Bănuim că autorităţile veneţiene, de obicei foarte bine informate asupra evenimentelor, mai ales dacă acestea le interesau în mod direct, au aflat, până la sfârşitul anului, adevărul în legătură cu raporturile dintre Matia Corvin, Vlad Ţepeş şi turci deoarece, încă de la 9 noiembrie, la Viena se ştia că regele Ungariei încheiase un tratat secret cu sultanul [106] . Cum raporturile dintre Frederic III şi Matia Corvin erau încordate nu vedem obstacolul care ar fi împiedicat diplomaţia veneţiană să afle tot ceea ce o putea interesa în legătură cu acest tratat. Dar, deşi cunoştea adevărul, Veneţia a continuat să-l menajeze pe Matia Corvin, în speranţa că acesta se va hotărî în cele din urmă să-i atace pe turci. Aceasta în situaţia în care relaţiile veneto-otomane cunoşteau o încordare crescândă, pregătirile de război ale Veneţiei fiind intensificate mai ales după numirea unui nou căpitan general al Mării (comandant suprem al flotei veneţiene), în decembrie 1462, numire care a devenit efectivă abia la 31 ianuarie anul următor, o dată cu alegerea în acest post a lui Alvise Loredan [107] .

          Astfel, la 15 ianuarie 1463, Senatul veneţian confirma regelui maghiar primirea scrisorilor prin care i se comunica “... cazul duşmănos al fostului voievod muntean, care a încercat să săvârşească o crimă atât de mare împotriva Majestăţii Voastre şi a regatului” [108] . De asemenea, Matia era lăudat şi pentru că luase unele măsuri oportune de apărare [109] . Acesta era însă, repetăm, un limbaj diplomatic pe care Veneţia îl folosea la adresa Ungariei numai pentru că avea nevoie de alianţa cu ea în condiţiile în care o confruntare majoră cu Imperiul otoman părea de neevitat, iar Vlad Ţepeş îşi pierduse domnia. De fapt, în ciuda scrisorilor şi “dovezilor” de trădare trimise de Matia Corvin, Senatul veneţian nu a putut fi convins de vinovăţia lui Vlad Ţepeş.

          La cinci luni după arestarea acestuia, la 18 aprilie 1463, el cerea noului ambasador de la Buda, Giovanni Aymo, să descopere adevărul în cazul lui Vlad Ţepeş, să se informeze asupra raporturilor dintre regele Ungariei şi noul domn al Ţării Româneşti şi să afle dacă între Ungaria şi Imperiul otoman a intervenit sau putea să intervină o pace, în acest caz trebuind să facă totul pentru a o împiedica [110] . Două lucruri importante se desprind din aceste instrucţiuni: pe de o parte, neîncrederea Veneţiei în intenţiile politice şi militare ale lui Matia Corvin, iar pe de altă parte, nevoia ei imperioasă de a stabili o alianţă cu Ungaria în condiţiile crescândei ameninţări otomane. Informaţiile pe care ea le deţinea cu privire la tratatul secret dintre Matia Corvin şi sultan, obţinute, probabil, prin Viena, dar şi prin agenţii ei diplomatici din Balcani, dorea să fie confimate sau infirmate de investigaţii întreprinse la faţa locului şi, dacă lucrul era posibil, să răstoarne situaţia în favoarea ei. Din această cauză ea era dispusă să accepte explicaţiile şi argumentele regelui maghiar, de a căror veridicitate se îndoia, dar avantaje prea mari nu a obţinut de la sperata alianţă cu acesta, doearece Matia avea privirile îndreptate spre Europa Centrală, la hotarele cu Imperiul otoman preferând să menţină o situaţie de echilibru militar şi de statu quo teritorial-politic [111] .

          La Dunărea de Jos, principalii aliaţi de facto ai Veneţiei în îndelungatul război cu Poarta otomană dintre 1463 şi 1479 au fost românii şi nicidecum regele Ungariei. Românii conduşi de Vlad Ţepeş l-au înfrânt pe sultan în 1462, tot ei, dar conduşi de Ştefan cel Mare, vor obţine strălucita victorie de la Vaslui, din ianuarie 1475, victorie care a eliminat pentru un timp presiunea otomană asupra posesiunilor veneţiene de pe coasta balcanică a Mării Adriatice, iar în 1476 o nouă expediţie sultanală se va zdrobi de rezistenţa lor îndârjită. În această perioadă ca, de fapt, şi în altele din evul mediu, principalul factor de rezistenţă în faţa presiunii otomane asupra Europei Centrale, l-au constituit ţările române şi mult mai puţin regatul feudal maghiar. Este adevărat că regalitatea maghiară a încercat să-şi atribuie toate victoriile mai importante obţinute împotriva turcilor la Dunărea de Jos, dar acest lucru nu putea să ascundă adevărul de netăgăduit al faptelor. Pentru factorii politici de conducere de la Viena, Veneţia, Roma, dar şi pentru alţii, comportarea lui Matia Corvin din 1462 a fost foarte clară, trădarea sa era evidentă, dar speranţele, nerealizate, de altfel, că el îşi va schimba atitudinea şi va lupta cu turcii i-au determinat, ca şi pe veneţieni, să-i acorde un credit, nemeritat, în continuare.

          Cum se poate explica, totuşi, această atitudine? Credem că doi factori au jucat un rol primordial, atât pentru Veneţia, cât şi pentru papalitate. În primul rând este vorba de statutul, recunoscut pe plan european, de mare putere al Ungariei. Deci, în comparaţie cu ţările române, care aveau un potenţial mult mai redus sub aspect politic şi militar, era de preferat Ungaria, de la care se aşteptau nu numai o politică de confruntare defensivă faţă de turci, dar şi importante acţiuni ofensive împotriva acestora. Din această cauză papalitatea a intervenit cu energie pentru încheierea unui tratat de pace între Matia Corvin şi Frederic III [112] , după care a jucat un rol esenţial în încheierea unui tratat de alianţă între Veneţia şi Matia Corvin, tratat realizat la 12 septembrie 1463 [113] . Dar, se pare că această alianţă cu Ungaria venea deja prea târziu. În acea perioadă politica externă ungară îşi schimbase deja direcţia şi Ungaria nu mai avea o atitudine agresivă faţă de turci [114] . După ce Matia Corvin şi-a asigurat stăpânirea asupra regiunii Jajce din Bosnia şi după eşecul proiectului de cruciadă papal din 1464, el a părăsit lupta antiotomană pentru multă vreme şi, la îndemnul papei Paul II (1464-1471), îşi va îndrepta forţele contra lui Gheorghe Podiebrad (1458-1471), regele Boemiei, fostul său aliat şi socru, dar devenit, între timp, eretic şi duşman [115] . Situaţia nu a putut fi prevenită şi schimbată nici de acordul, semnat la 19 octombrie 1463 între papa Pius II, Veneţia şi Filip cel Bun, ducele Burgundiei [116] , acord care prevedea o alianţă antiotomană pe o durată de trei ani.

---