Marile puteri şi spaţiul românesc în secolele XV-XVI
Ileana Căzan, Eugen Denize

 

          În aceste condiţii, la 7 martie 1471, a avut loc prima bătălie importantă între oştirile celor două ţări româneşti, la Soci, în apropiere de Râmnicul Sărat, bătălie încheiată cu victoria lui Ştefan cel Mare. Radu cel Frumos, care, bineînţeles că avea sprijinul politic al turcilor, lipsindu-ne însă izvoarele care să indice prezenţa efectivă a acestora în armata sa, a încercat să atace Moldova, dar Ştefan, mult mai rapid, având armata concentrată la Vaslui, a trecut hotarul în Ţara Românească şi a obţinut o victorie categorică: “În anul 6979 (1471 - n.n.), luna martie 7, joi, a fost război cu Radu voievod, din mila lui Dumnezeu şi cu ajutorul puternicului Savaoth dumnezeu. Şi a scos dintre dânşii mulţime mare. Şi toate steagurile lui au fost luate şi schiptrul cel mare al lui Radu voievod a fost luat. Şi mulţi viteji au fost prinşi atunci, care au şi fost tăiaţi. A lăsat vii pe doi boieri mari, Mircea comis şi Stan logofăt” [43] .

          Anul 1472 a reprezentat un moment de pauză în confruntarea dintre cei doi voievozi, dar şi momentul în care Ştefan cel Mare a intrat în legătură cu Veneţia, principalul inamic al turcilor din acel moment, prin intermediul solului lui Uzun Hasan, Isac beg. Oricum, în Italia se ştia, în 1471, la Milano, că românii sunt gata să se ridice la luptă împotriva turcilor [44] , ceea ce făcea ca demersurile domnului Moldovei să aibă şanse de reuşită. În ceea ce-l priveşte pe Isac beg, el ajunge, în septembrie 1472 la Veneţia, fiind purtătorul unei scrisori a lui Uzun Hasan cu data de 30 mai [45] . Sosirea în Europa a lui Isac beg, care a trecut prin Caffa şi Cetatea Albă, a marcat, pe de o parte, începutul relaţiilor dintre Ştefan cel Mare şi Veneţia, pentru că este imposibil să credem că domnul Moldovei nu s-a folosit de această ocazie pentru a trimite un mesaj la Veneţia în care să-şi arate disponibilitatea pentru o alianţă antiotomană. În acest fel, Imperiul otoman risca să fie prins în luptă simultan pe trei fronturi, la apus, la răsărit şi la nord, pe linia Dunării.

          Informat despre intenţiile lui Ştefan, hanul turcoman i-a adresat şi lui o scrisoare similară cu cele trimise principilor creştini din statele apusene [46] . Este foarte probabil că, pe drumul de întoarcere, deci spre sfârşitul lui 1472 şi începutul lui 1473, Isac beg să se fi oprit la Buda, Cracovia, Suceava şi Vaslui, să-i fi adus lui Ştefan un răspuns de la Veneţia şi, foarte posibil, să fi stat mai mult timp pe lângă domnul Moldovei pentru a-l îngriji [47] .

          Cunoscând, prin intermediul lui Isac beg, atât pregătirile de război ale lui Uzun Hasan, cât şi cele ale veneţienilor, care pregăteau o acţiune concertată împotriva Imperiului otoman, Ştefan cel Mare a hotărât să rupă definitiv şi pe faţă relaţia de vasalitate faţă de Poartă, prin refuzul de a mai plăti tributul şi prin prima încercare serioasă de a-l scoate pe Radu cel Frumos din domnie şi a-l înlocui cu un domn aliat al Moldovei, astfel încât cele două ţări să formeze un front comun antiotoman la Dunărea de Jos şi, astfel, să devină un al treilea element major al coaliţiei antiotomane.

          Toate izvoarele epocii care au ajuns până la noi, arată că, la 8 noiembrie 1473, Ştefan cel Mare a împărţit oastei sale steaguri în apropiere de Milcov, după care, împreună cu Laiotă Basarab, a declanşat campania împotriva lui Radu cel Frumos. Bătălia decisivă s-a dat între 18 şi 20 noiembrie pe pârâul Vodnăului sau al Vodnei, nu departe de Prahova şi de oraşul Gherghiţa, cam la 45 de km nord-est de Bucureşti [48] . După o luptă înverşunată Radu cel Frumos a fost obligat să se retragă la Bucureşti (“cetatea de scaun, numită Dâmboviţa”). La 23 noiembrie  a ajuns la Bucureşti, iar a doua zi a cucerit cetatea. Aici a stat timp de trei zile, instalându-l în scaunul Ţării Româneşti pe Laiotă Basarab.

          Evident că în faţa acestei viguroase acţiuni turcii nu mai puteau rămâne pasivi şi au reacţionat. Problema care se pune este însă aceea dacă au fost două grupări otomane trimise în sprijinul lui Radu cel Frumos sau numai una singură. Toate cronicile, în afară de Cronica moldo-germană, afirmă că a fost o singură intervenţie otomană la sfârşitul lunii decembrie, turcii reuşind să-l îndepărteze pe Laiotă Basarab din scaun şi atacând şi sudul Moldovei, până la Bârlad, după care s-au retras: “Iar Radul voievod a fugit la turci şi a luat cu dânsul 15 000 de turci şi a lovit pe Băsărabă, joi, decembrie 23, şi a învins pe Băsărabă şi toată oastea lui. Iar el singur a fugit în ţara Moldovei. Iar turcii au venit pe urma lui Băsărabă şi au stat în tabără la Bârlad, decembrie 31, vineri. Şi apoi au slobozit năvrapii şi au prădat ţara şi s-au întors” [49] . Cronica moldo-germană, pe lângă menţionarea acestei incursiuni, vorbeşte şi de o a doua reacţie otomană, la sfârşitul lui noiembrie, deci mult mai rapidă, încheiată însă cu un dezastru: “Şi acolo a şezut Ştefan voievod 3 zile, lângă o pădure, până ce şi-a rânduit de tot oastea, căci auzise că nişte turci veneau în ajutorul lui Radu voievod. Aceştia au venit în ziua de 28 ale aceleiaşi luni (noiembrie - n.n.), ca la 13 mii de oameni, cu 6 mii de munteni. Atunci s-a îndreptat Ştefan voievod cu bărbăţie împotriva lor şi Dumnezeu l-a ajutat, încât i-a nimicit cu desăvârşire, iar pe care i-a prins vii, i-a tras în ţeapă prin buric, cruciş unul peste altul, în număr ca la
2 300. Şi a stat acolo în mijlocul lor, 2 zile. Şi oastea lui s-a desfăcut” [50] .

          Această problemă a unei singure sau două campanii turceşti împotriva lui Ştefan cel Mare, desigur că nu este pe deplin rezolvată şi va mai necesita investigaţii minuţioase pe care noi nu ni le propunem în lucrarea de faţă. Pentru noi important este faptul că, indiferent dacă a fost o singură expediţie sau două, turcii au reacţionat rapid, cu violenţă şi angajând efective destul de importante, cifrate între 13 şi 15 mii de oameni. Dacă se adaugă şi neplata tributului de către Ştefan, constatăm că în acest an 1473, s-a declanşat cu adevărat războiul între Moldova şi Imperiul otoman [51] . S-a trecut de la forma sa latentă la forma făţişă, la lupta pentru independenţa Moldovei sau pentru adâncirea statutului său de vasalitate faţă de Poarta otomană. Prin declanşarea făţişă a războiului de către Ştefan cel Mare, într-un moment în care coaliţia antiotomană dădea destule semne de oboseală, tot centrul de greutate al războiului s-a mutat la Dunărea de Jos. Aceasta explică, probabil, de ce o ambasadă veneţiană trimisă la Uzun Hasan în acest an a trecut şi prin Moldova [52] , la fel ca şi celelalte relaţii care se vor stabili în anii următori cu cetatea lagunelor.

          Anul 1474 este destul de confuz în relaţiile dintre Ştefan cel Mare şi Radu cel Frumos. Este posibil ca până în toamnă domnul Moldovei să fi încercat sau chiar să fi intervenit din nou în Ţara Românească pentru alungarea lui Radu cel Frumos şi înlocuirea lui cu Laiotă Basarab [53] , dar aceste încercări au eşuat.

          Tot în acest an, Ştefan a cerut ajutorul Poloniei, scriindu-i lui Cazimir IV că turcii pot trimite oricând o armată împotriva sa [54] . Răspunsul regelui polon a fost de a deplasa spre sud oastea Podoliei, condusă de Mihail Buczacki, castelanul Sniatinului, probabil pentru a împiedica o eventuală pătrundere a turcilor pe teritoriul polon în cazul unui atac contra Moldovei. Dar pentru a împiedica acest atac, polonii au încercat să folosească armele diplomaţiei cu scopul de a împăca pe Ştefan cel Mare, cu Radu cel Frumos ca, pe această cale, să aplaneze şi conflictul moldo-turc. Ei au trimis soli, la Ştefan cel Mare, pe Dobeslaw Biszowcski, castelanul de Belz, şi pe Egidius Suhodalski. Dar, ne spune Dlugosz: “... aceştia găsind pe Ştefan la curtea din Vaslui şi arătându-i hotărârile regelui, care lui i-au fost spre bucurie, au înţeles că el n-are de gând să facă pace cu Radul. Şi aceasta nu pentru că n-ar vrea să primească o învoială dreaptă, ci pentru că Radul, dând toate cetăţile sale turcilor şi atârnând de voia şi de placul lor, nu putea sau nu cuteza să facă nimic de capul lui fiind sub stăpânire străină. Ştefan Vodă cu toată oastea sa, cu soţia şi fiul şi cu fiica sa, stând la curtea din Vaslui, care nu era apărat nici de la natură şi nici prin întărituri, veghea cu puternică împotrivire să nu năvălească turcii cu Radul în ţara sa” [55] .

         

[43] Letopiseţul anonim al Moldovei, în Cronicile slavo-române..., ed. cit., p. 17; Cronica moldo-germană, în ibidem, p. 30; O. Górka, op. cit., pp. 78-79; Ion Const. Chiţimia, op. cit., p. 62; Letopiseţul de la Putna Nr. 1, în Cronici slavo-române..., ed. cit., p. 50; Letopiseţul de la Putna Nr. 2, în ibidem, p. 63; Traducerea românească a Letopiseţului de la Putna, în ibidem, p. 71; Cronica moldo-polonă, în ibidem, p. 179; Gr. Ureche, op. cit., ed. cit., p. 97; C. C. Giurescu, ,,Târgul Soci“, în Revista Istorică Română, XIII, fasc. 1, 1933, pp. 97-98; idem, ,,Despre lupta de la Soci“, în Studii şi materiale de istorie medie, IV, Bucureşti, 1960, pp. 423-430; Al. Gh. Savu, Ştefan cel Mare. Campanii, Bucureşti, 1982, p. 83; N. Grigoraş, Moldova lui Ştefan cel Mare, p. 101.

[44] Este vorba de un proiect de cruciadă antiotomană, de care se vorbea la Milano în 1471, şi unde se spune, printre altele: “Po ancora el Re de Ungaria sollicitare li Valachi, li quali voluntere se levano contra el Turco, quando vedano el Re d’Ungheria havere uno exercito” (Monumenta Hungariae Historica. Acta extera, V, p. 233).

[45] Enrico Cronet, Le guerre dei veneti nell’Asia 1470-1474. Documenti cavati dall’archivio ai Frari in Venezia, Vienna, 1856, p. 39; N. Iorga, ,,Veneţia în Marea Neagră. III. Originea legăturilor cu Ştefan cel Mare şi mediul politic al dezvoltării lor“, în Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii istorice, s. II, t. XXXVII, Bucureşti, 1914, p. 6-7.

[46] N. Iorga, Veneţia în Marea Neagră. III., p. 7; Isac beg a ajuns în Moldova, probabil, în iunie 1472 (P. Cancel, Data epistolei lui Uzun Hasan către Ştefan cel Mare şi misiunea lui Isak-beg, p. 26; M. A. Halevy, Le rôle d’Isaac-Beg..., p. 8; idem, ,,Médicins Juifs d’origine Hispano-Portugaise...“, pp. 22-23.

[47] M. A. Halevy, Le rôle d’Isaac-Beg..., p. 8.

[48] P. P. Panaitescu, Ştefan cel Mare şi oraşul Bucureşti, p. 14.

[49] Letopiseţul anonim al Moldovei, în Cronicile slavo-române..., ed. cit., p. 17; Cronica moldo-germană, în ibidem, p. 30-32; Letopiseţul de la Putna Nr. 1, în ibidem, p. 50; Letopiseţul de la Putna Nr. 2, în ibidem, p. 63; Traducerea românească a Letopiseţului de la Putna, în ibidem, pp. 71-72; Cronica moldo-germană, în ibidem, pp. 179-180; Gr. Ureche, op. cit., pp. 98-99.

[50] Cronica moldo-germană, în Cronicile slavo-române..., ed. cit., p. 13; O. Górka, op. cit., pp. 79-80; Ion Const. Chiţimia, op. cit., p. 63.

[51] Ş. Papacostea, Venise et les Pays Roumains au Moyen Âge, estratto da Venezia e il Levante fino al sec. XV, Firenze, 1973,  p. 613. Ştefan S. Gorovei consideră că poate fi făcută o legătură între declanşarea acţiunii antiotomane a lui Ştefan şi asumarea titlului împărătesc ca urmare a căsătoriei cu Maria de Mangop, din 1472 (Ştefan S. Gorovei, 1473 - un an cheie al domniei lui Ştefan cel Mare, pp. 145-149). Rămâne totuşi fără răspuns întrebarea de ce domnul Moldovei nu a făcut acest lucru mai devreme, în cursul anului 1473, şi a aşteptat luna noiembrie, atunci când Uzun Hasan era deja înfrânt (Otlukbeli 11 august 1473), iar acţiunile navale veneţiene din Mediterana Orientală se încheiaseră.

[52] Ş. Papacostea, Venise et les Pays Roumains..., pp. 613; M. A. Halevy, Les guerre d’Étienne le Grand et d’Uzun Hassan d’aprčs la “Chronique de la Turquie” du candiote Elie Capsali (1523), p. 194.

[53] Constantin A. Stoide, ,,Legăturile dintre Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XV-lea“, în Studii şi cercetări ştiinţifice, Istorie, VI, 1956, fasc. 1, pp. 71-72; N. Grigoraş, Moldova lui Ştefan cel Mare, p. 108.

[54] Andrei Rădulescu, Luptele lui Ştefan cel Mare cu turcii, Bucureşti, 1908, p. 6.

[55] J. Dlugossi, op. cit., II, col. 508; a se vedea şi Ce spun cronicarii străini despre Ştefan cel Mare, traduceri de N. Orghidan, Craiova, 1915, pp. 14-15.




© Universitatea din Bucuresti 2002.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest,
except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to: Ileana Căzan, Eugen Denize; Text editor: Laura POPESCU; Last update: September, 2002