Marile puteri şi spaţiul românesc în secolele XV-XVI
Ileana Căzan, Eugen Denize

         

          Prima realizare importantă a sultanului a fost aceea că el a reuşit să împiedice funcţionarea coaliţiei ca atare. Astfel, Ungaria, Polonia şi chiar Imperiul habsburgic în faţa presiunilor şi ameninţărilor otomane s-au grăbit să reînnoiască armistiţiile cu Poarta, în iulie 1499 [119] . În vara aceluiaşi an, într-o singură zi, toţi veneţienii din Constantinopol au fost arestaţi [120] , iar la 30 iunie flota otomană a pornit la luptă [121] având ca prim obiectiv Lepanto, atacat simultan şi de pe uscat. Flota veneţiană condusă de Antonio Grimani şi Andrea Loredano ezită să se angajeze în lupta cu turcii şi, astfel, Lepanto este cucerit de aceştia, la 26 august 1499 [122] . În anul următor turcii îşi continuă şirul victoriilor în dauna Veneţiei, reuşind să cucerească Durazzo în Albania [123] , iar apoi poziţiile deosebit de importante de la Modon, Coron şi Navarino [124] . Deşi în anii care au venit, 1501 şi 1502, Veneţia obţine anumite victorii, ea nu a putut schimba soarta războiului şi a fost obligată să accepte ofertele de pace ale lui Baiazid II, presat, la rândul său, la graniţele răsăritene de o Persie întărită de vigoarea noii dinastii a Safavizilor [125] . Veneţia a acceptat pacea jurată de sultan, la 14 decembrie 1502 [126] şi confirmată de doge la 20 mai 1503 [127] , pace prin care pierdea Lepanto, Modon, Coron, Navarino şi Durazzo, se obliga să restituie insula Santa Maura, dar păstra Cefalonia, cucerită cu ajutorul spaniolilor. Ea păstra dreptul de a face comerţ în Mediterana Orientală şi Marea Neagră, dar trebuia să respecte regulile impuse de Imperiul otoman, devenit principala putere în aceste zone.

          În această situaţie se pune firesc întrebarea cum a funcţionat coaliţia antiotomană a puterilor creştine care se prefigura, cu destulă claritate, la mijlocul anului 1499? A funcţionat doar parţial, cu mari dificultăţi, fiecare membru având în vedere, în primul rând, interesele sale şi abia apoi pe cele ale luptei antiotomane.

          Astfel, din Apus, Veneţia a primit ajutoare numai din partea Franţei, Spaniei şi papalităţii, dar era vorba de ajutoare mai mult formale decât reale. În ceea ce priveşte Franţa şi Spania, acestea aveau în vedere, în primul rând, cucerirea Italiei, în momentul acestui război punându-se acut problema împărţirii regatului napolitan. Tratatul de la Granada, din 11 noiembrie 1500, prevedea acţiuni comune împotriva otomanilor, dar ele erau subsumate obiectivului principal, acela al împărţirii sudului Italiei între francezi şi spanioli [128] . Pentru ambele puteri lupta antiotomană era necesară pentru a demonstra statelor italiene că ele îşi vor asuma apărarea Peninsulei [129] , dar ea se afla încă pe un plan secundar, depăşită ca importanţă de lupta propriu-zisă pentru dominaţia Italiei.

          Franţa a încercat, din această perspectivă, să sprijine în două rânduri Veneţia. În 1499 o flotă franceză a făcut joncţiunea cu cea veneţiană dar, numai după cinci zile, s-a retras, acuzându-i pe veneţieni de lipsă de combativitate [130] , iar în 1501 o altă flotă franceză, condusă de contele Ravenstein, a atacat împreună cu veneţienii, insula Lesbos (Mitilene), fără să o poată însă cuceri [131] . Tot pe această linie, regele Franţei, pentru a-şi demonstra credibilitatea în privinţa politicii sale antiotomane, a încheiat, la 14 iulie 1500, o alianţă cu Polonia şi Ungaria, care prevedea ajutor reciproc împotriva pericolului otoman [132] . Dar ajutorul acordat de Franţa rămânea la bunul plac al lui Ludovic XII, iar acesta urmărea prin această alianţă să contracareze mai degrabă politica Habsburgilor în Italia, decât să lupte cu Imperiul otoman. De aceea consecinţele practice al acordului vor fi ca şi inexistente.

          Spania, având aceleaşi interese în Italia ca şi Franţa, nu a ezitat nici ea să ajute Veneţia împotriva otomanilor. O puternică flotă spaniolă comandată de Gonzalo de Cordoba i-a ajutat pe veneţieni, în ultimele luni ale anului 1500, să-i alunge pe turci din Corfu [133] şi să cucerească Cefalonia [134] , dar în ianuarie 1501 s-a retras brusc la Messina [135] , pentru a participa, alături de francezi, la împărţirea regatului napolitan.

      


   

[119] M. Sanuto, op. cit., I, col. 699-700 şi 735; II, col. 939-940; S. N. Fisher, op. cit., p. 57.

[120] D. M. Vaughan, op. cit., p. 90.

[121] S. N. Fischer, op. cit., pp. 67-70.

[122] Donado da Lezze, op. cit., p. 231; M. Sanuto, op. cit., II, col. 1287, 1339 şi III, Venezia, 1880, col. 12; J. de Hammer, op. cit., IV, pp. 52-58; C. Manfroni, op. cit., p. 218; L. Pastor, op. cit., VI, p. 81; S. N. Fisher, op. cit., p. 70; D. M. Vaughan, op. cit., p. 91; Donald Edgar Pitcher, An historical geography of the Ottoman Empire from earliest times the end of the sixteenth century, Leiden, 1972, p. 87.

[123] M. Sanuto, op. cit., III, col. 218, 538-539; Donado da Lezze, op. cit., p. 262; S. N. Fisher, op. cit., p. 76.

[124] M. Sanuto, op. cit., III, col. 690-695, 717, 797-798; Donado da Lezze, op. cit., p. 241-260; J. de Hammer, op. cit., IV, pp. 62-65; S. Romanin, op. cit., V, p. 150; L. Pastor, op. cit., VI, p. 87; C. Manfroni, op. cit., pp. 227-229; S. N. Fisher, op. cit., p. 75-76; D. M. Vaughan, op. cit., p. 92; D. E. Pitcher, op. cit., p. 89.

[125] E. Denison Ross, ,,The early years of Shah Isma’il, fonder of the Safavi dynasty“, în Journal of the Royal Asiatic Society, XXVIII, 1896, pp. 297-300; apud S. N. Fisher, op. cit., p. 81; J. de Hammer, op. cit., IV, p. 73; L. Pastor, op. cit., VI, p. 94; Percy Sykes, A history of Persia, vol. II, London, 1930, pp. 159-166; Raymond Furon, La Pčrse, Paris, 1938, pp. 132-134; Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Bucureşti, 1976, p. 177; A. Decei, op. cit., p. 145.

[126] I libri commemoriali, VI, p. 65, nr. 9 şi 10; Donado da Lezze, op. cit., p. 268; J. de Hammer, op. cit., IV, p. 72; S. Romanin, op. cit., V, p. 152; L. Pastor, op. cit., VI, p. 94; S. N. Fisher, op. cit., p. 81-84.

[127] I libri commemoriali, VI, p. 65-66, nr. 12; M. Sanuto, op. cit.,V, Venezia, 1881, col. 42-47; Pietro Bembo, Historiae venetae libri XII, în Degl’istorici delle cose veneziane i quali hanno scritto per Pubblico Decreto, tomo II, Venezia, 1718, pp. 217-218, Dokumente per historine e Shqiperise (1479-1506), ed. Injac Zamputi, Tirana, 1979, pp. 337-338.

[128] Luis Suárez Fernández, Manuel Fernández Alvarez, La Espańa de los Reyes Católicos (1474-1516), vol. II, în Historia de Espańa, dirigida por Ramón Menéndez Pidal, tomo XVII, Madrid, 1969, pp. 532-533; Ernesto Pontieri, Dinastia, regno e capitale nel Mezzogiorno aragonese, în Storia di Napoli, vol. IV, tomo I, Firenze, 1974, pp. 291-297.

[129] Jakob Burckhardt, Cultura Renaşterii în Italia. Traducere de N. Balotă şi Gh. Ciorogaru. Prefaţă, tabele cronologice, note şi indici de Nicolae Balotă, vol. I, Bucureşti, 1969, p. 117.

[130] C. Manfroni, op. cit., pp. 214, 218, 220; A. Battistella, op. cit., pp. 429-430.

[131] M. Sanuto, op. cit., IV, col. 180-181; Ludovici Tuberonis, op. cit., pp. 259-261; Donado da Lezze, op. cit., p. 265; P. Bembo, op. cit., p. 201. Francesco Sansovino, Dell’historia universale. Dell’origine et imperio de Turchi, Venetia, 1564, pp. 173-174; Tarih-i al-i Osman (Istoriile dinastiei osmane), în Crestomaţie turcă. Izvoare narative privind istoria Europei orientale şi centrale (1263-1683), ed. Mihail Guboglu, Bucureşti, 1977, pp. 279-280.

[132] M. Dogiel, op. cit., I, pp. 447-452; Stephano Katona, Epitome chronologica rerum Hungaricarum et Illyricarum, pars II, Budae, 1796, p. 503; V. Fraknói, Rapports diplomatiques..., p. 240.

[133] M. Sanuto, op. cit., III, col. 960-963; J. Leunclavius, Annales sultanorum othmanidarum, p. 193; Vasco Dias Tanco, Libro dell’origine et successione dell’imperio de Turchi, Venetia, 1558, p. 88.

[134] M. Sanuto, op. cit., III, col. 1126-1128; P. Bembo, op. cit., pp. 175-178; Donado da Lezze, op. cit., p. 262; L. S. Fernández, M. F. Alvarez,  op. cit., p. 539.

[135] L. S. Fernández, M. F. Alvarez,  op. cit., p. 540.

 




© Universitatea din Bucuresti 2002.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest,
except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to: Ileana Căzan, Eugen Denize; Text editor: Laura POPESCU; Last update: September, 2002