Marile puteri şi spaţiul românesc în secolele XV-XVI
Ileana Căzan, Eugen Denize

 

          Dorind să continue aceste acţiuni militare şi pentru a vedea pe ce poate conta din partea Ungariei, Ştefan cel Mare trimite soli la curtea din Buda, la începutul anului 1500. Aşa cum rezultă dintr-o scrisoare trimisă, la 24 ianuarie 1500, din Buda, el şi-a trimis solii la începutul anului în Ungaria pentru a-i cere lui Vladislav II ajutor în vederea începerii, cu adevărat, a luptelor cu turcii [152] . Solii moldoveni au rămas aici aproape o lună, până în februarie, dar s-au întors fără nici un răspuns concret [153] , deoarece nici Ungaria nu ştia pe cine poate conta, iar ea singură nu avea forţele necesare pentru a trece la ofensivă împotriva Imperiului otoman. Dar Vladislav II, neputând satisface cererile de ajutor ale lui Ştefan cel Mare, nu a dorit să piardă prietenia preţioasă a acestuia şi de aceea, ca semn al menţinerii relaţiilor bune dintre cele două ţări, i-a reîntărit, la 1 mai, stăpânirea asupra celor două cetăţi transilvane, Ciceul şi Cetatea de Baltă [154] .

          Cu toate că nu avea nici un fel de promisiuni de ajutor din partea Ungariei, Veneţiei sau al altor state care îşi declaraseră intenţiile de a lupta împotriva turcilor, Ştefan cel Mare s-a hotărât să treacă la acţiune împotriva acestora, considerând că un moment mai favorabil nu se putea ivi pentru dorinţa sa de a recuceri Chilia şi Cetatea Albă. În acest sens el se baza pe conjunctura internaţională din acel moment, care obliga forţele Imperiului otoman să acţioneze dispersat pe mai multe fronturi, împotriva forţelor veneţiene la Modon, Coron şi Navarino, împotriva veneţienilor şi a spaniolilor în insulele Corfu şi Cefalonia, precum şi împotriva unui corp de oaste maghiar, de vreo 9 000 de oameni, care, în august 1500 trecuse Dunărea şi atacase în Serbia şi Bulgaria [155] .

          De aceea, probabil la începutul anului 1500 [156] , el refuză să mai plătească tribut Porţii, ordonă mutilarea solului turc care venise în acest scop şi-l trimite pe vornicul Boldur să atace Chilia şi Cetatea Albă, care sunt incendiate cu această ocazie [157] . Ceva mai târziu este posibil să fi avut loc o nouă ciocnire între turci şi moldoveni, consemnată de Marino Sanuto la 31 august, acesta arătând că şi ungurii se pregăteau de luptă [158] .

          Simultan cu aceste acţiuni, Ştefan a mobilizat forţe militare în regiunea Iaşiului [159] , pentru a putea acţiona pe direcţii interioare atât împotriva unui eventual atac al turcilor dinspre sud, cât şi împotriva unui eventual atac al tătarilor, care prădau deja părţile sud-estice ale regatului polon. Aceste concentrări de trupe, din primăvara şi vara anului 1501, erau cunoscute şi în Italia. Astfel, în luna mai, mai multe scrisori trimise din Buda de solii veneţieni Soranzo şi Giustiniani, arătau că Ştefan avea armata pregătită [160] , iar la 27 iulie, florentinul Octaviano Gucci scria, din Cracovia, că Ştefan cel Mare stă gata la hotar cu toată oştirea sa şi că, în orice caz, trebuie să se aştepte de la el ceva însemnat, fiind renumit prin înţelepciune [161] . Pregătirile militare ale domnului Moldovei nu se limitau însă numai la aceste concentrări de forţe, ci aveau în vedere şi înzestrarea lor cu armanent. Acest lucru este demonstrat de scrisoarea pe care Ştefan o expediază, la 13 septembrie 1500 braşovenilor, în care-l recomandă pe spătarul Trotuşan, trimis de el pentru a cumpăra scări de şa, arme, frâie, etc [162] .

          De fapt, toate aceste preparative întreprinse de Ştefan vizau, prin recucerirea Chiliei şi a Cetăţii Albe, crearea unei breşe în monopolul otoman instaurat asupra Dunării de Jos şi a Mării Negre, breşă care ar fi putut duce la schimbarea raporturilor de putere din această zonă, dar celelalte state europene interesate într-o astfel de evoluţie, mai ales Veneţia şi Ungaria, nu aveau capacitatea necesară pentru a acorda ajutoarele de trebuinţă.

          Ştefan cel Mare intrase în luptă fără a avea nici o promisiunea concretă din partea Veneţiei şi a Ungariei şi, deşi spera că aceste ţări l-ar putea ajuta, în propriul lor interes, el era hotărât să-şi încerce şansele chiar şi fără ajutor direct, bazându-se numai pe propriile forţe şi pe situaţia politică şi militară generală care-i obliga pe turci să-şi divizeze forţele pe mai multe fronturi în acelaşi timp. Astfel, Sanuto a consemnat informaţia că regii Ungariei şi Poloniei, împreună cu Ştefan, se vor uni la Bécs, de unde vor trece Dunărea pentru a ataca Semendria [163] , tot el arată că în septembrie numai Ştefan i-a atacat pe turci, reuşind să le smulgă trei teritorii [164] , probabil capete de pod cucerite la nord de Dunăre sau în zona Cetăţii Albe [165] . Peste puţin timp, probabil în cursul lunii octombrie 1500, Ştefan cel Mare a înfrânt o nouă armată otomană, de data aceasta bănuim că mult mai numeroasă decât celelalte, deoarece era condusă de un fiu al sultanului şi de doi sangeacbei, care au murit în luptă [166] . În ansamblu deci, rezultatele campaniei militare duse de Ştefan în anul 1500 [167] au fost favorabile, turcii au suferit mai multe înfrângeri, unele ţinuturi - probabil capete de pod otomane nord-dunărene din partea de sud-est a Moldovei şi hinterlandul Cetăţii Albe - au fost eliberate de trupele moldovene.

          După toate aceste succese însă, pregătirile lui Ştefan pentru a respinge o eventuală agresiune otomană de proporţii mai însemnate au continuat cu o febrilitate şi mai mare. Pe plan diplomatic el a  încercat să medieze o înţelegere între Lituania, marele cnezat al Moscovei şi tătarii lui Mengli Ghiray [168] , pentru a permite cel puţin marelui cneaz Alexandru să se alăture luptei antiotomane, dar nu a avut succesul dorit, războiul dintre lituanieni şi moscoviţi (1500-1503) [169] , constituind  principala piedică nu numai în calea participării Lituaniei la coaliţia antiotomană, dar şi a Poloniei, interesată, în primul rând, în rezolvarea problemelor de la graniţele răsăritene. Acest eşec diplomatic nu l-a împiedicat însă pe domnul nostru să-şi continue cu toată hotărârea preparativele militare, informaţii semnificative despre acestea ajungând şi la  Veneţia, puterea cea mai interesată în a afla orice ştire cu privire la posibilele dificultăţi ale turcilor.

          În noiembrie a ajuns aici, prin Raguza, ştirea că moldovenii sunt gata de luptă cu otomanii şi că sunt în stare să adune o oştire de 40 000 de călăreţi [170] , iar la 28 ale aceleiaşi luni, secretarul Republicii, Francesco della Zuecca, întors din Ungaria, raportând despre dispoziţiiile antiotomane ale regelui Vladislav II, arăta că tot atât de ostili păgânilor sunt şi românii, mai ales Ştefan cel Mare [171] .


[152] Ibidem, III, col. 1478-1479; V. Pârvan, op. cit., p. 1069.

[153] M. Sanuto, op. cit., III, col. 479; Nicolae Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare, p. 249; V. Pârvan, op. cit., p. 1069.

[154] Hurmuzaki, Documente, II, 1, pp. 18-19; N. Grigoraş, op. cit.,p. 261.

[155] M. Sanuto, op. cit., III, col. 669-670.

[156] Radu Rosetti, ,,O mică întregire la istoria lui Ştefan cel Mare“ în Academia Română. Memoriile Secţiunii istorice, s. III, t. XVI, Bucureşti, 1934-1935, pp. 45-58.

[157] M. Sanuto, op. cit., III, col. 288, 567, 635, 684, 714, 879, 1627-1628; I. Ursu, Ştefan cel Mare şi turcii, p. 167; idem, Ştefan cel Mare, p. 261; N. Iorga, Istoria românilor, IV, p. 240; idem, Istoria lui Ştefan cel Mare, p. 241; C. C. Giurescu, op. cit., II, 1, p. 81; Al. Boldur, Politica externă a lui Ştefan cel Mare, p. 62; idem, Ştefan cel Mare, pp. 308-309; Istoria României, II, pp. 547-548; I. Cupşa, op. cit., p. 135.

[158] M. Sanuto, op. cit., col. 713 (“... Item, che’l vayvoda moldavio a corso su quel di turchi, etiam hongari si preparano”).

[159] Hurmuzaki, Documente, VIII, p. 31; R. Rosetti, art. cit., p. 51.

[160] M. Sanuto, op. cit., III, col. 288 (“... et che il signor Stefano valacho, vayvoda de Moldavia era venuto con exercito în campagna”).

[161] Hurmuzaki, Documente, VIII, pp. 30-31.

[162] “Io Stefan voevod, cu mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovlahiei, scrie domnia mea prietenilor domniei mele, birăului şi tuturor bătrânilor din Braşov. Iubiţi şi buni prieteni! Ştiţi domnia voastră că am trimis acolo la domnia voastră pe credinciosul nostru, dumnealui Trotuşan spătarul, cu marfă de-a noastră, ca să ne cumpere acolo ce ne trebuie. De aceea vă rugăm pe domnia voastră să fiţi una cu el şi să ne cumpăraţi ce ne trebuie, scări de şa, arme, funii, cum vă va spune el. Vă mai rugăm pe domnia voastră să nu ne luaţi vamă... (I. Bogdan, ,,Documente moldoveneşti din sec. XV şi XVI din arhivul Braşovului“, în Convorbiri literare, XXXIX, nr.
9-10, 1905, p. 833, idem, Documentele lui Ştefan cel Mare, II, pp. 467-468; Gr. G. Tocilescu, op. cit., p. 515. Ambii editori plasează scrisoarea între 1500 şi 1504, dar noi credem că este vorba de primul dintre aceşti ani, legat de declanşarea ostilităţilor dintre Ştefan şi otomani).

[163] M. Sanuto, op. cit., III, col. 917; I. Ursu, Ştefan cel Mare, p. 263.

[164] M. Sanuto, op. cit., III, col. 927.

[165] Această informaţie credem noi că vine să confirme, într-o oarecare măsură, ipoteza noastră după care răşluirile teritoriale pe care turcii le-au făcut în 1497 au fost în dauna Moldovei şi nu a Ţării Româneşti (A se vedea mai sus notele 70, 71 şi 72).

[166] “... Item, el carabodam, signor di Moldavia, vlacho, haver roto uno fiol dil turcho, era a quella impresa con do sanzachi, e a morti li dicti do sanchazi e il forzo di la gente, e a pena il fiol dil signor scampo” (M. Sanuto, op. cit., III, col. 1240; a se vedea şi I. Ursu, Ştefan cel Mare şi turcii, p. 163; Istoria României, II, p. 548).

[167] Starea de război în care s-a aflat Moldova în anii 1500 şi 1501 este dovedită, printre altele, şi de puţinătatea documentelor emise de cancelaria domnească, doar trei, la 5 aprilie 1500, la 25 aprilie 1501 şi la 14 decembrie 1501 (Documenta Romaniae Historica, A, Moldova, vol. III, (1487-1504), Bucureşti, 1980, pp. 463-479). Abia în februarie-martie 1503 numărul de documente revine la normal.

[168] Sbornic, XLI, pp. 355-356; M. Sanuto, op. cit., III, col. 1178; Al. Boldur, Ştefan cel Mare, p. 310.

[169] K. V. Bazilevici, op. cit., pp. 365-452.

[170] “... Item, li valachi non e computadi, et tutti desiderano guerra con turchi. Sono populi molto ferazi et maxime quel Stefano vayvoda, uno di valachi... Conclude, quel regno mettera contra turchi da cavalli 40 milia; et questo e certissimo” (M. Sanuto, op. cit., III, col. 1055; a se vedea şi Hurmuzaki, Documente, VIII, p. 32).

[171] Hurmuzaki, Documente, VIII, p. 32.





© Universitatea din Bucuresti 2002.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest,
except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to: Ileana Căzan, Eugen Denize; Text editor: Laura POPESCU; Last update: September, 2002