Marile puteri
şi
spaţiul românesc în secolele
XV-XVI
Ileana Căzan, Eugen Denize |
||||
În
ceea ce priveşte Spania Regilor Catolici, aceasta devenise una
din principalele puteri mediteraneene
[167]
şi nu putea privi pasivă la acţiunile
agresive ale otomanilor care-i afectau grav interesele, mai ales în
regatul napolitan, unde se afla pe tron o ramură bastardă
a dinastiei aragoneze. Astfel, la 1 august 1480, Ferdinand Catolicul
a declarat ordinul cavalerilor ioaniţi din Rodos sub protecţia
sa şi a hotărât trimiterea de ajutoare, care vor ajunge aici
în 1481 sub comanda lui Rámon Ciscar, Jaime Despuig şi Hugo de
Pachas
[168]
. În privinţa regatului napolitan, după
o tentativă eşuată de a încheia o alianţă cu
Veneţia, acelaşi Ferdinand a pus la dispoziţia regelui
Ferrante, flota spaniolă din Sicilia şi Sardinia, condusă
de Bernardo de Vilamari, întărită cu câteva galere comandate
de Carlos de Torrellas, iar la 22 iunie 1481 a trimis o altă flotă,
direct din Spania, formată din 30 de vase, condusă de Francisco
Enriquez, care a ajuns la Neapole la 2 octombrie, după ce în prealabil
trupele napolitane reuşiseră să recucerească Otranto,
la 10 septembrie
[169]
. Această adevărată efervescenţă
antiotomană a lui Ferdinand Catolicul credem că se explică
şi prin faptul că, în 1481, întreaga Spanie se pregătea
pentru războiul cu regatul maur al Granadei, ultima rămăşiţă
a dominaţiei musulmane pe pământ iberic. În acest sens atitudinea
antiotomană avea un dublu obiectiv: să consolideze moral forţele
spaniole care se pregăteau de luptă şi să împiedice
cucerirea întregului regat napolitan de către turci, de unde aceştia
puteau ameninţa direct Spania şi puteau sprijini pe coreligionarii
lor din Granada
[170]
. Ce
a făcut, la rândul său, Ştefan cel Mare în aceşti
ani de cumpănă şi nesiguranţă? În 1480, deci
în plină epocă de ofensivă otomană, el nu a ezitat
ca, în iunie, să atace pe Ţepeluş (1477-1481; 1481-1482),
domnul Ţării Româneşti, care, deşi ocupase tronul
cu ajutorul său, a trecut foarte repede de partea turcilor
[171]
. La această expediţie a participat şi
un corp de oaste transilvănean
[172]
, dar Ţepeluş nu a putut fi scos din domnie.
În replică, acesta, ajutat de o oaste otomană, a atacat Moldova,
dar vestea morţii lui Mehmet II a provocat o retragere precipitată
şi un contraatac viguros al lui Ştefan cel Mare, care înfrânge
pe munteni şi turci la Râmnic (8 iulie 1481) şi se pare că
a ocupat şi poziţiile fortificate ale turcilor de pe malul
Dunării, după ce în prealabil îl înlocuise pe Ţepeluş
cu Vlad Călugărul în scaunul domnesc al Ţării Româneşti
[173]
. Este posibil, totuşi, ca această intervenţie
a lui Ştefan cel Mare în Ţara Românească din 1481 să
se fi produs şi ca urmare a unei cereri a regelui Ungariei, Matia
Corvin, cerere bazată pe tratatul de alianţă antiotomană
încheiat între Ungaria şi Moldova în 1475
[174]
, precum şi la insistenţele papei Sixt IV
[175]
. Oricum,
campania lui Ştefan cel Mare în Ţara Românească din 1481
a coincis cu începutul, la 4 iulie 1481, al operaţiunilor navale
împotriva turcilor de la Otranto
[176]
şi a fost singura acţiune militară
declanşată în întreaga Europă Orientală în strânsă
corelaţie cu “cruciada de la Otranto”. Din păcate această
cruciadă a fost numai un început de cruciadă, fără
coerenţa necesară şi fără continuitate, dar
a creat, pentru un moment, speranţe legate de o eventuală
nouă coaliţie antiotomană, speranţe pe care Ştefan
a încercat să le transforme în realitate. În
anii imediat următori, starea de război dintre Ştefan
şi turci, chiar în lipsa unui nou tratat de pace, a încetat de facto, Imperiul otoman trecând printr-o perioadă de frământări
generate de succesiunea la tron. Urmaşul lui Mehmet II, Baiazid
II (1481-1512) era prea ocupat cu îndepărtarea pericolului reprezentat
de fratele său, Djem Sultan
[177]
, pentru ca să mai acorde atenţie şi
altor probleme. Dar odată disputa rezolvată în favoarea sa,
Baiazid II, presat şi de ieniceri, şi-a îndreptat prima mare
expediţie de cucerire tocmai asupra sudului Moldovei, în zona Bugeacului.
Expediţia, având obiective limitate, a fost fulgerătoare,
cele două cetăţi vizate fiind cucerite foarte repede,
la 14 iulie 1484 Chilia şi la 5 august Cetatea Albă
[178]
. Ştefan cel Mare a fost luat prin surprindere
deoarece credea, probabil, că tratatul de pace încheiat în 1483
între Matia Corvin şi sultan includea şi
Moldova cu toate cetăţile ei de graniţă
[179]
. Din păcate însă, acest tratat, fie dintr-o
omisiune a negociatorului maghiar, arhiepiscopul de Kalocsa, fapt pentru
care a şi fost aruncat în temniţă
[180]
, fie datorită insistenţelor Porţii
acceptate de Matia Corvin, nu includea cetăţile din sudul
Moldovei. Acest lucru ar explica şi faptul că Matia Corvin,
pentru a-l despăgubi, măcar şi parţial, pe domnul
Moldovei, i-a cedat două cetăţi în Transilvania, Ciceul
şi Cetatea de Baltă. De asemenea, este foarte probabil ca
Ştefan să fi contat şi pe ajutorul Poloniei în virtutea
tratatului de vasalitate pe care îl reînnoise cu regele Cazimir IV în
1478
[181]
. Nici una din speranţele domnului moldovean
nu s-a îndeplinit însă. Turcii
nu s-au limitat doar la simpla cucerire a celor două cetăţi
şi la transformarea lor în kazale
dependente de sangeacbeiul de Silistra. Ei au anexat şi teritoriul
lor înconjurător cu fortificaţia Iurgheci din apropiere de
Cetatea Albă
[182]
. Anexarea acestui teritoriu era necesară atât
pentru folosinţa celor două cetăţi, cât şi
pentru asigurarea unui culoar terestru de legătură cu tătarii
din Crimeea. Kazaua Cetăţii Albe se întindea de la limanul Nistrului
spre vest, până la apa Cogâlnicului, şi de la mare până
la satul Purcari. Hotarul kazalei Chilia pleca de la Cogâlnic spre vest
şi atingea, la vest de Cătlăbuga, prin Taşbunar,
Dunărea
[183]
. Mai mult decât atât, după ce a cucerit cele
două cetăţi, sultanul a lăsat în sudul Moldovei
trupe ale tătarilor de pe Volga, conduse de Murtaza-Han, care au
pustiit şi au jefuit în aşa măsură acest teritoriu
încât, după cum o recunosc chiar cronicile otomane
[184]
, a devenit aproape de nelocuit, ceea ce i-a obligat
pe tătari să ceară permisiunea Porţii de a se reîntoarce
în ţara lor. De asemenea, turcii au început să împingă
încet, dar permanent, hotarul Moldovei din apropierea ţărmului
Mării Negre tot mai departe spre nord, silind pe moldoveni să
formeze o nouă linie de hotar mai jos de Ciubărciu, pe Nistru,
unde s-a instalat vechea pârcălăbie de Cetatea Albă
[185]
. Aici întâlnim menţionat la 8 aprilie 1526 pe
Fătul, iar la 22 martie 1535 pe Tomşa
[186]
. Probabil că acest hotar a fost stabilit în
vara anului 1486, după încheierea păcii moldo-otomane din
aprilie acelaşi an, în urma unei misiuni conduse de cadiul din
Aidos, Mustafa. “Atunci, creştinii s-au necăjit...”
[187]
, aflăm din documentul otoman referitor la această
misiune, dar nu se mai putea face aproape nimic.
[167]
Pentru istoria Spaniei
din perioada Regilor Catolici a se vedea din foarte bogata bibliografie,
Jean de Mariéjol, L’Espagne sous Ferdinand et Isabelle, Paris, 1892; J. H. Elliot, Imperial Spain. 1469-1716, A Mentor Book,
1966, pp. 38-60; Joseph Perez, Isabelle
et Ferdinand. Rois Catholiques d’Espagne, Paris, 1988.
[168]
Luis Suárez
Fernandez, Manuel Fernandez Alvarez, La
Espańa de los Reyes Católicos, în Historia de Espańa, dirigida por Ramón
Menendez Pidal, tomo XVII, volumen II, Madrid, 1969, pp. 16-17.
[169]
Ibidem, pp. 17-20.
[170]
Pericolul unei alianţe
dintre maurii din Spania şi turci va fi o realitate atât la sfârşitul
secolului XV, cât şi în întregul secol XVI (Andrew C. Hess, ,,The
Moriscos: An Ottoman Fifth Column
[171]
I. Ursu, Ştefan cel Mare şi turcii, Bucureşti,
1914, p. 162.
[172]
Istoria României în date, sub conducerea
lui Constantin C. Giurescu, Bucureşti, 1971, pp. 106-107.
[173]
Menţiuni interesante
despre campania lui Ştefan cel Mare din 1481 apar în două
scrisori ale reginei Ungariei, Beatrice de Aragon, datate 9 iulie
1480 din Buda, adresate sorei ei Eleonora, şi cumnatului său
Ercole d’Este, duce de Ferrara (Monumenta
Hungariae Historica. Acta extera, V, pp. 436-440). În legătură
cu datarea acestor scrisori, nu este vorba de 9 iulie, ci, probabil,
19 iulie 1481 (N. Iorga, Studii
şi documente cu privire la istoria românilor, III, Bucureşti,
1901, p. XXXIX; Alexandru Lapedatu, Vlad
Vodă Călugărul, Bucureşti, 1903, p. 25; Şt.
Andreescu, art. cit., pp. 279-280). Pentru această
campanie a se mai vedea N. Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare povestită neamului românesc,
pp. 196-197; idem, Istoria românilor,
IV, p. 199; C. C. Giurescu, Istoria
românilor, ed. a III-a, vol. II, 1, Bucureşti, 1940, p. 69;
I. Ursu, op. cit., pp. 162-171).
[174]
A se vedea mai sus,
nota 102.
[175]
Vilmos Fraknoi,
Mátyás kiraly levelei (Corespondenţa regelui
Matia), II; Budapest, 1895, p. 156; Şt. Andreescu, art. cit., p. 278.
[176]
Şt. Andreescu,
art. cit., p. 279.
[177]
L. Thuasne, Djem-sultan, fils de Mahommed II, frčre de
Bayezid II (1459-1495) d’aprčs les documents originaux en grande partie
inédits. Études sur la question d’Orient ŕ la fin du XVe
sičcle, Paris, 1892.
[178]
Nicoară Beldiceanu,
,,La campagne ottoman de 1484: ses préparatifs militaires
et sa chronologie“, Revue des
Études Roumaines, V-VII, Paris, 1960, pp. 67-77; idem, ,,La conquęte
des cités marchandes de Kilia et de Cetatea Albă par Bayezid
II“, în Südost Forschungen,
XXIII, Munchen, 1964, pp. 36-90.
[179]
Vilmos Fraknoi,
op.. cit., p. 273-275; Szeremi György,
,,Chronicon“, în Monumenta Hungariae
Historica. Scriptores, tom I, Budapest, 1857, p. 19.
[180]
N. Iorga, Acte şi fragmente, III, pp. 63-65;
idem, Studii istorice asupra
Chiliei şi Cetăţii Albe, p. 166.
[181]
I. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, II,
pp. 300-304; Hurmuzaki, Documente,
II, 2, pp. 709-710. Deşi între timp relaţiile moldo-polone
au cunoscut o notabilă deteriorare ca urmare a apropierii lui
Ştefan de Ungaria, totuşi, în ianuarie 1479 el se angajase
din nou să depună omagiul vasalic în persoană faţă
de regele Cazimir IV ((I. Bogdan, Documentele
lui Ştefan cel Mare, II, pp. 351-353; Ş. Papacostea,
La guerre ajournée: les relations polono-moldaves
en 1478. ,,Reflexions en marge d’un text de Filippo Buonaccorsi
Callimachus“, în Revue Roumaine d’Histoire, tome XI, no.
1, 1972, p. 21.
[182]
Tahsin Gemil, ,,Quelques
observations concernant la conclusion de la paix entre la Moldavie
et l’Empire ottoman (1486) et la délimitation de leur frontičre“,
în Revue Roumaine d’Histoire,
tome XXII, no. 3, 1983, pp.
236-238.
[183]
Ion. I. Nistor, ,,Localizarea
numelui Basarabia în Moldova transpruteană“, în Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii
Istorice, s. III, t. XXVI, 1943-1944, pp. 11-12; idem, ,,Basarabia,
pivotul politic al Moldovei voievodale“, în ibidem, s. III, tom XXVI,
1943-1944, pp. 237-239; idem, Istoria
Basarabiei, Cernăuţi, 1923, pp. 89-90.
[184]
Iată ce ne
spune în acest sens o cronică anonimă a sultanului Baiazid
II: “... lasă acolo oaste tătărască împreună
cu hanul lor numit Murtaza, pentru ca aceştia, ca unii ce hălăduiră
între aceste două cetăţi, să le păzească
şi să împiedice apropierea ghiaurului. Aceşti tătari,
în răstimp de trei sau patru ani cât au petrecut aici, în această
ţară, au pustiit-o şi au jefuit-o în aşa măsură,
încât a devenit aproape de nelocuit. În cele din urmă, când nu
mai găsiră nimic de prădat, cerură sultanului
Baiazid învoire pentru a se întoarce în ţara lor. O obţinură
şi plecară, după ce pustiiră cu desăvârşire
această ţară” (,,Menakib-i sultan Bayezid-han ibn-i
Muhammed han (Cronica sultanului Baiazid fiul lui Mehmed)“, în Cronici
turceşti, vol. I, p. 137). Informaţii asemănătoare
întâlnim şi la Orudj bin Adil, op.
cit., în ibidem, p.
63.
[185]
Ion. I. Nistor,
Istoria Basarabiei, pp. 90-94.
[186]
N. Iorga, Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii
Albe, p. 187.
[187]
Mustafa A. Mehmed,
Documente turceşti privind
istoria României, vol. I, 1455-1774,
Bucureşti, 1976, pp. 10-11. Editorul plasează misiunea cadiului
de Aidos în perioada domniei lui Ştefăniţă (1517-1527),
dar Tahsin Gemil demonstrează cu toată claritatea că
ea s-a desfăşurat în vara lui 1486 (Quelques
observations, pp. 225-228 şi 235).
|