În ceea ce priveşte Spania Regilor Catolici, aceasta devenise una din principalele puteri mediteraneene [167] şi nu putea privi pasivă la acţiunile agresive ale otomanilor care-i afectau grav interesele, mai ales în regatul napolitan, unde se afla pe tron o ramură bastardă a dinastiei aragoneze. Astfel, la 1 august 1480, Ferdinand Catolicul a declarat ordinul cavalerilor ioaniţi din Rodos sub protecţia sa şi a hotărât trimiterea de ajutoare, care vor ajunge aici în 1481 sub comanda lui Rámon Ciscar, Jaime Despuig şi Hugo de Pachas [168] . În privinţa regatului napolitan, după o tentativă eşuată de a încheia o alianţă cu Veneţia, acelaşi Ferdinand a pus la dispoziţia regelui Ferrante, flota spaniolă din Sicilia şi Sardinia, condusă de Bernardo de Vilamari, întărită cu câteva galere comandate de Carlos de Torrellas, iar la 22 iunie 1481 a trimis o altă flotă, direct din Spania, formată din 30 de vase, condusă de Francisco Enriquez, care a ajuns la Neapole la 2 octombrie, după ce în prealabil trupele napolitane reuşiseră să recucerească Otranto, la 10 septembrie [169] . Această adevărată efervescenţă antiotomană a lui Ferdinand Catolicul credem că se explică şi prin faptul că, în 1481, întreaga Spanie se pregătea pentru războiul cu regatul maur al Granadei, ultima rămăşiţă a dominaţiei musulmane pe pământ iberic. În acest sens atitudinea antiotomană avea un dublu obiectiv: să consolideze moral forţele spaniole care se pregăteau de luptă şi să împiedice cucerirea întregului regat napolitan de către turci, de unde aceştia puteau ameninţa direct Spania şi puteau sprijini pe coreligionarii lor din Granada [170] .

          Ce a făcut, la rândul său, Ştefan cel Mare în aceşti ani de cumpănă şi nesiguranţă? În 1480, deci în plină epocă de ofensivă otomană, el nu a ezitat ca, în iunie, să atace pe Ţepeluş (1477-1481; 1481-1482), domnul Ţării Româneşti, care, deşi ocupase tronul cu ajutorul său, a trecut foarte repede de partea turcilor [171] . La această expediţie a participat şi un corp de oaste transilvănean [172] , dar Ţepeluş nu a putut fi scos din domnie. În replică, acesta, ajutat de o oaste otomană, a atacat Moldova, dar vestea morţii lui Mehmet II a provocat o retragere precipitată şi un contraatac viguros al lui Ştefan cel Mare, care înfrânge pe munteni şi turci la Râmnic (8 iulie 1481) şi se pare că a ocupat şi poziţiile fortificate ale turcilor de pe malul Dunării, după ce în prealabil îl înlocuise pe Ţepeluş cu Vlad Călugărul în scaunul domnesc al Ţării Româneşti [173] . Este posibil, totuşi, ca această intervenţie a lui Ştefan cel Mare în Ţara Românească din 1481 să se fi produs şi ca urmare a unei cereri a regelui Ungariei, Matia Corvin, cerere bazată pe tratatul de alianţă antiotomană încheiat între Ungaria şi Moldova în 1475 [174] , precum şi la insistenţele papei Sixt IV [175] .

          Oricum, campania lui Ştefan cel Mare în Ţara Românească din 1481 a coincis cu începutul, la 4 iulie 1481, al operaţiunilor navale împotriva turcilor de la Otranto [176] şi a fost singura acţiune militară declanşată în întreaga Europă Orientală în strânsă corelaţie cu “cruciada de la Otranto”. Din păcate această cruciadă a fost numai un început de cruciadă, fără coerenţa necesară şi fără continuitate, dar a creat, pentru un moment, speranţe legate de o eventuală nouă coaliţie antiotomană, speranţe pe care Ştefan a încercat să le transforme în realitate.

          În anii imediat următori, starea de război dintre Ştefan şi turci, chiar în lipsa unui nou tratat de pace, a încetat de facto, Imperiul otoman trecând printr-o perioadă de frământări generate de succesiunea la tron. Urmaşul lui Mehmet II, Baiazid II (1481-1512) era prea ocupat cu îndepărtarea pericolului reprezentat de fratele său, Djem Sultan [177] , pentru ca să mai acorde atenţie şi altor probleme. Dar odată disputa rezolvată în favoarea sa, Baiazid II, presat şi de ieniceri, şi-a îndreptat prima mare expediţie de cucerire tocmai asupra sudului Moldovei, în zona Bugeacului. Expediţia, având obiective limitate, a fost fulgerătoare, cele două cetăţi vizate fiind cucerite foarte repede, la 14 iulie 1484 Chilia şi la 5 august Cetatea Albă [178] . Ştefan cel Mare a fost luat prin surprindere deoarece credea, probabil, că tratatul de pace încheiat în 1483 între Matia Corvin şi sultan includea şi  Moldova cu toate cetăţile ei de graniţă [179] . Din păcate însă, acest tratat, fie dintr-o omisiune a negociatorului maghiar, arhiepiscopul de Kalocsa, fapt pentru care a şi fost aruncat în temniţă [180] , fie datorită insistenţelor Porţii acceptate de Matia Corvin, nu includea cetăţile din sudul Moldovei. Acest lucru ar explica şi faptul că Matia Corvin, pentru a-l despăgubi, măcar şi parţial, pe domnul Moldovei, i-a cedat două cetăţi în Transilvania, Ciceul şi Cetatea de Baltă. De asemenea, este foarte probabil ca Ştefan să fi contat şi pe ajutorul Poloniei în virtutea tratatului de vasalitate pe care îl reînnoise cu regele Cazimir IV în 1478 [181] . Nici una din speranţele domnului moldovean nu s-a îndeplinit însă.

          Turcii nu s-au limitat doar la simpla cucerire a celor două cetăţi şi la transformarea lor în kazale dependente de sangeacbeiul de Silistra. Ei au anexat şi teritoriul lor înconjurător cu fortificaţia Iurgheci din apropiere de Cetatea Albă [182] . Anexarea acestui teritoriu era necesară atât pentru folosinţa celor două cetăţi, cât şi pentru asigurarea unui culoar terestru de legătură cu tătarii din Crimeea. Kazaua Cetăţii Albe se întindea de la limanul Nistrului spre vest, până la apa Cogâlnicului, şi de la mare până la satul Purcari. Hotarul kazalei Chilia pleca de la Cogâlnic spre vest şi atingea, la vest de Cătlăbuga, prin Taşbunar, Dunărea [183] . Mai mult decât atât, după ce a cucerit cele două cetăţi, sultanul a lăsat în sudul Moldovei trupe ale tătarilor de pe Volga, conduse de Murtaza-Han, care au pustiit şi au jefuit în aşa măsură acest teritoriu încât, după cum o recunosc chiar cronicile otomane [184] , a devenit aproape de nelocuit, ceea ce i-a obligat pe tătari să ceară permisiunea Porţii de a se reîntoarce în ţara lor. De asemenea, turcii au început să împingă încet, dar permanent, hotarul Moldovei din apropierea ţărmului Mării Negre tot mai departe spre nord, silind pe moldoveni să formeze o nouă linie de hotar mai jos de Ciubărciu, pe Nistru, unde s-a instalat vechea pârcălăbie de Cetatea Albă [185] . Aici întâlnim menţionat la 8 aprilie 1526 pe Fătul, iar la 22 martie 1535 pe Tomşa [186] . Probabil că acest hotar a fost stabilit în vara anului 1486, după încheierea păcii moldo-otomane din aprilie acelaşi an, în urma unei misiuni conduse de cadiul din Aidos, Mustafa. “Atunci, creştinii s-au necăjit...” [187] , aflăm din documentul otoman referitor la această misiune, dar nu se mai putea face aproape nimic.        

---