Marile puteri şi spaţiul românesc în secolele XV-XVI
Ileana Căzan, Eugen Denize

 

          Aşa cum arătam ceva mai sus, cucerirea Chiliei de către Ştefan cel Mare în 1465 a fost primul semn exterior clar al ostilităţii sale faţă de Imperiul otoman, înţeles ca atare de turci. În ciuda acestui fapt, sultanul, ale cărui forţe militare, navale şi terestere, erau angajate pe mai multe fronturi, împotriva Veneţiei, a lui Skanderbeg, a Caramaniei şi a lui Uzun Hasan, pentru a nu aminti decât pe principalii săi inamici din această perioadă, nu a întreprins timp de câţiva ani nimic concret împotriva Moldovei. Aceasta nu însemna însă că, la fel ca şi în cazul Veneţiei, atât Mehmet II, cât şi Ştefan cel Mare nu erau conştienţi de faptul că diferendul dintre ei se apropia de faza hotărâtoare şi că nu putea fi rezolvat altfel decât pe calea armelor. Pentru Ştefan cel Mare, care preluase domnia unei ţări supuse numai cu foarte puţin timp înainte suzeranităţii otomane, se punea problema ruperii definitive a acestei legături, lucru posibil încă în vremea domniei sale, în timp ce pentru turci problema principală în relaţiile cu Moldova era aceea de a-şi consolida suzeranitatea asupra ei şi de a o elimina de la Marea Neagră, care trebuia transformată într-un lac turcesc. Toate aceste contradicţii politice nu puteau fi rezolvate decât pe calea armelor, deoarece Moldova celei de-a doua jumătăţi a secolului XV era un stat prea puternic, inclusiv sub aspect militar [25] , pentru a ceda fără luptă în faţa pretenţiilor otomane.

          Prima acţiune militară ostilă a turcilor la adresa Moldovei s-a petrecut, după opinia noastră, în iarna 1468-1469 şi nu în cea anterioară, aşa cum consideră Nicolae Iorga. Este adevărat că documentul care vorbeşte despre aceste lucruri, o scrisoare expediată din Veneţia de către Gerardo de Collis către ducele Milanului, Galeazzo Maria Sforza, este datată la 14 februarie 1468, dar bănuim că este vorba de stilul veneţian (more veneto), deci 1469, deoarece editorii, Nagy Iván şi B. Nyáry Albert, o plasează în volum după documente datate în toamna lui 1468 [26] . Oricum, în scrisoare se arată că sultanul a plecat spre Nicopole, lângă Dunăre, dar că a trimis o grupare armată şi spre Cetatea Albă, deoarece pe fluviul îngheţat trupele de azapi pot pătrunde spre Transilvania şi Moldova [27] .

          În vara anului 1469, probabil că şi la îndemnul sultanului Mehmet II, tătarii de pe Volga întreprind o mare expediţie de jaf împotriva Moldovei, dar vor fi surprinşi şi zdrobiţi de oastea lui Ştefan cel Mare, la Lipnic, la 20 august [28] . În timp ce se desfăşurau aceste lupte, zvonurile despre o flotă turcă menită să vină în Marea Neagră apar din nou. În iulie, socotelile Caffei pomenesc berbecii, puii, pâinea, orzul, lumânările şi vinul date solilor trimişi de Ştefan pentru transmiterea de noutăţi şi cererea de ajutor [29] . Se pare totuşi că, aşa cum rezultă dintr-o scrisoare adresată, la 25 octombrie 1469, de Mengli Ghiray, hanul tătarilor din Crimeea, sultanului Mehmet II, în acest an flota otomană, comandată de un oarecare Iacub, a atacat Caffa şi i-a prădat împrejurimile [30] .

          În aceşti ani relaţiile dintre Ştefan cel Mare şi Radu cel Frumos, domnul Ţării Româneşti supus turcilor, devin din ce în ce mai ostile. Astfel, în cursul anului 1468, în Transilvania circula zvonul despre un iminent conflict între Moldova şi Ţara Românească [31] . Aici se ştia că Radu cel Frumos era sluga plecată a turcilor, că nu ieşea din cuvântul lor şi, cu ajutorul Porţii, s-ar fi încumetat să atace oricând Moldova. Se pare că acest lucru s-a întâmplat la sfârşitul anului 1469, când o armată munteană, având sprijinul beilor din Dobrogea, a încercat, fără a reuşi, să recucerească Chilia [32] . Replica lui Ştefan cel Mare a fost fulgerătoare şi devastatoare. El nu dorea şi nici nu putea aştepta ca turcii să preia iniţiativa strategică şi, cunoscând faptul că ei erau prinşi în crâncena încleştare cu Veneţia [33] , s-a hotărât să facă el acest lucru.

          Astfel, la 27 februarie 1470, a atacat, prădat şi nimicit Brăila [34] , cel mai important port al Ţării Româneşti din acea vreme [35] , după care, probabil pe 28 februarie, a distrus şi Târgul de Floci [36] . Acţiunea a fost deosebit de dură şi de sângeroasă pentru a provoca groaza inamicului şi a arăta turcilor că Moldova va lupta cu toate mijloacele şi cu toată hotărârea pentru a-şi apăra independenţa. În acelaşi timp, această acţiune militară a marcat începutul politicii de atragere a Ţării Româneşti într-un front comun de luptă antiotomană [37] , politică ce va fi dusă cu tenacitate mai bine de un deceniu, dar şi începutul luptei cu Imperiul otoman, al cărui vasal supus era Radu cel Frumos [38] . Era încă un conflict nedeclarat ca atare, dar ruptura de turci era foarte clară, cu toate că Ştefan a continuat, câţiva ani, să plătească tributul anual. Turcii nu interveniseră pentru moment direct şi pe scară mare în conflict, preferând să se lupte prin intermediul vasalului lor din Ţara Românească. Putem spune că acţiunea, plină de curaj, a lui Ştefan cel Mare din 1470 a încadrat Moldova într-una din cele mai mari încercări de îndiguire şi respingere a Imperiului otoman la care au participat puteri europene şi asiatice. Încetând de a mai fi un simplu obiect al rivalităţii polono-ungare, Moldova devenea un factor activ, de importanţă considerabilă, al politicii europene.

          Anii care au urmat au fost ani de lupte crâncene între cele două ţări româneşti de la sud şi est de Carpaţi. Cu toată intervenţia lui Radu cel Frumos pe lângă braşoveni, de a nu mai vinde arme moldovenilor, totuşi în cursul anului 1479. Ştefan cel Mare a reuşit să facă achiziţii masive din Transilvania [39] şi a mai reuşit să primească informaţii detaliate despre cele ce se petreceau în Ţara Românească, precum şi despre planurile sultanului Mehmet II [40] .

          Dar nici domnul Ţării Româneşti nu a rămas inactiv. În înţelegere cu un grup de boieri moldoveni, Radu cel Frumos a încercat să organizeze un complot, care ar fi dus probabil, la asasinarea sau la îndepărtarea lui Ştefan din scaun. Lupta dusă în secret de o parte din marii boieri dregători împotriva lui Ştefan a luat forme ameninţătoare la începutul anului 1471, atunci când se aştepta ca Radu cel Frumos, sprijinit de turci, să atace Moldova. Dar Ştefan cel Mare, aflat la Vaslui, a aflat de complot şi, imediat, a ordonat decapitarea vornicului Isaia, a paharnicului Negrilă şi a stolnicului Alexa. Singurul care a scăpat a fost Roman Gârbovăţ [41] . Este posibil ca, anterior acestui complot, regele Cazimir IV al Poloniei, conştient de faptul că intensificarea războiului dintre Moldova şi Ţara Românească ar fi dus, în final, la un conflict de anvergură între Moldova şi Imperiul otoman, să fi încercat, în vara anului 1470, o mediere între cei doi domni [42] , dar fără a obţine rezultatele scontate.

      


   

[25] Manole Neagoe, ,,Puterea militară a Moldovei în a doua jumătate a secolului al XV-lea“, în Studii şi materiale de muzeografie şi istorie militară, nr. 2-3, 1969-1970, pp. 62-75.

[26] Monumenta Hungariae Historica. Acta extera, V, Budapest, 1877, p.  95; vezi şi N. Iorga, Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe, p. 131.

[27] ,,Lo Turcho era mosso da la Sofia et ito in Bulgaria a Nichopoli et Moncastro presso al Danubio si extima l’abia facto, perche in questi giorni gela lo Danubio et sopra lo giazo fa passare turchi coradori et spoglia quella Transilvania et Valachia de anime...“ (Monumenta Hungariae Historica. Acta extera, V, p. 95; Amedeo Vigna, Codice diplomatico delle colonie tauro-liguri durante la signoria dell’ufficio di S. Giorgio (MCCCCLIII-MCCCCLXXV), tomo II, Genova, 1871, pp. 589 şi 592; N. Iorga, Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor adunate din depozitele de manuscrise ale Apusului, vol. III, Bucureşti, 1897, pp. 45-46; idem, Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe, p. 131).

[28] J. Dlugosi, Historiae Polonicae libri XII, t. III, col. 449-451; N. Iorga, Acte şi fragmente, III, pp. 50-51; idem, Istoria lui Ştefan cel Mare povestită neamului românesc, p. 122;  Dimitrie Urzică, Bătălia din Dumbrava de la Lipnic, Iaşi, 1937, pp. 21-23, N. Grigoraş, Moldova lui Ştefan cel Mare, Iaşi, 1982, pp. 92-94.

[29] N. Iorga, Acte şi fragmente, III, p. 46; idem, Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe, pp. 131-132.

[30] B. D. Grecov, A. I. Iacubovschi, Hoarda de Aur şi decăderea ei, Bucureşti, 1953, p. 394.

[31] I. Bogdan, op. cit., II, pp. 303-304.

[32] Istoria României în date, sub conducerea lui Constantin C. Giurescu, Bucureşti, 1971, p. 102; Şerban Papacostea, Ştefan cel Mare, domn al Moldovei. 1457-1504, pp. 40-41.

[33] Războiul turco-veneţian s-a declanşat în 1463 şi se va încheia în 1479. Pentru momentul declanşării lui a se vedea J. de Hammer, Histoire de l’Empire ottoman, traduit de l’allemand par J. J. Hellert, tome III, Paris, 1836, p. 107; Wilhelm Heyd, Histoire du commerce du Levant au Moyen Âge, traduit par Furcy Reynaud, vol. II, Leipzig, 1886, p. 324; Samuele Romanin, Storia documentata di Venezia, II edizione, tomo IV, Venezia, 1913, p. 314; Roberto S. Lopez, ,,Il principio della guerra veneto-turca del 1463“, în Archivio veneto, anno LXIV, V-a serie, vol. XV, no. 29-30, Venezia, 1934, p. 52; Charles Diehl, Une république patricienne. Venise, Paris, 1928, p. 177; Thomas Okey, The Story of Venice, London, 1931, p. 183; Freddy Thieret, La Romanie vénitienne au Moyen Âge. Le développement et l’exploitation du domaine colonial vénitien, Paris, 1959, p. 385; idem, Histoire de Venise, Paris, 1965, p. 62; D. S. Chambres, The imperial age of Venice. 1380-1580, London, 1970, p. 48; F. C. Lane, Storia di Venezia, traduzione di Franco Salvatorelli, terza edizione, Torino, 1978, p. 277; William H. Mc. Neill, Venice the hinge of Europe (1081-1797), The University of Chicago Press, 1974, p. 88; Alvise Zorzi, La République du Lion. Histoire de Venise, 1988, p. 159.

[34] ,,În anul 6978 (1470 - n.n.), luna februarie 27, marţea brînzei a fost prădarea şi nimicirea Brăilei de către Ştefan voievod” (Letopiseţul anonim al Moldovei, în Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI publicate de Ioan Bogdan, ediţie revăzută şi completată de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 16) “6978 (1470 - n.n.). În luna februarie în ziua de 27 a pornit Ştefan voievod asupra Brăilei, în Muntenia, şi a vărsat mare şi mult sânge şi a ars târgul cu totul  şi nu a lăsat în viaţă nici copiii din mame şi a despicat sânul mamelor şi a scos pe copii din el” (Cronica moldo-germană, în ibidem, p. 30; a se vedea şi Olgiered Górka, ,,Cronica epocei lui Ştefan cel Mare (1457-1499)“, traducere de Em. Biedrzycki, în Revista Istorică Română, V-VI, 1935-1936, p. 78; Ion Const. Chiţimia, Cronica lui Ştefan cel Mare (Versiunea germană a lui Schedel), Bucureşti, 1942, pp. 61-62). În termeni asemănători ne vorbesc şi alte cronici cum ar fi Letopiseţul de la Putna Nr. 1, în Cronicile slavo-române..., ed. cit., p. 50; Letopiseţul de la Putna Nr. 2, în ibidem, p. 62 şi Traducerea românească a Letopiseţului de la Putna, în ibidem, p. 71. Un element în plus este adus de Cronica moldo-polonă, care arată că în acest an Ştefan cel Mare ,,... s-a certat cu Radul voievodul muntenesc şi i-a ars Brăila şi alte ţinuturi“ (în ibidem, p. 179). Nu se specifică însă despre ce ţinuturi este vorba.

[35] Despre importanţa economică a Brăilei în secolul XV elocvent este un pasaj din Laonic Chalcocondil, care spune: “Brăila, oraş al dacilor, în care fac un comerţ mai mare decât în toate oraşele ţării” (Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice, traducere de Vasile Grecu, Bucureşti, 1958, p. 285). A se vedea şi Constantin C. Giurescu, Istoricul oraşului Brăila. Din cele mai vechi timpuri până astăzi, Bucureşti, 1968, p. 49.

[36] Cronica moldo-polonă, în Cronicile slavo-române..., ed. cit., p. 179; Mihai Costăchescu, Arderea Târgului de Floci şi a Ialomiţei în 1470. Un fapt necunoscut din luptele lui Ştefan cel Mare cu muntenii, Iaşi, 1935, pp. 151-152; C. C. Giurescu, op. cit., p. 65.

[37] P. P. Panaitescu, ,,Ştefan cel Mare şi oraşul Bucureşti“, în Studii. Revistă de istorie, tom 12, nr. 5, 1959, pp. 20-21.

[38] C. C. Giurescu, Istoria românilor, II; 1, ed. a III-a, Bucureşti, 1940, p. 58, T. Gemil, op. cit., p. 147; Şerban Papacostea, Ştefan cel Mare..., p. 42. Inexplicabilă apare pentru noi interpretarea pe care o dă evenimentelor din 1470 marele cronicar Grigore Ureche. Pentru el războiul a fost doar consecinţa ambiţiilor şi a firii războinice a lui Ştefan cel Mare: “... Deci Ştefan vodă gătindu-să de mari lucruri să facă, nu cerca să aşeze ţara ci de războiu se gătiia, că au împărţitu oştirii sale steaguri şi au pus hotnogi şi căpitani, carile toate cu noroc i-au venit” şi iarăşi “... într-aceia vreme intră zavistiia între Ştefan vodă şi între Radu vodă, domnul muntenesc, pre obiceiul firei omeneşti de ce are, de aceia pofteşte mai mult, de nu-i ajunsese lui Ştefan vodă ale sale să le ţie şi să le sprijinească, ci de lăcomie, ce nu era al lui, încă vrea să coprinză” (Grigore Ureche, op. cit., ed. cit., pp. 91, 96).

[39] Ioan Bogdan, Relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi cu Ţara Ungurească în secolele XV şi XVI, Bucureşti, 1905, pp. 325-329.

[40] Hurmuzaki, Documente, XV, 1, Bucureşti, 1911, p. 75.

[41] N. Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare..., p. 129; Ilie Minea, ,,Despre Roman Pribeagul“, în Cercetări istorice, II-III, 1926-1927; Mihai Costăchescu, ,,Observări istorice: 1. Cu privire la neamul lui Ştefan cel Mare. 2. Ştiri istorice într-un uric de la Petru Rareş“, extras din Anuarul Şcolii normale “Vasile Lupu” din Iaşi pe anul şcolar 1926-1927, pp. 12-14.

[42] J. Dlugosi, op. cit., II, co. 458.





© Universitatea din Bucuresti 2002.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest,
except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to: Ileana Căzan, Eugen Denize; Text editor: Laura POPESCU; Last update: September, 2002