Marile puteri
şi
spaţiul românesc în secolele
XV-XVI
Ileana Căzan, Eugen Denize |
||||
Deci,
primele acţiuni de politică externă ale lui Ştefan
cel Mare ne demonstrează faptul
că, de la început şi de-a lungul întregii sale domnii, el
a acordat o atenţie specială pericolului care se profila tot
mai ameninţător la graniţele de sud ale ţării,
fără a neglija însă pericolele de la celelalte hotare,
care nu aveau totuşi gradul de intensitate al acestuia. De aceea
nu trebuie să ne mire că atacând în nord el avea în vedere
şi graniţa de sud. Este
adevărat că tratatul de la Overchelăuţi l-a adus
pe Ştefan, pentru cel puţin zece ani, în axa de interese polono-otomană
şi că el a plătit cu regularitate tributul datorat turcilor,
dar şi în această perioadă el nu va scăpa nici un
prilej pentru a-şi consolida poziţiile din sudul ţării,
exemplul cel mai elocvent în acest sens fiind cel al Chiliei, cetate-port
de a cărei importanţă este inutil să mai vorbim. Astfel,
chiar în primii ani de domnie, când încă nu era suficient de bine
consolidat pe plan intern, Ştefan cel Mare a înţeles că
o eventuală prezenţă a turcilor la Chilia ar fi însemnat
o adevărată catastrofă economică, politică
şi militară. De aceea, atunci când Mehmet II, declanşând
marea sa campanie împotriva Ţării Româneşti din vara
lui 1462, a încercat să cucerească şi Chilia, el nu a
ezitat să intervină pentru a împiedica acest lucru, cu toate
că era conştient de faptul că acţiunea sa va provoca
resentimente atât la Poartă, cât şi în capitala regatului
maghiar, care întreţinea o garnizoană în cetate. Deşi
principalul său obiectiv, cucerirea Chiliei, nu a fost atins, totuşi
a fost realizat un obiectiv secundar foarte important, acela de a-i
împiedica pe turci să pună stăpânire pe oraş
[14]
. Realizarea acestui obiectiv limitat a fost însă
destul de importantă în timp, deoarece a permis domnului Moldovei
ca, peste trei ani, la începutul lui 1465, să-şi atingă
şi adevăratul său scop, acela de a cuceri Chilia
[15]
. Fapt de o deosebită însemnătate sub raport
economic şi strategic, revenirea Chiliei la Moldova, prin reacţiile
pe care le-a provocat, s-a aflat la originea principalelor conflicte
externe ale ţării, acela cu Ungaria, care a reacţionat
aproape imediat prin campania din 1467 încheiată cu dezastrul de
la Baia, din decembrie
[16]
, şi acela cu Imperiul otoman, care va fi de
mai lungă durată şi legat direct de stăpânirea asupra
Dunării de Jos
[17]
, ca prelungire economică şi militară
a Mării Negre. De asemenea, trebuie să arătăm că,
prin cucerirea Chiliei, Ştefan şi-a atras şi adversitatea
tătarilor din Crimeea
[18]
, care se numărau printre principalii beneficiari
ai liniei comerciale ce unea Caffa cu regatul Ungariei, trecând tocmai
prin acest oraş. Deşi
Imperiul otoman nu a reacţionat imediat, pe plan militar, împotriva
Moldovei, Ştefan cel Mare era conştient însă de faptul
că adevărata confruntare, cea care urma să decidă
soarta ţării sale, se va desfăşura tocmai cu această
uriaşă putere, care avea obiective politice în Europa destul
de clare pentru toată lumea. Dincolo de plata tributului, care
nu afecta autonomia Moldovei, expansiunea otomană conţinea
o pimejdie mult mai gravă, care decurgea din determinarea Porţii
de a transforma Marea Neagră într-o anexă a Imperiului otoman
şi de a subordona produsele ţărilor pontice necesităţilor
economice şi militare ale acestuia
[19]
. Încercarea de a împiedica, în coaliţie cu celelalte
puteri antiotomane, transformarea acestei perspective în realitate a
fost mobilul principal al intrării lui Ştefan cel Mare în
lupta împotriva turcilor
[20]
. Strâns legat de acest aspect a fost acela, mai evident,
al luptei pentru controlul Dunării de Jos
[21]
. Momentul ales de Ştefan pentru intrarea sa
deschisă în războiul antiotoman
[22]
, pentru că iniţiativa i-a aparţinut
în această privinţă, a corespuns fazei celei mai critice a
luptei dintre sultanul Mehmet II şi adversarii săi europeni
şi asiatici
[23]
. Războiul lui Ştefan pentru controlul Dunării
se integra într-o luptă mult mai lungă, care număra printre
obiectivele sale principale restaurarea libertăţii bazinului
pontic. Odată
intrat în război, Ştefan cel Mare a încercat să stabilească
o cooperare simultană atât cu inamicii asiatici ai turcilor
[24]
, cât şi cu cei europeni, cu Veneţia în
primul rând, care se afla deja de zece ani în război cu otomanii
şi era cea mai interesată în găsirea de noi aliaţi,
dar şi cu Matia Corvin, care era şi el interesat în stoparea
expansiunii Imperiului otoman. Înainte
însă de a vorbi de aceste relaţii şi de ceea ce au însemnat
ele atât pentru Moldova, cât şi pentru aliaţii ei, considerăm
că este absolut necesar să ne referim, pe scurt, în funcţie
de izvoarele ce ne stau la îndemână, asupra evoluţiei relaţiilor
lui Ştefan cel Mare cu Poarta otomană, pentru că această
evoluţie l-a determinat pe Ştefan să intre în marele
război contra turcilor alături de cetatea lagunelor şi
Uzun Hasan.
[14]
Atacarea Chiliei
în 1462 nu poate fi interpretată ca o manifestare a conflictului
dintre Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş, aşa
cum consideră A. D. Xenopol (Istoria
românilor din Dacia Traiană, vol. II, Iaşi, 1889, pp.
272-275), ci numai ca o necesitate stringentă de a împiedica
cucerirea oraşului de către turci (N. Iorga, Istoria
românilor, IV, p. 138). De fapt, turcii au suferit aici o mare
înfrângere, care a desăvârşit înfrângerea lor generală
din campania anului 1462. Iată ce ne spune bailul veneţian
de la Constantinopol, Domenico Balbi, în legătură cu aceste
fapte: “L’armada da mare de questo Signore, insieme cum el Signor
della Vallachia bassa (desigur Radu cel Frumos - n.n.) ando a combatere el castello deglij
costomo (sic!) intorno al qual statte circa zorni 8 et non li ha possuto
far alcuna cosa, anzi sono stati azapi in grande numero et cum vergona
son tornati et comunamente tutti malmenati...” (Monumenta
Hungariae Historica. Acta extera, vol. IV, Budapest, 1875, ed.
Nagy Iván,
B. Nyáry Albert, p. 168). Importanţa Chiliei şi,
implicit, amărăciunea înfrângerii pentru turci rezultă
şi din cuvintele pe care Constantin Mihailovici de Ostroviţa le atribuie sultanului Mehmet II: “Atâta vreme cât Chilia
şi Cetatea Albă le ţin şi le stăpânesc românii,
iar ungurii Belgradul sârbesc, noi nu vom putea avea nici o biruinţă”
(Călători străini despre ţările
române, vol. I, Bucureşti, 1968, p. 128; Sergiu Iosipescu,
,,Conjunctura şi condiţionarea internaţională
politico-militară a celei de-a doua domnii a lui Vlad Ţepeş
(1456-1462)“, în Studii şi
materiale de muzeografie şi istorie militară, 11, 1978,
Bucureşti, 1978, p. 183).
[15]
În anul 1465, probabil
ca urmare a unei înţelegeri intervenită între Mehmet II
şi Matia Corvin, Chilia aparţinea lui Radu cel Frumos, ceea
ce asigura parţial, pe bază de compromis, atât interesele
otomane, cât şi cele ungureşti la Dunărea de Jos. În
acest sens Jan Dlugosz ne spune următoarele: “quod per deditionem
spontaneam, Hungaris exlusis, ipse Radul occupaverat, pro Turco tenebat”
(Joannis Dlugossi, Historiae Polonicae libri XII, tomus II,
Lipsiae, 1712, col. 344). Este posibil ca acest pasaj să se refere
la excluderea garnizoanei ungare din oraş, unde se afla încă
în 1462, dar în nici un caz interesele comerciale maghiare nu au avut
de suferit după acest an şi până în 1465. A. D. Xenopol
consideră, pe bună dreptate credem noi, că în 1465
Ştefan a luat Chilia de la păgâni, deoarece Radu cel Frumos,
ca supus al turcilor, le închinase şi această cetate (op.
cit., II, p. 290). Această afirmaţie se sprijină
pe cuvintele foarte clare ale lui Grigore Ureche, care spune: “Văleatul
6973 (1465 - n.n.) meseţa ghenarie 23, adunându Ştefan vodă
multă oaste de ţară, vrându să răscumpere
cetăţile carile le luase păgânii de la alţi domni,
pogorât-au cu toată puterea sa spre cetatea Chiliei” (Grigore
Ureche, Letopiseţul Ţării
Moldovei, ediţie îngrijită, studiu introductiv, indice
şi glosar de P. P. Panaitescu, ediţia a II-a revăzută,
Bucureşti, 1958, p. 92). Pentru această problemă a
se mai vedea, printre altele, P. P. Panaitescu, ,,Legăturile
moldo-polone în secolul XV şi problema Chiliei“ în Romanoslavica, III,
Bucureşti, 1958, p. 111, care consideră că Ştefan
a cucerit cetatea sub auspiciile Poloniei şi S. Iosipescu, Ştefan cel Mare - coordonate de strategie pontică, în Revista de istorie, tom 35, nr. 5-6, 1982,
pp. 645-647, care consideră că Ştefan a smuls cetatea
din sfera de influenţă a Imperiului otoman, deoarece Radu
cel Frumos, după 1462, o introdusese în sistemul pontic otoman.
[16]
Al. Gonţa,
,,Strategia lui Ştefan cel Mare în bătălia de la Baia
(1467)“, în Studii. Revistă
de istorie, tom 20, nr. 6, 1967, pp. 1127-1144; Ş. Papacostea,
,,Un épisode
de la rivalité polono-hongroise au XV sičcle: La campagne de Mathias
Corvin en Moldaviae (1467) ŕ la lumičre d’une source inédite“,
în Revue Roumaine d’Histoire,
tome VIII, no. 6, 1969, pp. 967-979. La 16 martie 1468 solii poloni
au cerut lui Matia Corvin să nu mai atace Moldova (Codex
epistolaris saeculi decimi quinti, I, ed. A. Sokolowski, J. Szujski,
în Monumenta Medii Aevi Historica Res Gestas Poloniae
Illustrantia, II, Cracoviae, 1878, pp. 241-242), dar acesta a
răspuns prin a-şi reafirma pretenţiile asupra Moldovei
(A. Veress, Acta et epistolae
relationum Transylvaniae Hungariaeque cum Moldavia et Valachia,
vol. I, 1468-1540, Budapest, 1914, pp. 5-6) niciodată
însă realizate.
[17]
Ş. Papacostea,
,,Relaţiile internaţionale ale Moldovei în vremea lui Ştefan
cel Mare“, în Revista de istorie,
tom 35, nr. 5-6, 1982, p. 610. Cucerind Chilia, Ştefan a reuşit
să evite o confruntare imediată cu turcii din două
motive: pe de o parte aceştia erau angajaţi în războiul
cu Veneţia şi nu doreau să aibă un inamic în plus,
iar pe de altă parte Ştefan a acceptat să mărească
tributul de la
[18]
Acest lucru reiese
limpede din tratatul încheiat de Ştefan cel Mare cu Cazimir IV
al Poloniei la 28 iulie 1468, prin care regele polon îşi asuma
obligaţia de a-l apăra de turci, de tătari şi
de unguri, prin soli, cu armele şi cu oştile sale (I. Bogdan,
op. cit., II, pp. 300-304; I. Petrică, art. cit., p. 346).
[19]
Tahsin Gemil, Românii şi otomanii în secolele XIV-XVI,
Bucureşti, 1991, p. 134; Carl Max Kortepeter, Ottoman Imperialism during the Reformation Europe and the Caucasus,
London-New York, 1973, pp. 3-4.
[20]
Nu putem fi de acord
cu părerea exprimată de istoricul Mihnea Berindei că,
deoarece drumul moldovenesc era deja parte integrantă a sistemului
economic otoman, politica antiotomană a lui Ştefan cel Mare
s-a dovedit contrară nu numai intereselor Imperiului otoman şi
Poloniei, ci chiar şi propriului său stat. Dovadă lipsa
aproape totală de rezistenţă a Chiliei şi Cetăţii
Albe în 1484 (M. Berindei, ,,L’Empire ottoman et la “route moldave”avant
la conquęte de Chilia et de Cetatea Albă (1484)“, în Revue
Roumaine d’Histoire, tome XXX, no. 3-4, 1991, p. 187). Dacă
nu ar fi luptat, şi încă cu destul succes, Ştefan putea
risca să-şi vadă transformată ţara în paşalâc.
El nu avea de unde să ştie ceea ce ştiu istoricii din
zilele noastre, şi anume că Imperiul otoman avea motive
întemeiate de a nu dori transformarea ţărilor române în
paşalâcuri (P. P. Panaitescu, De ce nu au cucerit turcii ţările
române, în idem, Interpretări
româneşti. Studii de istorie economică şi socială,
Bucureşti, 1947, pp. 149-159; T. Gemil, op. cit., p. 39). Riscul de nu lupta era în acele vremuri mult mai
mare dcât acela de a lupta şi domnul Moldovei nu putea să
şi-l asume. De altfel, una din cauzele majore pentru care turcii
au evitat să transforme ţările române în paşalâcuri
a fost tocmai rezistenţa îndârjită, uneori chiar disperată,
în faţa oricărei tentative de acest gen.
[21]
Ş. Papacostea,
Politica externă a Moldovei
în vremea lui Ştefan cel Mare, p. 22; idem, ,,La politique
extérieure de la Moldavie ŕ l’époque d’étienne
le Grand: points de repčre“, în Revue
Roumaine d’Histoire, tome XIV, no. 3, 1975, pp. 430-431.
[22]
Tensiunea în relaţiile
moldo-otomane a crescut în anii 1468 şi 1469. Din 1470, datorită
ciocnirilor dintre Ştefan cel Mare şi Radu cel Frumos, această
tensiune cunoaşte o amplificare constantă, dar abia în 1473,
prin refuzul de a mai plăti tributul, domnul Moldovei a devenit
inamic deschis al Porţii (Istoria
României, vol. II, Bucureşti, 1962, p. 506; Ştefan S.
Gorovei, ,,1473 - un an cheie al domniei lui Ştefan cel Mare“,
în Anuarul Institutului de istorie şi arheologie
A. D. Xenopol“, XVI, Iaşi, 1979, pp. 145-149).
[23]
Imperiul otoman
se afla angajat într-o luptă decisivă în Asia împotriva
statului turcoman al Berbecului Alb (Akkojunlu), condus de Uzun Hasan,
şi în Europa împotriva unei grupări de forţe în fruntea
căreia se afla Veneţia, puternic sprijinită de papa
Sixt IV care, tocmai în 1473, a lansat un nou apel către principii
creştini de a se coaliza împotriva turcilor (N. Iorga, Notes
et extraits pour servir ŕ l’histoire des croisades au XVe
sičcle, tome IV, Bucarest, 1915, pp. 375-376; Ş. Papacostea,
Politica externă a Moldovei
în vremea lui Ştefan cel Mare, p. 22; idem, ,,La politique
extérieure de la Moldavie ŕ l’époque
d’Etienne le Grand“, p. 431; idem, ,,Relaţiile internaţionale
ale Moldovei în vremea lui Ştefan cel Mare“, pp. 614-615).
[24]
Pentru relaţiile
lui Ştefan cel Mare cu Uzun Hasan, cu Mangopul şi pentru
strategia sa pontică a se vedea, printre altele, P. Cancel, Data epistolei lui Uzun-Hasan către Ştefan
cel Mare şi misiunea lui Isak-beg, Bucureşti, 1912,
40 p.; Mayer Halévy, Le rôle d’Isaac-beg,
médecin et ambassadeur de Uzun-Hasan en Moldavie et dans
les pays voisins, communication presentée au XVe Congrčs
International d’Histoire de la Medecine, Madrid, 1956, 19 p.; idem,
,,Les guerres d’Étienne le Grand et de Uzun-Hasan contre Mahomet II,
d’apres la “Chronique de la Turquie du candiote Elie Capsali (1523)“,
în Studia et acta orientalia, I, 1957, Bucarest,
pp. 189-199; idem, ,,Médecins Juifs d’origine Hispano-Portugaise
dans les pays roumains“, extrait de la Revue d’histoire de la médecine hebraique, mars 1957, no.
35, pp. 22-23, Virginia Vasiliu, ,,Sur la seigneurie de “Teodoro”
en Crimée
au XVe sičcle, ŕ l’occasion d’un nouveau document“, în
Mélanges de l’École
roumaine en France, Paris, 1929, pp. 299-336; Petre Ş. Năsturel,
,,Din legăturile dintre Moldova şi Crimeea în secolul al
XV-lea. Pe marginea unei inscripţii greceşti“, în Omagiu lui P. Constantinescu-Iaşi. Cu
prilejul împlinirii a 70 de ani, Bucureşti, 1965, pp. 261-266;
N. Iorga, Studii istorice asupra
Chiliei şi Cetăţii Albe, Bucureşti, 1899,
pp. 142-146; N. Bănescu, ,,Contributions ŕ l’histoire de Theodore-Mangoup
en Crimée“, în Byzantinische Zeitschrift, XXX, 1, 1935,
pp. 21-34; A. A. Vasiliev, The
Goths in the Crimea, Cambridge, 1936, pp. 235-266; S. Iosipescu,
Ştefan cel Mare - coordonate de strategie
pontică, pp. 647-649.
|