Marile puteri şi spaţiul românesc în secolele XV-XVI
Ileana Căzan, Eugen Denize

 

         Semnificaţia primordială a misiunii lui Emanuele Gerardo nu este dată de rezultatele obţinute ca urmare a ei, de altfel aproape inexistente, ci de faptul că ea a reprezentat prima misiune diplomatică de lungă durată trimisă în ţările române, cu alte cuvinte, recunoaşterea, venită din partea uneia din marile puteri ale vremii, a rolului important pe care Moldova lui Ştefan cel Mare începuse să-l joace în cadrul relaţiilor internaţionale la nivelul continentului. De asemenea, este semnificativ faptul că Veneţia şi-a luat libertatea să trateze direct cu Ştefan, trecând peste pretenţiile de suzeranitate ale regelui Ungariei, ceea ce demonstrează caracterul nou al relaţiilor dintre acesta şi domnul Moldovei, o relaţie de egalitate în esenţa ei, deşi în formă feudală.

          În ceea ce priveşte misiunea ca atare a lui Emanuele Gerardo, fapt este că acesta nu s-a grăbit prea tare să ajungă în Moldova, evitând astfel să se afle acolo tocmai în momentele de mare cumpănă ale încleştării din vara lui 1476. La 25 iunie, Senatul îi trimitea noi instrucţiuni prin care-i cerea să se străduiască să ajungă la hanul tătarilor din Crimeea, Mengli Ghiray, cu care, de altfel, Veneţia avusese deja contacte, pentru a obţine făgăduiala că va veni în ajutorul lui Ştefan, dacă acesta va fi în primejdie [110] . În acelaşi sens, de a-i face pe tătari să lupte contra turcilor şi nu alături de ei, se situează şi scrisoarea dogelui Vendramin, din 18 iulie [111] , prin care-i ordonă lui Giovanni Battista, aflat în solie la han, să-l convingă pe acesta să meargă în ajutorul voievodului Moldovei, ameninţat de năvălirea turcilor, ori să asedieze cetatea Caffa şi celelalte locuri ocupate de turci. La 16 august Gerardo ajunsese, în fine, la graniţele Moldovei [112] .

          Între timp însă invazia otomană în Moldova s-a produs şi, la 26 iulie 1476, la Războieni, numai cu oastea de curte şi cu boierii din jurul său, Ştefan cel Mare a fost înfrânt şi obligat să părăsească ţara. Din fericire pentru el, construcţia statală a Moldovei al cărui principal artizan a fost, a rezistat cu succes la această grea încercare. Turcii, victorioşi pe câmpul de luptă, nu au reuşit să cucerească nici o singură cetate moldovenească. Trupele lor s-au împrăştiat prin toată ţara, dar foametea, molimele şi atacurile prin surprindere ale unor mici unităţi moldovene
l-au determinat pe sultanul Mehmet II să ordone retragerea. Succesul iniţial al turcilor se explică şi prin cooperarea lor cu tătarii din Crimeea, mai ales cu cei conduşi de Eminek Mârza. Cu toate că hanul Hoardei de Aur de pe Volga, Seyyid Ahmed, a atacat Crimeea înr-o ultimă încercare de a supune Peninsula [113] , Eminek a atacat, la rândul său, Moldova, în iunie şi iulie, dar pe când se retrăgea, a suferit o mare înfrângere din partea lui Ştefan cel Mare, în apropiere de Cetatea Albă [114] . În scrisoarea adresată de Eminek sultanului, la 10 sau 20 octombrie acelaşi an, se arată că trupele moldovene, după ce i-au înfrânt pe tătari, au asediat, fără să poată cuceri, oraşul Qirim, situat în Crimeea, la vest de Caffa [115] . Fără această intervenţie în cleşte a tătarilor, probabil că Ştefan cel Mare ar fi respins agresiunea otomană de la început.

          Aşa însă, Ştefan a fost obligat să ia drumul pribegiei şi să se retragă în sudul Poloniei, în Galiţia, unde a fost văzut la Sniatin “...mâncând într-un han cu puţini boieri” [116] . Balthasar de Piscia, cel care a transmis aceste informaţii, arată că de aici, Ştefan a plecat la Cameniţa, oraş polon aproape de Hotin, unde a început să strângă oaste [117] , după care s-au răspândit două veşti: că fostul domn al Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş, ieşind din Ungaria, ar fi înfrânt pe turci şi că Ştefan cel Mare ar fi nimicit o armată turcă de 14 000 de oameni [118] . Această din urmă victorie o explică Piscia, pe de o parte, prin faptul că Ştefan şi-a strâns o oaste la Cameniţa, în care s-au înrolat moldovenii care se retrăseseră aici, iar pe de altă parte prin faptul că turcii şi-au slăbit puterile, împrăştiindu-se prin toată Moldova. Oricum, la 8 septembrie, la Buda se ştia că turcii s-au retras din Moldova şi Ţara Românească, iar oştile ungureşti, de fapt armata Transilvaniei condusă de voievodul Ştefan Báthory, s-au unit cu cele ale lui Ştefan cel Mare [119] .

          Concluzia care se desprinde din campania sultanală din 1476 este aceea că Ştefan a obţinut victoria cu propriile sale forţe, adică cu forţele ţării sale pe care a ştiut să le pregătească pentru o astfel de confruntare. Armata lui Báthory s-a pus în mişcare abia după ce s-a văzut foarte limpede că sultanul va fi obligat să se retragă, iar Veneţia şi papalitatea nu au acordat nici un ajutor. Putem spune că doar Cazimir IV al Poloniei l-a ajutat într-o oarecare măsură, dar nu activ, ci pasiv, prin faptul că a acceptat să se retragă pe teritoriul său şi i-a permis ca, tot pe teritoriul său, să-şi refacă armata. El nu putea accepta ca Moldova să intre cu totul în sfera de influenţă a Imperiului otoman, care, astfel, ar fi devenit un vecin periculos, dacă nu chiar un rival. Dar acest ajutor nu ar fi însemnat nimic dacă Ştefan nu ar fi avut resursele necesare refacerii armatei sale.

          Revenind însă la ambasadorul Emanuele Gerardo, trebuie să spunem că, la 8 octombrie 1476, el a primit noi instrucţiuni din partea Senatului prin care i se cerea să-l vestească pe Ştefan cel Mare că papa şi regele Ungariei au convenit să-i trimită ajutoare pecuniare şi să-l îndemne să continue lupta împotriva turcilor. Din această scrisoare aflăm că, în august, solul se mai afla încă la Braşov, dar se spera că ajunsese de mult în Moldova, deoarece turcii fuseseră obligaţi să se retragă. În fine, tot de aici, pe lângă instrucţiunile arătate mai sus, aflăm că lui  Gerardo i se trimisese şi o scrisoare deschisă cu scopul ca el să obţină de la Ştefan, 200 de ducaţi, adică exact suma împrumutată de Seniorie solilor moldoveni în mai acelaşi an [120] . Iată deci o dovadă clară a faptului că Veneţia nu numai că nu putea sau nu dorea, să-l ajute direct pe Ştefan, dar ajungea până acolo încât să-i ceară rambursarea unui mic împrumut de 200 de ducaţi.

          Dacă ajutorul concret lipsea cu desăvârşire, în schimb nu lipseau vorbele frumoase, laudele pentru victoriile obţinute şi îndemnurile de a continua lupta cu turcii. În această privinţă este sigur că Emanuele Gerrado nu a făcut economie, mai ales că, la 10 ianuarie 1477, Senatul îi cerea să-l felicite pe Ştefan pentru victoria din anul precedent şi să-l asigure de sprijinul perpetuu al Veneţiei. De asemenea, i se cerea să se afle în permanenţă în preajma voievodului pentru a-i cunoaşte intenţiile şi a se informa asupra relaţiilor acestuia cu tătarii [121] . Probabil că veneţienii aveau anumite îndoieli referitoare la relaţiile lui Ştefan cu tătarii, fie cei din Crimeea, fie cei de pe Volga, deoarece, peste câteva zile, la 15 ianuarie, îi cereau lui Gian-Battista Trevisano, sol în Polonia, să se intereseze asupra acestor relaţii şi să comunice de îndată ştirile aflate [122] .

          Dar scrisoarea adresată de Senat lui Gerardo a fost trimisă prea târziu, deoarece, tocmai la 10 ianuarie 1477, acesta părăsea Moldova, deşi Ştefan ar fi dorit să-l mai reţină pe lângă el [123] . După toate probabilităţile el a ajuns la Veneţia, însoţit de un sol al domnului Moldovei, în februarie 1477 [124] .

          Oricum, misiunea ambasadorului veneţian în Moldova a durat ceva mai mult de patru luni, probabil, de la sfârşitul lui august sau începutul lui septembrie 1476, până după 10 ianuarie 1477 şi a constat, în principal, în informaţiile pe care el le-a trimis Senatului, informaţii apreciate de acesta ca fiind valoroase, aşa cum rezultă din scrisorile din 8 octombrie 1476 şi 10 ianuarie 1477. Valoarea acestor ştiri consta în caracterul lor pozitiv, ele vorbind despre victoriile lui Ştefan împotriva turcilor şi în faptul că veneţienii puteau cunoaşte cu amănunte importante situaţia de pe frontul de la Dunărea de Jos. Din păcate ele nu au contribuit cu nimic la ajutorarea directă a lui Ştefan cel Mare. Dar cu toate acestea, Veneţia a desfăşurat o activitate diplomatică destul de intensă, la Roma şi la Buda, pentru a-i determina măcar pe papă şi pe regele Matia Corvin să facă ceea ce ea însăşi nu putea.

          Astfel, la 17 martie 1477, deci după ce pericolul cel mai grav pentru Moldova trecuse, Senatul a trimis două scrisori ambasadorului său de la Roma, Jacobo de Medio, cuprinzând instrucţiuni în problema obţinerii unui ajutor pecuniar, de cel puţin 10 000 de ducaţi, pentru Ştefan cel Mare, astfel încât acesta să vadă că o parte din promisiuni sunt îndeplinite şi că celelalte vor putea fi îndeplinite în viitor [125] . La 10 aprilie, o altă scrisoare îi cerea ambasadorului să-i dea de veste papei despre toate pregătirile pe care le fac turcii şi despre expediţiile de cucerire din provinciile Grecia, Albania, Dalmaţia, Istria, insistând, în acelaşi timp şi pentru trimiterea unui legat papal în Moldova [126] , iar la 18 aprilie i se cerea din nou să arate necesitatea trimiterii unui ajutor lui Ştefan cel Mare [127] .  


 

[110] A. Veress, op. cit., pp. 18-19; Războieni..., pp. 177-179.

[111] Hurmuzaki, Documente, VIII, pp. 14-15; Războieni..., pp. 180-182. Aici trebuie să arătăm că Veneţia, încă din 1474, elaborase un proiect de a atrage în coaliţia antiotomană şi pe tătarii din Crimeea (D. Malipiero, op. cit., p. 106). La acest proiect s-a asociat şi Ştefan, care dorea să-i alunge pe turci din Caffa şi din toată Crimeea (J. Dlugosz, Historiae Polonicae, în Opera omnia, ed. Alexandri Przezdziecki, Cracoviae, 1887, vol. XV, p. 631: “Qua re Stephanus supra modum exhilaratus, spem recuperare Caffam animam suapte induxit”), dar el a eşuat datorită opoziţiei Poloniei (Monumenta Hungariae Historica. Acta extera, V, pp. 335-336; D. Dalla Santa, ,,Di Calimaco Esperiente (Filippo Buonacorsi) in Polonia e di una sua proposta alla repubblica di Venezia nel 1495“, în Nuovo Archivio Veneto, nuova serie, LI, 1913, pp. 141-143; N. Iorga, Veneţia în Marea Neagră, III, p. 56; Ş. Papacostea, Venise et les Pays Roumains..., pp. 620-621.

[112] Monumenta Hungariae Historica. Acta extera, V, p. 323.

[113] Alan Fischer, The Crimean Tatars, Stanford, California, 1978, p. 11.

[114] A. Veress, op. cit., pp. 21-22; Le khanat de Crimée dans les Archives du Musée du Palais de Topkapi, présenté par Alexandre Bennigsen, Pertev Naili Boratev, Dilek Desaive, Chantal Lemercier-Quelquejay, Paris, 1978, pp. 63-64.

[115] A. Veress, op. cit., pp. 64-65, Le khanat de Crimee, p. 65. Bibliografia campaniei sultanale, combinată cu intervenţia tătarilor din Moldova, este vastă şi nu credem că este locul să o amintim aici. Dorim doar să arătăm că unele informaţii noi pot fi întâlnite la Arhivele Statului Bucureşti, microfilme Italia, rola 36, cadrele 128-136 şi rola 37, cadrele 11-12.

[116] Este vorba de scrisoarea lui Balthasar de Piscia trimisă papei Sixt IV, la 16 septembrie 1476, din Breslau (Wroclaw), pe baza relatărilor a cinci tineri genovezi, ţinuţi în robie de Ştefan în cetatea Sucevei (C. Esarcu, ,,O relaţiune contimpurană inedită despre Ştefan cel Mare. 1476. Din Biblioteca Marciană din Veneţia“, în Columna lui Traian, serie nouă, VII, tom I, Bucureşti, 1876, pp. 376-380; N. Iorga, Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe, p. 150; Războieni..., p. 190-195.

[117] “Ipse Stephanus tandem cum quindecim vel viginti equitibus in Sinathin castrum Regis Poloniae se recepit, ibique, qui talia mihi narravit, dixit se Dominum, Stephanum cum paucis vidisse in quandam taberna comedentem. Ex post ipsi adolescentes, in Colonia existentes audiverunt, Stephanum ad opidum Camezizze venisse, quod Regi Polonie ut dixi pertinet, ibique exercitum congregare” (C. Esarcu, ,,O relaţiune contimpurană inedită...“, p. 379).

[118] Ibidem, p. 377.

[119] Monumenta Hungariae Historica. Acta extera, V, pp. 325-326; A. Veress, op. cit., pp. 24-25; Războieni..., p. 190.

[120] C. Esarcu, ,,Ştefan cel Mare. Documente inedite din arhivele Veneţiei“, pp. 232; idem, Ştefan cel Mare. Documente descoperite în arhivele Veneţiei, pp. 43-46; Hurmuzaki, Documente, VIII, p. 15; N. Iorga, Veneţia în Marea Neagră, III, pp. 51-53; idem, Istoria românilor, IV, p. 189; Războieni..., pp. 199-202.

[121] C. Esarcu, ,,Ştefan cel Mare. Documente inedite din arhivele Veneţiei“, pp. 236; idem, Ştefan cel Mare. Documente descoperite în arhivele Veneţiei, pp. 47-50; Hurmuzaki, Documente, VIII, pp. 8-9; N. Iorga, Veneţia în Marea Neagră, III, pp. 56-58; Războieni..., pp. 213-215.

[122] “Nescimus, quid tu novi habueris vel per reditum nuntii tui, vel aliter de progressibus imperatoris Tartarorum ed de sua dispositione; sed ab Emanuele Gerardo superrime ex Moldavia sumus facti certiores, Tartaros confiniis vayvodae Stephani adhaessise reputatos amicos et expectatos ab eodem Stephano, sicut per inclusum exemplum litterarum, quas idem vayvoda ad Emanuelem scribit, inspicies; et nobis etiam incertum est, quaenam sit illa gens, magni scilicet imperatoris, an quae circa Caffam dimorari solet” (A. Veress, op. cit., pp. 29-30). Este posibil, deci, ca atacul Hoardei de la Volga împotriva Hanatului Crimeii din 1476, care l-a forţat pe Eminek Mârza să se retragă din Moldova, să fi fost întreprins şi ca urmare a cererilor lui Ştefan cel Mare.

[123] Această informaţie o întâlnim în expunerea pe care Ion Ţamblac, solul lui Ştefan, a prezentat-o Senatului veneţian la 8 mai 1477: “Laqual cossa nui havemo subitamente intexa et atrovandose apresso de mi el secretario de la Excelentia Vostra, et intexo anchora lui el seguito, me disse se me era piaxer de lasarlo andar, perche horta l’era vignudo et tempo de compir quanto me havea dito per parte de la Excellentia Vostra. Et ha li disuadeva, per l’inverno che era massa crudo, cerca a li X de Zenaro, e disi che podeva scriver et far per lettere; e lui me respondeva che quello faro personalmente, non posso far cum scriptura. Et ha me domanda anche homo, per andar cum lui et haverlo insua compagnia et idem ritornar; et ha statuido cum mi de ritormar la Pascha Granda. Io veramentem vista la solicitudine et promptitudine soa, l’o lassato andar et ho li dato un homo; et sono remaxo seguro su le suo parole come de cossa fata” (C. Esarcu, Ştefan cel Mare. Documente descoperite în arhivele Veneţiei, pp. 62-68; idem, Ştefan cel Mare. Documente inedite din arhivele Veneţiei, pp. 238-239; Hurmuzaki, Documente, VIII, pp. 23-25; I. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, II, pp. 343-347; G. Mihăilă, Importanţa politică şi literară a corespondenţei lui Ştefan cel Mare cu Veneţia, în idem Contribuţii la istoria culturii şi literaturii române vechi, Bucureşti, 1972, pp. 176-179; N. Iorga, Veneţia în Marea Neagră, III, pp. 68-69; idem, Scrisori de boieri. Scrisori de domni, ed. a III-a Vălenii de Munte, 1931, pp. 169-173; Războieni..., pp. 228-232). Speranţa lui Ştefan că Gerardo se va reîntoarce de Paşti nu s-a împlinit însă, nici un alt ambasador nu a mai fost trimis în locul său.

[124] “... et, de Febrer, venne un ambassador de Valacchia, con bone fazende, al qual fo fatto grand honor” (Stefano Magno, Annali veneti (1433-1477), la N. Iorga, Acte şi fragmente, III, p. 91).

[125] C. Esarcu, ,,Ştefan cel Mare. Documente inedite din arhivele Veneţiei“, pp. 236-237; idem, Ştefan cel Mare. Documente descoperite în arhivele Veneţiei, pp. 51-56; Hurmuzaki, Documente, VIII, pp. 19-20; N. Iorga, Veneţia în Marea Neagră. III, pp. 61-64; Războieni..., pp. 217-222.

[126] C. Esarcu, ,,Ştefan cel Mare. Documente inedite din arhivele Veneţiei“, pp. 232, 238; idem, Ştefan cel Mare. Documente descoperite în arhivele Veneţiei, pp. 59-61; Hurmuzaki, Documente, VIII, p. 21; N. Iorga, Veneţia în Marea Neagră. III, pp. 66-67; Războieni..., pp. 224-226.

[127] C. Esarcu, ,,Ştefan cel Mare. Documente inedite din arhivele Veneţiei“, p. 238; idem, Ştefan cel Mare. Documente descoperite în arhivele Veneţiei, pp. 57-58; Hurmuzaki, Documente, VIII, p. 22; N. Iorga, Veneţia în Marea Neagră. III, pp. 67-68; Războieni..., pp. 226-228.         





© Universitatea din Bucuresti 2002.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest,
except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to: Ileana Căzan, Eugen Denize; Text editor: Laura POPESCU; Last update: September, 2002