Ioan Scurtu,Theodora Stănescu-Stanciu, Georgiana Margareta Scurtu

ISTORIA ROMÂNILOR ÎNTRE ANII 1918–1940


<<




3.1. Restaurante, librării, magazine

 

Primele două automate Herdan au fost în blocul Aro și în Bulevardul Academiei, vis-a-vis de librăria “Cartea Românească”. Clientul își lua frugala hrană lângă niște măsuțe dimensionate pentru înălțimea statului în picioare. Ceva mai târziu, automatul Herdan își avea în Calea Victoriei în fața Palatului Telefoanelor o clădire cu trei nivele. La parter clientela stătea și consuma în picioare, la cele două etaje erau mese cu scaune, iar fetele în uniformă luau aici comenzi și serveau ca la restaurant. Numele de automat era impropriu, dar își avea originea într-o altă întreprindere care buctase cu un an înainte de sosirea mea în București. Fusese un automat după model american, instalat în clădirea de sub terasa Cercului Militar unde acum se află o sală de expoziție. Acolo se proceda cu introducerea unei fise într-un aparat și apăsând pe buton se declanșa servirea mecanică a gustărilor și băuturilor afișate. În acel loc își făcuseră vad boema bucureșteană și i-am auzit de multe ori pe Jebeleanu, pe Horia Groza și pe Eugen Ionescu, pomenind de întâlnirile lor de la automat. Se cita și o bătaie între doi concurenți la grațiile unei tinere, invitate a grupului, conflict din care Alfons Adania a ieșit pălmuit, tras de păr și cu expurgări de sânge pe nas. Cum clientelei statornice a acelui automat îi fluiera de obicei vântul prin buzunare, a sosit curând și falimentul. Dar noțiunea de automat a rămas și anexa fabricii Herdan a preluat-o, asigurându-i succesul. Pentru alte gustări frugale, cu economie de timp și bani, centrul Bucureștilor mai avea câteva puncte. Era bodega Mercur din pasajul Imobiliara, cu produse din carne, consumate în fața bufetului, în picioare, apoi bodega Dragomir Niculescu cu vestitele pateuri cu ciuperci și bere Lowenbrau și plăcintăria Tic-Tac de pe bulevardul Elisabeta, cu prostiile ei de foetaj fin cu carne și brânză, asociate vinului negru la sfert sau la pahar. Cât despre vestitele restaurante ale centrului, ele erau Capșa, Enescu, Continental, Modern, Athénée Palace și Cina.

Pentru cealaltă hrană, de care boema nu era mai puțin flămândă, pe un perimetru între Ateneu și Poșta Centrală, figura o constelație de librării, în frunte cu Cartea românească și Alcalay, una pe Bulevardul Academiei, cealaltă în colțul unde se întâlnea Calea Victoriei cu bulevardul. Cea dintâi era un patrulater uriaș, având în față tarabe și rafturi cu cărți, iar în partea din fund manuale școlare, rechizite și papetărie. La cărți literare șeful de raion era un bărbat oacheș, cu părul pana corbului și mișcări iuți, pe nume Mișu Brandeski, renumit pentru atenția pe care o arăta clientului, dar și pentru cunoștințele lui despre marfa pe care o vindea. Cu toți scriitorii, Mișu se dovedea a fi prieten. De la parterul librăriei o scară largă ducea la demisol unde era secția franceză sub grija mult simpaticei domnișoare Mitzi, o femeie fără  vârstă, în ținuta ei severă de Schwester, dar cu o inimă de aur. Dădeai acolo de o odaie mare, în mijlocul căreia se afla adâncitura unui cerc de beton în formă de cupă, cu raza de doi metri, în care se aflau cărți ale clasicilor francezi, în ediții populare și la prețuri derizorii. Se putea cumpăra, de pildă, Le genie du christianisme în două volume pe prețul a două feluri de mâncare de la automatul Herdan.

La librăria Alcalay din apropiere, în rolul lui Mișu de la Cartea românească se afla un domn Iulius, bătrânel cu părul grizonat și fața palidă, care răspundea de cartea străină (franceză). La orele prânzului, era știut, își făcea aici apariția, aproape zilnic, E. Lovinescu. El se întorcea atunci de la Liceul Mihai Viteazul, unde preda limba latină, venind cu tramvaiul 14, la care avea abonament. Cobora la stația de la Universitate, iar după conspectarea noutăților din librărie și întâlnirea cu unii cunoscuți, drumul lui spre casă făcea totdeauna un mic ocol prin Cișmigiu. Între aceste două mari centre de difuzare a cărții, apăruse prin ’33, tot pe Bulevardul Academiei, noua librărie Cultura Poporului, condusă de figura elegantă, simpatică și ușor prețioasă a lui Virgil Montăureanu, care lucrase înainte la librăria Socec. Prăvălia lui era mică, dar des vizitată de scriitori, puși aici la curent totdeauna cu noutățile pariziene. Montăureanu era prieten și cu poeții cei mai tineri din avangardă, Gherasim Luca, Paul Păun și eseistul D. Trost, pe care-i cunoscusem și eu la revista “Azi”, și el îi recomanda la toată lumea. Când mi-a apărut prima carte știu că într-o zi Montăureanu m-a întâmpinat cu fireasca lui seninătate, spunându-mi că un client al lui, pe nume Cluceru, mă roagă să-i semnez un autograf.

Pe Voronca îl întâlneam des în acest loc și odată ieșind din librărie împreună cu el m-a apucat de braț și cu mare parapon mi-a suflat la ureche nervos:

- Dragă prietene, este unul zis Sașa Pană care mă imită într-un mod revoltător! Ce pot face în fața acestui jaf? Am căutat să-l liniștesc, spunându-i că de unde nu-i, nici Dumnezeu nu are ce lua, iar de acolo de unde se produce din plin și prisosește, cum e cazul în atelierul poetic al lui Voronca, se mai înfruptă și străinii. Iar acel “unul zis Sașa Pan㠔 cum îi spunea el, i-am amintit că era prietenul său devotat care-și cheltuia toate salariile pe costurile revistei “Unu” și pe cărțile tipărite sub egida aceleași publicații avangardiste. M-am mirat însă că într-o echipă atât de puțin numeroasă cum era cea de la “Unu” existau asemenea tensiuni. Alte vaduri ale literei tipărite mai erau: librăria Socec la parterul magazinului Galleries Lafayette, apoi o altă librărie mare pe Lipscani, librăria Hasefer în pasajul din fața Prefecturii de Poliție și librăria Editurii Ignat Hertz de la începutul Căii Victoriei. Tot pe Calea Victoriei, mai sus, în fața Ateneului, la parterul hotelului Splendid funcționa Librăria franceză, iar ceva mai încolo lângă Cofetăria Nestor, la un hochparterre, Librăria Italiană și peste drum de ea, librăria de cărți bisericești Pavel Suru. La Librăria Italiană, în afară de cărți erau expuse ades reproduceri după opere de artă, stampe și obiecte de artizanat, iar la Hasefer figurau uneori expoziții de pictură.

Celelalte case de comerț ale Bucureștilor din acel timp își aveau și ele faima și numele lor de răsunet. De pildă, rege al produselor de băcănie era Dumitrescu-Militari și alții cu nume ca Ion Ubu Mocanu, Stelian Petrescu sau Dinischiotu, toți aflați pe lângă Piața Mare, locul unde pictorul Steriade concepuse celebra lui pânză Spoitorii, un șir de trențăroși cu uneltele muncii lor pe umăr, proiectați lângă un perete. Tot pe una din străzile de lângă piață își avusese lăptăria Gheorghe Dinu (Stephan Roll) cu ani înainte acolo și stâlpii avangardei, Vinea, Iancu, Milița, Maxy, făcuseră agape în cinstea lui Brâncuși, la o primă vizită a acestuia în țară...

În comerțul de țesături de toate soiurile, alături de Pop și Bunescu, conducea patronul unui mare magazin cu etaje, pe nume Athanasiu, cunoscut sub parola ilustrat㠓La vulturul de mare cu peștele în ghiare”. Magazine cu confecții vestimentare erau multe, dar în fruntea lor, cu produse de mare calitate, se situa Cehoslovaca din bulevardul Elisabeta. Case vechi cu tradiție în materie de manufactură fină mai erau Sigmund Prager din Calea Victoriei și un alt Prager pe strada Carol, lângă Poșta Centrală, apoi magazinul Fain unde găseai pulovere și fulare de lână scoțiană. Tot pe fostul Pod al Mogoșoaiei mai existau până prin ’35 două magazine ce ființau de dinaintea primului război, Furnica și Țăranca, cu țesături naționale și cu mobilă. Cunoscuta firmă de încălțăminte Carabela mai avea produse prin prăvălii, dar îi luase locul cu avânt sporit producția fabricii Mociornița, marfă rezistentă și de calitate, dar și cu prețuri mari. Cizmarii care lucrau comenzi și concurau cu artizanii italieni de mare faimă erau Schul și Ștefan Mihailescu, iar mai târziu un sas brașovean cu prăvălia pe strada Brezoianu. Pardesie și alte haine de comandă la Neuman și la Neuwirth, cravate la Brummell și pălării la Drăgănescu pe Regală. De pe Calea Victoriei, la finele deceniului patru, au disparut și două mari farmacii de până atunci, una era Chihăiescu, situată pe porțiunea dintre strada Știrbei Vodă și Berthelot, iar a doua în dreptul Pieții Amzei, avea o firmă enormă cu titulatura “La ochiul lui Dumnezeu”. Bucureștii găzduiau și o fabrică de clopote, patron al bronzului cântător fiind Ionescu zis Clopotaru, și o prosperă industrie de plăci ceramice, proprietate a domnului Zwiebel, un septuagenar, elvețian de origine, falnic, și cu o barbă albă de apostol. Era una din figurile orașului, după care lumea întorcea capul.

 

Vlaicu Bârna, Între Capșa și Corso, București, Editura Albatros, 1998, pp. 216-221 

 



 

 

<< 3.1 3.2 3.3 3.4 3.5 3.6


© University of Bucharest 2002. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to:Ioan Scurtu
Last update: December 2002
Text editor&Web design:Raluca OVAC