Marile puteri şi spaţiul românesc în secolele XV-XVI
Ileana Căzan, Eugen Denize

 

          Deci, primele acţiuni de politică externă ale lui Ştefan cel Mare ne demonstrează faptul că, de la început şi de-a lungul întregii sale domnii, el a acordat o atenţie specială pericolului care se profila tot mai ameninţător la graniţele de sud ale ţării, fără a neglija însă pericolele de la celelalte hotare, care nu aveau totuşi gradul de intensitate al acestuia. De aceea nu trebuie să ne mire că atacând în nord el avea în vedere şi graniţa de sud.

          Este adevărat că tratatul de la Overchelăuţi l-a adus pe Ştefan, pentru cel puţin zece ani, în axa de interese polono-otomană şi că el a plătit cu regularitate tributul datorat turcilor, dar şi în această perioadă el nu va scăpa nici un prilej pentru a-şi consolida poziţiile din sudul ţării, exemplul cel mai elocvent în acest sens fiind cel al Chiliei, cetate-port de a cărei importanţă este inutil să mai vorbim.

          Astfel, chiar în primii ani de domnie, când încă nu era suficient de bine consolidat pe plan intern, Ştefan cel Mare a înţeles că o eventuală prezenţă a turcilor la Chilia ar fi însemnat o adevărată catastrofă economică, politică şi militară. De aceea, atunci când Mehmet II, declanşând marea sa campanie împotriva Ţării Româneşti din vara lui 1462, a încercat să cucerească şi Chilia, el nu a ezitat să intervină pentru a împiedica acest lucru, cu toate că era conştient de faptul că acţiunea sa va provoca resentimente atât la Poartă, cât şi în capitala regatului maghiar, care întreţinea o garnizoană în cetate. Deşi principalul său obiectiv, cucerirea Chiliei, nu a fost atins, totuşi a fost realizat un obiectiv secundar foarte important, acela de a-i împiedica pe turci să pună stăpânire pe oraş [14] . Realizarea acestui obiectiv limitat a fost însă destul de importantă în timp, deoarece a permis domnului Moldovei ca, peste trei ani, la începutul lui 1465, să-şi atingă şi adevăratul său scop, acela de a cuceri Chilia [15] . Fapt de o deosebită însemnătate sub raport economic şi strategic, revenirea Chiliei la Moldova, prin reacţiile pe care le-a provocat, s-a aflat la originea principalelor conflicte externe ale ţării, acela cu Ungaria, care a reacţionat aproape imediat prin campania din 1467 încheiată cu dezastrul de la Baia, din decembrie [16] , şi acela cu Imperiul otoman, care va fi de mai lungă durată şi legat direct de stăpânirea asupra Dunării de Jos [17] , ca prelungire economică şi militară a Mării Negre. De asemenea, trebuie să arătăm că, prin cucerirea Chiliei, Ştefan şi-a atras şi adversitatea tătarilor din Crimeea [18] , care se numărau printre principalii beneficiari ai liniei comerciale ce unea Caffa cu regatul Ungariei, trecând tocmai prin acest oraş.

          Deşi Imperiul otoman nu a reacţionat imediat, pe plan militar, împotriva Moldovei, Ştefan cel Mare era conştient însă de faptul că adevărata confruntare, cea care urma să decidă soarta ţării sale, se va desfăşura tocmai cu această uriaşă putere, care avea obiective politice în Europa destul de clare pentru toată lumea. Dincolo de plata tributului, care nu afecta autonomia Moldovei, expansiunea otomană conţinea o pimejdie mult mai gravă, care decurgea din determinarea Porţii de a transforma Marea Neagră într-o anexă a Imperiului otoman şi de a subordona produsele ţărilor pontice necesităţilor economice şi militare ale acestuia [19] . Încercarea de a împiedica, în coaliţie cu celelalte puteri antiotomane, transformarea acestei perspective în realitate a fost mobilul principal al intrării lui Ştefan cel Mare în lupta împotriva turcilor [20] . Strâns legat de acest aspect a fost acela, mai evident, al luptei pentru controlul Dunării de Jos [21] . Momentul ales de Ştefan pentru intrarea sa deschisă în războiul antiotoman [22] , pentru că iniţiativa i-a aparţinut în această privinţă, a corespuns fazei celei mai critice a luptei dintre sultanul Mehmet II şi adversarii săi europeni şi asiatici [23] . Războiul lui Ştefan pentru controlul Dunării se integra într-o luptă mult mai lungă, care număra printre obiectivele sale principale restaurarea libertăţii bazinului pontic.

          Odată intrat în război, Ştefan cel Mare a încercat să stabilească o cooperare simultană atât cu inamicii asiatici ai turcilor [24] , cât şi cu cei europeni, cu Veneţia în primul rând, care se afla deja de zece ani în război cu otomanii şi era cea mai interesată în găsirea de noi aliaţi, dar şi cu Matia Corvin, care era şi el interesat în stoparea expansiunii Imperiului otoman.

          Înainte însă de a vorbi de aceste relaţii şi de ceea ce au însemnat ele atât pentru Moldova, cât şi pentru aliaţii ei, considerăm că este absolut necesar să ne referim, pe scurt, în funcţie de izvoarele ce ne stau la îndemână, asupra evoluţiei relaţiilor lui Ştefan cel Mare cu Poarta otomană, pentru că această evoluţie l-a determinat pe Ştefan să intre în marele război contra turcilor alături de cetatea lagunelor şi Uzun Hasan.

  


 

[14] Atacarea Chiliei în 1462 nu poate fi interpretată ca o manifestare a conflictului dintre Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş, aşa cum consideră A. D. Xenopol (Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. II, Iaşi, 1889, pp. 272-275), ci numai ca o necesitate stringentă de a împiedica cucerirea oraşului de către turci (N. Iorga, Istoria românilor, IV, p. 138). De fapt, turcii au suferit aici o mare înfrângere, care a desăvârşit înfrângerea lor generală din campania anului 1462. Iată ce ne spune bailul veneţian de la Constantinopol, Domenico Balbi, în legătură cu aceste fapte: “L’armada da mare de questo Signore, insieme cum el Signor della Vallachia bassa (desigur Radu cel Frumos - n.n.) ando a combatere el castello deglij costomo (sic!) intorno al qual statte circa zorni 8 et non li ha possuto far alcuna cosa, anzi sono stati azapi in grande numero et cum vergona son tornati et comunamente tutti malmenati...” (Monumenta Hungariae Historica. Acta extera, vol. IV, Budapest, 1875, ed. Nagy Iván, B. Nyáry Albert, p. 168). Importanţa Chiliei şi, implicit, amărăciunea înfrângerii pentru turci rezultă şi din cuvintele pe care Constantin Mihailovici de Ostroviţa le atribuie sultanului Mehmet II: “Atâta vreme cât Chilia şi Cetatea Albă le ţin şi le stăpânesc românii, iar ungurii Belgradul sârbesc, noi nu vom putea avea nici o biruinţă” (Călători străini despre ţările române, vol. I, Bucureşti, 1968, p. 128; Sergiu Iosipescu, ,,Conjunctura şi condiţionarea internaţională politico-militară a celei de-a doua domnii a lui Vlad Ţepeş (1456-1462)“, în Studii şi materiale de muzeografie şi istorie militară, 11, 1978, Bucureşti, 1978, p. 183).

[15] În anul 1465, probabil ca urmare a unei înţelegeri intervenită între Mehmet II şi Matia Corvin, Chilia aparţinea lui Radu cel Frumos, ceea ce asigura parţial, pe bază de compromis, atât interesele otomane, cât şi cele ungureşti la Dunărea de Jos. În acest sens Jan Dlugosz ne spune următoarele: “quod per deditionem spontaneam, Hungaris exlusis, ipse Radul occupaverat, pro Turco tenebat” (Joannis Dlugossi, Historiae Polonicae libri XII, tomus II, Lipsiae, 1712, col. 344). Este posibil ca acest pasaj să se refere la excluderea garnizoanei ungare din oraş, unde se afla încă în 1462, dar în nici un caz interesele comerciale maghiare nu au avut de suferit după acest an şi până în 1465. A. D. Xenopol consideră, pe bună dreptate credem noi, că în 1465 Ştefan a luat Chilia de la păgâni, deoarece Radu cel Frumos, ca supus al turcilor, le închinase şi această cetate (op. cit., II, p. 290). Această afirmaţie se sprijină pe cuvintele foarte clare ale lui Grigore Ureche, care spune: “Văleatul 6973 (1465 - n.n.) meseţa ghenarie 23, adunându Ştefan vodă multă oaste de ţară, vrându să răscumpere cetăţile carile le luase păgânii de la alţi domni, pogorât-au cu toată puterea sa spre cetatea Chiliei” (Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie îngrijită, studiu introductiv, indice şi glosar de P. P. Panaitescu, ediţia a II-a revăzută, Bucureşti, 1958, p. 92). Pentru această problemă a se mai vedea, printre altele, P. P. Panaitescu, ,,Legăturile moldo-polone în secolul XV şi problema Chiliei“ în Romanoslavica, III, Bucureşti, 1958, p. 111, care consideră că Ştefan a cucerit cetatea sub auspiciile Poloniei şi S. Iosipescu, Ştefan cel Mare - coordonate de strategie pontică, în Revista de istorie, tom 35, nr. 5-6, 1982, pp. 645-647, care consideră că Ştefan a smuls cetatea din sfera de influenţă a Imperiului otoman, deoarece Radu cel Frumos, după 1462, o introdusese în sistemul pontic otoman.

[16] Al. Gonţa, ,,Strategia lui Ştefan cel Mare în bătălia de la Baia (1467)“, în Studii. Revistă de istorie, tom 20, nr. 6, 1967, pp. 1127-1144; Ş. Papacostea, ,,Un épisode de la rivalité polono-hongroise au XV sičcle: La campagne de Mathias Corvin en Moldaviae (1467) ŕ la lumičre d’une source inédite“, în Revue Roumaine d’Histoire, tome VIII, no. 6, 1969, pp. 967-979. La 16 martie 1468 solii poloni au cerut lui Matia Corvin să nu mai atace Moldova (Codex epistolaris saeculi decimi quinti, I, ed. A. Sokolowski, J. Szujski, în Monumenta Medii Aevi Historica Res Gestas Poloniae Illustrantia, II, Cracoviae, 1878, pp. 241-242), dar acesta a răspuns prin a-şi reafirma pretenţiile asupra Moldovei (A. Veress, Acta et epistolae relationum Transylvaniae Hungariaeque cum Moldavia et Valachia, vol. I, 1468-1540, Budapest, 1914, pp. 5-6) niciodată însă realizate.

[17] Ş. Papacostea, ,,Relaţiile internaţionale ale Moldovei în vremea lui Ştefan cel Mare“, în Revista de istorie, tom 35, nr. 5-6, 1982, p. 610. Cucerind Chilia, Ştefan a reuşit să evite o confruntare imediată cu turcii din două motive: pe de o parte aceştia erau angajaţi în războiul cu Veneţia şi nu doreau să aibă un inamic în plus, iar pe de altă parte Ştefan a acceptat să mărească tributul de la
2 000 la 3 000 de ducaţi, deci cu 50% numai pentru un singur oraş (Pentru haraciul Moldovei a se vedea M. Berza, ,,Haraciul Moldovei şi Ţării Româneşti în sec. XV-XIX“, în Studii şi materiale de istorie medie, vol. II, Bucureşti, 1957, pp. 8 -10). Bineînţeles că din punctul de vedere al Porţii a fost doar o amânare vremelnică a reglementării conturilor cu Moldova, deoarece, aflată în plin proces de transformare a Mării Negre în lac turcesc (Ş. Papacostea, ,,Die Politischen Voraussetzungen f
ür die Wirtschaftliche Vorherrschaft des osmanischen Reiches im Schwartzemeergebiet (1453-1484)“ în Münchner Zeitschrift für Balkankunde, I, 1978, pp. 217-245), ea nu putea accepta apariţia şi consolidarea unei puteri pontice creştine, stăpână pe coasta de nord-vest, de la Nipru (Lerici) şi până la gurile Dunării (Chilia). La rândul său, Ştefan cel Mare era conştient că pacea în relaţiile cu otomanii nu putea dura multă vreme şi se pregătea pentru o ruptură deschisă, ale cărei prime semne se vor face simţite în 1468 şi 1469. În ceea ce priveşte Ungaria, aceasta a acţionat mult mai repede, ceea ce l-a obligat pe Ştefan să-i impună lui Matia Corvin recunoaşterea stăpânirii sale asupra Chiliei pe câmpul de luptă de la Baia, în decembrie 1467. Aici, în problema Chiliei, se poate constata foarte clar şi diferenţa dintre potenţialul de expansiune al Ungariei şi cel al Imperiului otoman, net favorabil celui de-al doilea.

[18] Acest lucru reiese limpede din tratatul încheiat de Ştefan cel Mare cu Cazimir IV al Poloniei la 28 iulie 1468, prin care regele polon îşi asuma obligaţia de a-l apăra de turci, de tătari şi de unguri, prin soli, cu armele şi cu oştile sale (I. Bogdan, op. cit., II, pp. 300-304; I. Petrică, art. cit., p. 346).

[19] Tahsin Gemil, Românii şi otomanii în secolele XIV-XVI, Bucureşti, 1991, p. 134; Carl Max Kortepeter, Ottoman Imperialism during the Reformation Europe and the Caucasus, London-New York, 1973, pp. 3-4.

[20] Nu putem fi de acord cu părerea exprimată de istoricul Mihnea Berindei că, deoarece drumul moldovenesc era deja parte integrantă a sistemului economic otoman, politica antiotomană a lui Ştefan cel Mare s-a dovedit contrară nu numai intereselor Imperiului otoman şi Poloniei, ci chiar şi propriului său stat. Dovadă lipsa aproape totală de rezistenţă a Chiliei şi Cetăţii Albe în 1484 (M. Berindei, ,,L’Empire ottoman et la “route moldave”avant la conquęte de Chilia et de Cetatea Albă (1484)“, în Revue Roumaine d’Histoire, tome XXX, no. 3-4, 1991, p. 187). Dacă nu ar fi luptat, şi încă cu destul succes, Ştefan putea risca să-şi vadă transformată ţara în paşalâc. El nu avea de unde să ştie ceea ce ştiu istoricii din zilele noastre, şi anume că Imperiul otoman avea motive întemeiate de a nu dori transformarea ţărilor române în paşalâcuri (P. P. Panaitescu, De ce nu au cucerit turcii ţările române, în idem, Interpretări româneşti. Studii de istorie economică şi socială, Bucureşti, 1947, pp. 149-159; T. Gemil, op. cit., p. 39). Riscul de nu lupta era în acele vremuri mult mai mare dcât acela de a lupta şi domnul Moldovei nu putea să şi-l asume. De altfel, una din cauzele majore pentru care turcii au evitat să transforme ţările române în paşalâcuri a fost tocmai rezistenţa îndârjită, uneori chiar disperată, în faţa oricărei tentative de acest gen.

[21] Ş. Papacostea, Politica externă a Moldovei în vremea lui Ştefan cel Mare, p. 22; idem, ,,La politique extérieure de la Moldavie ŕ l’époque d’étienne le Grand: points de repčre“, în Revue Roumaine d’Histoire, tome XIV, no. 3, 1975, pp. 430-431.

[22] Tensiunea în relaţiile moldo-otomane a crescut în anii 1468 şi 1469. Din 1470, datorită ciocnirilor dintre Ştefan cel Mare şi Radu cel Frumos, această tensiune cunoaşte o amplificare constantă, dar abia în 1473, prin refuzul de a mai plăti tributul, domnul Moldovei a devenit inamic deschis al Porţii (Istoria României, vol. II, Bucureşti, 1962, p. 506; Ştefan S. Gorovei, ,,1473 - un an cheie al domniei lui Ştefan cel Mare“, în Anuarul Institutului de istorie şi arheologie A. D. Xenopol“, XVI, Iaşi, 1979, pp. 145-149).

[23] Imperiul otoman se afla angajat într-o luptă decisivă în Asia împotriva statului turcoman al Berbecului Alb (Akkojunlu), condus de Uzun Hasan, şi în Europa împotriva unei grupări de forţe în fruntea căreia se afla Veneţia, puternic sprijinită de papa Sixt IV care, tocmai în 1473, a lansat un nou apel către principii creştini de a se coaliza împotriva turcilor (N. Iorga, Notes et extraits pour servir ŕ l’histoire des croisades au XVe sičcle, tome IV, Bucarest, 1915, pp. 375-376; Ş. Papacostea, Politica externă a Moldovei în vremea lui Ştefan cel Mare, p. 22; idem, ,,La politique extérieure de la Moldavie ŕ l’époque d’Etienne le Grand“, p. 431; idem, ,,Relaţiile internaţionale ale Moldovei în vremea lui Ştefan cel Mare“, pp. 614-615).

[24] Pentru relaţiile lui Ştefan cel Mare cu Uzun Hasan, cu Mangopul şi pentru strategia sa pontică a se vedea, printre altele, P. Cancel, Data epistolei lui Uzun-Hasan către Ştefan cel Mare şi misiunea lui Isak-beg, Bucureşti, 1912, 40 p.; Mayer Halévy, Le rôle d’Isaac-beg, médecin et ambassadeur de Uzun-Hasan en Moldavie et dans les pays voisins, communication presentée au XVe Congrčs International d’Histoire de la Medecine, Madrid, 1956, 19 p.; idem, ,,Les guerres d’Étienne le Grand et de Uzun-Hasan contre Mahomet II, d’apres la “Chronique de la Turquie du candiote Elie Capsali (1523)“, în Studia et acta orientalia, I, 1957, Bucarest, pp. 189-199; idem, ,,Médecins Juifs d’origine Hispano-Portugaise dans les pays roumains“, extrait de la Revue d’histoire de la médecine hebraique, mars 1957, no. 35, pp. 22-23, Virginia Vasiliu, ,,Sur la seigneurie de “Teodoro” en Crimée au XVe sičcle, ŕ l’occasion d’un nouveau document“, în Mélanges de l’École roumaine en France, Paris, 1929, pp. 299-336; Petre Ş. Năsturel, ,,Din legăturile dintre Moldova şi Crimeea în secolul al XV-lea. Pe marginea unei inscripţii greceşti“, în Omagiu lui P. Constantinescu-Iaşi. Cu prilejul împlinirii a 70 de ani, Bucureşti, 1965, pp. 261-266; N. Iorga, Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe, Bucureşti, 1899, pp. 142-146; N. Bănescu, ,,Contributions ŕ l’histoire de Theodore-Mangoup en Crimée“, în Byzantinische Zeitschrift, XXX, 1, 1935, pp. 21-34; A. A. Vasiliev, The Goths in the Crimea, Cambridge, 1936, pp. 235-266; S. Iosipescu, Ştefan cel Mare - coordonate de strategie pontică, pp. 647-649.


 



© Universitatea din Bucuresti 2002.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest,
except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to: Ileana Căzan, Eugen Denize; Text editor: Laura POPESCU; Last update: September, 2002