. El invocă aici pe Volnay (“O, ruinuri! Mă voi întoarce către voi ca să iau învăţăturile voastre!”), trimiţând la “ruinurile Eghipetului şi a[le] Siriei”, care aminteau de o veche civilizaţie: “pe cât tot pământul robit tăcea înaintea tiranilor, voi propăvăduiaţi adevărurile ce ei urăsc şi care, amestecând ţărâna crailor cu a robului, mărturisea sfânta dogmă a egalităţii”17. Alături de scriitorul francez, autorul invocă aici – cum face în multe rânduri – numele ilustrului său contemporan, Heliade, cu a sa O noapte la Târgovişte18.

În legătură cu critica despotismului, se raportează S. Marcovici şi la “patima războiului”, căreia îi opune ideea nobilă a păcii şi înţelegerii, în acest sens dând din Massillon un semnificativ citat, care putea găsi la cititorii români o rezonanţă firească: “Slava unui prinţ ambiţios este pururea sângeroasă şi supusă urei ceii mai grozave din partea noroadelor; poate că vreun smintit va lăuda biruinţele lui, dar provinţiile, oraşele şi câmpiile vor plânge; poate că îi vor înălţa monumenturi trufaşe ca să nemurească izbândele lui, dar dărămăturile atâtor oraşe odinioară înflorite, pustiirea atâtor câmpii lipsite de podoabele lor, surpăturile atâtor zidiri sub care zac mulţime de cetăţeni liniştiţi, toate acestea vor vecinici zădărnicia şi nebunia lor; el va trece ca o apă repede şi turbure ca să cotropească pământul, iar nu ca un râu blând şi lin ca să-l adape şi să-i aducă îmbielşugarea; urmaşii lui îl vor aşăza, poate, între războinicii cei vestiţi, iar niciodată între oblăduitorii cei buni, şi istoria împărăţiei lui nu se va pomeni decât ca să aducă aminte nenorocirile ce el a pricinuit omenirei”19.

În sfârşit, nu putea profesorul de retorică de la Sf. Sava să nu sublinieze în manualul său semnificaţia celor două importante mijloace de emancipare pe cale culturală a concetăţenilor săi: şcoala naţională şi tipărirea de cărţi în limba naţională. El citează din cuvântarea lui Barbu Ştirbei, la festivitatea de premiere din 7 septembrie 1833, de la Sf. Sava, o definiţie, care tot atât de bine putea să-i aparţină: “Buna creştere este cea dintâi trebuinţă a unui neam. Ea e temeiul şi chezăşia pentru paza tuturor aşezămintelor obşteşti”20.

*

Aşa cum ţinea să remarce “Curierul românesc”, anunţând tipărirea cursului de retorică, la data apariţiei acestuia, S. Marcovici era cunoscut deja ca traducător21, publicase două traduceri până în acest an, multe altele urmând a fi elaborate şi publicate după această dată.

Prima sa traducere fusese tipărită în anul 1830, sub menţiunea de “romanţ moral”, cu titlul Viaţa contelui de Comminj sau triumful virtuţii asupra patimii amorului. Iniţial, socotită de Al. Marcu22 a fi o traducere după Beculard d´Arnaud, ulterior, s-a demonstrat că este vorba de o traducere după un cunoscut roman aparţinând Doamnei de Tencin (Mémoires du Comte de Comminges, 1735)23. Traducerea era pusă – aşa cum vor fi puse şi traducerile următoare – sub semnul imperativului înalt de moralizare a societăţii cu ajutorul cărţilor, al literaturii24. “Ca să să lumineze un neam – scrie el, în prefaţa acestei traduceri – nu numai că trebuiesc şcoale, ci încă şi cărţi îndestule pentru toată treapta de oameni, scrise cu simplitate şi interesante[…]. Scriitorii acestor cărţi trebuie să privească la dezrădăcinarea moravurilor celor rele şi neclintita întemeiere a celor bune: căci până când moravurile nu să vor îndrepta, nici o prefacere folositoare nu să poate nădăjdui[…]”25.

A doua traducere a lui S. Marcovici, publicată în 1831, sub titlul Culegere din cele mai frumoase nopţi ale lui Iung, are la bază opera cunoscutului poet englez Edouard Young. Este o traducere liberă după varianta franceză realizată de Letourneur26. Această primă ediţie din 1831 a traducerii, o broşură de 56 p., cuprinde numai prima parte a variantei Letourneur, ediţia a doua, din 183527, fiind revăzută şi larg întregită. Cum a demonstrat I. Pervain28, traducătorul lui Young în franceză “curăţase” textul englez, îşi luase “libertăţi extrem de mari” faţă de originalul englezesc; Marcovici a transfigurat şi el, în mod liber, unele pasagii din varianta franceză, pe linia obsesiilor lui moralizatoare29. Altfel, el, traducătorul român, urmăreşte redarea cu fidelitate a conţinutului operei traduse, în ansamblul ei, şi face apologia unei asemenea îndatoriri scriitoriceşti: “Am intrat, pe cât am putut, în duhul scriitorului, şi am început a scrie slobod, fără de a mă depărta însă de ideile lui”30, notează el.

Următoarea traducere efectuată de Marcovici, Istoria lui Gil Blas, după Lesage, vede lumina tiparului câţiva ani după publicarea cursului de retorică la care ne-am referit mai sus, anume în 1837. Este o traducere a primei părţi a capodoperei lui Lesage, după o ediţie din 182131, cu o remarcabilă precuvântare a traducătorului, în care acesta face consideraţii interesante privind curentul pentru şcoală şi cultură în limba naţională din primele decenii ale secolului al XIX-lea. Între altele, Marcovici omagiază amintirea lui Gheorghe Lazăr, a cărui activitate inaugurase o etapă de remarcabil progres. Nota optimistă a traducătorului asupra progresului cultural atins de societatea românească după revoluţia din 1821 este evident: “ […] Cărţile să înmulţiră în felurite materii, şi nu mă tem a zice că în atâta puţină vreme nici o naţie (puindu-să toate în poziţia cea de acum a ţării Româneşti) n-a făcut atâta înaintare în formarea limbei şi în prefacerea ideilor”32.

În continuare, Marcovici aminteşte aici de înfiinţarea de către I. Heliade a Societăţii literare menită “a îmbrăca în veşminte rumâneşti pe cei mai însemnaţi scriitori clasici vechi şi noi”, o “întreprindere colosală” ale căreia rezultate urmau să se vadă în viitor. În vederea impulsionării tipăririi de cărţi în limba naţională, el propune – la 1837 – constituirea unui fond obştesc de 2000 de galbeni, pus sub supravegherea unei comisii a Eforiei şcolilor, care ar fi putut permite tipărirea anuală a celor mai de seamă manuscrise33. În sfârşit, traducătorul abordează chestiunea de mare actualitate la acea dată a împrumuturilor de cuvinte străine, trăgând concluzia logică a unei atitudini moderate în această privinţă: “Când ne vine vreun lucru strein pe care noi să nu-l fi avut, luăm lucrurile împreună cu numirea şi le facem ale noastre”; traducătorul “nu trebuie însă să lase zicerile cele în fiinţă ale limbei şi să se ia altele cu adevărat streine, căci atunci în loc de bogăţie, el va aduce sărăcie în limbă şi desgust temeinic cititorilor”34. Cât priveşte traducerea după Lesage, în care el se silise pe cât putuse să găsească “idiotismuri rumâneşti corespunzătoare cu cele franţozeşti”, aceasta i se părea a fi, ca şi în cazul celorlalte traduceri, “o oglindă îndreptătoare faptelor omului” pe care o supunea judecăţii cititorilor săi.

Opţiunea lui Marcovici pentru învăţătura morală a operei traduse reiese cu claritate şi din Viaţa lui Lesage pe scurt, care urmează după precuvântare, în care, despre Gill Blas, eroul cărţii, citim: “ […] Fericirea îl strică, dar nenorocirea vine iarăşi ca să-l lumineze şi să-l îndrepteze; dezamăgit de lume şi de înşelătoarele ei bunătăţi, el înţelege, în sfârşit, din patimile sale, că fericirea cea adevărată să află numai într-o vieţuire liniştită în sânul familiei sale şi în straşnica îndeplinire a datoriilor soţiale, arătându-să cu aceasta mai înţelept decât mulţi oameni care nu ştiu să se folosească de necazurile lor şi să tragă la port după ce li s-a zdrobit corabia”35.

În acelaşi an, 1837, în revista “Curiosul”36, sub titlul Privigherile lui Torquato Tasso, S. Marcovici publică fragmente dintr-o altă operă străină, a lui Byron, după ediţia franceză din 1800 a lui G. Compagnoni, Les veillés de Tasso37.

O altă importantă lucrare din literatura franceză este publicată de Marcovici în 1843, anume sub titlul Velisarie38, după capodopera lui J. Fr. Marmontel39, marele scriitor iluminist francez, des citat şi în cursul său de retorică.

În acest an, 1843, în răstimpul călătoriei la Constantinopol, în suita domnitorului Gh. Bibescu, în cursul lunilor august-octombrie, profesorul de retorică de la Sf. Sava efectuează o altă importantă traducere a sa, după scriitorul moralist francez Gabriel Bonnet de Mably, anume Dialogurile lui Focion, traducere publicată în anul următor şi dedicată domnitorului Gh. Bibescu40. Invocând figura lui Focion, înţeleptul atenian, care condamna neînţelegerile dintre atenieni în faţa primejdiei pe care o prezenta Al. Macedon, chemându-i la unitate şi virtute, dar totodată la moderaţie, lucrarea lui Mably a atras în mod deosebit atenţia lui Marcovici, într-un anume moment al evoluţiei situaţiei societăţii româneşti şi al raporturilor exterioare ale domnitorului Gh. Bibescu. Elaborată, cum am menţionat, în perioada şederii la Constantinopol în toamna anului 184341, într-un moment când relaţiile cu Poarta intrau într-o nouă etapă, sub semnul unei oarecare înţelegeri, condiţionate, când pericolul protectoratului ţarist se agrava, opera lui Mably, cu îndemnurile la unitate morală, la virtute şi moderaţie, corespundea pe deplin opţiunilor de ordin moral ale scriitorului român; ea corespundea, deci, după traducător, şi necesităţilor momentului istoric, exigenţelor pe care le reclama mişcarea de redeşteptare social-politică a poporului român la jumătatea secolului al XIX-lea. În acest sens, în dedicaţia adresată domnitorului Gh. Bibescu, Marcovici ţinea să sublinieze: “Este vreme a să simţi că viţiile totdeauna au dărăpănat naţiile cele mari, iar virtuţile au fericit şi au slăvit şi chiar pe cele mai mici; este vreme a se despreţui otrăvitorul interes în parte şi a să îmbrăţişa interesul public, în care cel particolar se coprinde neapărat; este vreme a să părăsi rătăcitoarea cale a neunirei care duce la pieire şi a se apuca drumul înfrăţirei care este al dreptului cuvânt şi al mântuirei; numai cu acest chip partea vieţii se va înnoi pentru rumâni, şi vor putea să guste din rodul fericirei care le-a fost poprit atâtea veacuri”42.

Cu un asemenea spirit, traducerea lui Marcovici43, ca şi în cazul altor traduceri ale sale, aşa cum observa N. Iorga, era una dintre cărţile citite ale epocii44, dintre acelea care răspundeau cerinţelor societăţii.

În anii premergători revoluţiei de la 1848, S. Marcovici a tradus câteva tragedii din literatura italiană mai întâi, în 1846, Francesca de la Rimini, după “obscurul lingvist toscan” Ulvio Bucchi, pe care traducătorul român îl cunoscuse la Pisa45; apoi, în 1847, cele două cunoscute tragedii ale lui Vittorio Alfieri, Filip şi Orest, după ce în prealabil o altă operă a marelui scriitor italian, Saul, fusese tradusă de un alt dascăl de la Sf. Sava, C. Aristia. Era această traducere a lui Marcovici, aşa cum s-a remarcat, “una dintre cele mai bune şi exacte traduceri alfiriene din câte a cunoscut secolul al XIX-lea românesc”46, fostul student de la Pisa făcându-se, alături de alţi câţiva traducători, ecoul remarcabilului interes al intelectualilor români de la jumătatea secolului al XIX-lea pentru înţelegerea culturii italiene.

După 1848, activitatea de traducător a lui Marcovici este mult mai puţin însemnată, mult mai modestă decât înainte de această dată în afara traducerii unei drame47, merită remarcată în mod deosebit colaborarea sa la traducerea istoriei universale a lui Cesare Cantu48.

Aşa cum am observat, în afara manualului său de retorică, a articolelor publicate în presa timpului, a numeroaselor traduceri, la care ne-am referit, o parte însemnată a operei cărturarului – mult mai puţin cunoscută decât celelalte în literatura de specialitate –, cu o evidentă notă de originalitate, o constituie relatările sale de călătorie, în compania domnitorului Gh. Bibescu, la care ne-am referit în prima parte a acestei lucrări.

Note

1 A fost reeditată prima parte din acest curs de către M. Frânculescu, Retorică românească. Antologie, Bucureşti, 1980, p. 49-91, corespunzând paginilor 5-139, din textul original.
2 Asupra influenţei esteticianului englez, vezi P. Cornea, Originile romantismului românesc, p. 559-561; de asemenea, D. Popovici, La littérature roumaine a l´époque des lumièrs, Sibiu, 1945, p. 65.
3 Vezi comentariile lui M. Frânculescu, în studiul introductiv la Antologia citată, p. XXV-XXXV.
4 Acest merit al cursului a fost reţinut, mai întâi, de Heliade însuşi, în “Curierul românesc”, cu prilejul enunţării apariţiei lucrării, menţionându-se: “Autorul în esemplele sale depre idei dă bucăţi din autorii străini, atâta vechi şi noi, din autorii cei sfinţi ai bisericei, în ceea ce priveşte despre limbă şi idei însuşi aduce şi pomeneşte chiar autori ai noştri, precum Văcărescul, Cârlova, Alecsandrescul, Eliad şcl” (an V, 1834, nr. 86, p. 352).
5 S. Marcovici, Curs de retorică, Bucureşti, 1834, p. 140.
6 I. Verbină, op. cit., p. 19-21.
7 Ibidem, p. 14-15. Asupra misiunii moralizatoare a retoricii lui S. Marcovici, de asemenea, vezi P. Cornea, Originile romantismului românesc, p. 246.
8 S. Marcovici, Curs de retorică, p. 4.
9 Retorică românească, p. 53-54.
10 S. Marcovici, Curs de retorică, p. 206.
11 Retorică românească, p. 68.
12 Ibidem, p. 70.
13 Ibidem, p. 95.
14 Ibidem, p. 102.
15 Curs de retorică, p. 158.
16 Pentru această temă, în opera lui S. Marcovici, vezi I. Verbină, op. cit., p. 53-56.
17 S. Marcovici, Curs de retorică, p. 187.
18 Ibidem, p. 187-188.
19 Retorică românească, p. 97.
20 Ibidem, p. 98.
21 “Curierul românesc”, V, 1834, nr. 86, p. 352.
22 Al. Marcu, op. cit., p. 29-30.
23 Demonstraţia la care ne referim a făcut-o mai întâi Dan Simonescu, în Bibliografia românească veche, t. 3, p. 708, concluzia fiind apoi discutată pe larg de I. Pervain (op. cit., p. 32-34). Acesta din urmă observă că traducătorul român se abate în câteva locuri de la textul Doamnei de Tencin, introducând câteva fragmente moralizatoare care se pot găsi în opera lui Baculard d´Arnaud, Le Comte de Comminges ou Les amants malheureux, 1765 (cf. I. Pervain, op. cit., p. 43-44).
24 Apariţia cărţii era anunţată de “Curierul românesc”, în nr. 82, p. 346, invitându-se “râvnitorii înaintărei literaturei rumâneşti şi a culturei frumoasei noastre limbi” să se prenumere la redacţia acestei gazete.
25 Cf. Viaţa contelui de Comminj, p. 111.
26 Les Nuits d´Young, traduites de l´anglais, par. M. Le Tourneur, III-e, édition, t. I-II, Paris, 1770.
27 Titlul exact: Culegere din cele mai frumoase nopţi ale lui Iung, de sărdarul Simeon Marcovici, profesor de retorică în Colegiul naţional Sf. Sava din Bucureşti, a doua ediţie, îndreptată şi adăugată cu un Cuvânt al lui Iung asupra a două veniri şi cu un Cuvânt dintr-ale episcopului Masilion, carte priimită de Consiliul profesoral pentru deprinderea tinerimei la analisuri şi la compuneri.
28 I. Pervain, op. cit., p. 47-50.
29 Exegetul român la care ne referim aici (op. cit., p. 50-51), remarcă, între altele, nota originală a următorului pasaj din textul lui Marcovici pe tema “Fortuna labilis”: “Popp [Pope] a cântat pe om numai, eu cânt nemurirea lui; neaflând nimic nemuritor, pe acest trist locaş al suspinurilor, pâşăsc hotarele vieţii, de unde ascultând vecinica armonie a cetelor îngereşti, mă silesc să arăt oamenilor că nu ticăloşiile lor nenumărate, ci numai virtutea este slobodă de lanţurile chinurilor; doresc să fiu mântâietorul omenirii şi al meu, şi prin fapte bune să-i înalţ la porţile veciniciei” (cf. Culegere, 1835, p. 33-34, de comparat cu Les Nuits, t. I, p. 87-88).
30 S. Marcovici, Culegere, 1831, p. 7.
31 Al. Marcu, op. cit., p. 31.
32 Istoria lui Gil Blas de Santilan, 1837, p. IX.
33 Ibidem, p. IX-X.
34 Ibidem, p. XI.
35 Ibidem, p. XVI-XVII.
36 “Curiosul. Jurnal portativ de literatură, industrie, agricultură şi noutăţi”, 1837, nr. 3, p. 90-96; Privegherea I, p. 90-92; Privegherea II, p. 92-94; Privegherea III, p. 94-96.
37 Al. Marcu, Torquato Tasso în romantica românească. I, Colecţia “Studii italiene”, Bucureşti, 1937, p. 31-33. Textele traduse din “Curiosul”, la p. 34-36.
38 Titlul complet: Velisarie, scriere morală, compusă în limba franţozească de Marmontel şi tradusă slobod în cea mai rumânească de D. Pah. Simeon Marcovici, Bucureşti, în tipografia lui Fr. Valbaum, 1843, 280 p.
39 Despre circulaţia operei lui Marmontel în literatura română, vezi D. Popovici, op. cit., p. 64.
40 Vezi titlul exact: Dialogurile lui Focion, asupra împlinirii moralului cu politica, traduse din elineşte de părintele Mabli în limba franţozească şi dintr-aceasta în cea rumânească slobod, de paharnicul Simeon Marcovici, Bucureşti, în tipografia Colegiului Sf. Sava, 1844, XIII + 145 pag.
41 Cum afirmă S. Marcovici în dedicaţia către G. Bibescu, traducerea este un “smerit rod al ceasurilor mele de repaus în Capitala împărăţiei Otomane”, cf. Dialogurile lui Focion, p. V.
42 Ibidem, p. VII-VIII.
43 Pentru o confruntare cu ediţia franceză, Entretiens de Phocion, 1763, vezi L´Abbé de Mably, Collection complete des oeuvres, tome dixième, Paris, l´an III de la République (1794 à 1795).
44 Vezi articolul lui N. Iorga, Încă odată: ce se cetia pe vremuri la noi, în “Floarea darurilor”, 1907, vol. II, p. 131.
45 Aşa explică Al. Marcu împrejurarea că traducătorul român a preferat piesa lui Bucchi operei cu acelaşi titlu, mult mai valoroasă însă, aparţinând altui italian, Silvio Pellico. Cf. Un student român la Pisa, p. 33-34.
46 Ibidem, p. 35.
47 Vezi “Vestitorul românesc”, XVII, 1852, p. 400, unde se anunţă că se află sub tipar “Adelaida de Lusan”, dramă în 5 acte şi 8 tablouri, după “romanţul” cu acest titlu tradus din franţozeşte de S. Marcovici.
48 Un apel pentru înscrierea de prenumeranţi, adresat atât moldovenilor, cât şi transilvănenilor, era publicat de “România”, 1857, p. 20, şi reluat de “Gazeta Transilvaniei”, XX, 1857, p. 224. Publicarea traducerii urma să înceapă odată cu înscrierea celui de al 500-lea “abonat”, ceilalţi traducători fiind: Gr. Alexandrescu, Ioan Zalomit, Nicefor, George Creţeanu şi Miltiad Costiescu.

 

Despre autor

©Universitatea din Bucureşti 2003. All rights reserved. No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page. This book was first published by Editura Universităţii din Bucureşti ISBN 973-575-818-0
Comments to: Nicolae ISAR
Last update: Aprilie 2004
Web designer, Text editor: Annemarie LIHACIU