Capitolul  IX

 

Ţările române şi lupta pentru hegemonie

central-răsăriteană  între Casa de Austria,

Polonia şi Imperiul otoman

 

1. Pretendenţi domneşti între 1565-1568

 

          Înrăutăţirea raporturilor dintre otomani şi Habsburgi, începând cu anul 1565, se reflectă şi în atitudinea inconsecventă pe care Maximilian al II-lea avea să o adopte faţă de pretendenţii la tronul ţărilor române, care între 1565 şi 1572 sunt din ce în ce mai numeroşi.

          În aprilie 1565, acelaşi neobosit Francisc Záy îl recomanda împăratului pe Bogdan-Constantin, presupus fiu al lui Petru Rareş. Din datele cunoscute la sfârşitul secolului trecut, Nicolae Iorga înclina să creadă că acest pretendent era un impostor [1] . Suntem în măsură să certificăm supoziţia marelui istoric, pe baza mărturiei lui Hans Dernschwam, contemporan cu evenimentele, care nota în jurnalul său că acest fiu al lui Petru Rareş, după ce fusese ostatec la Constantinopol, murea în acel oraş la vârsta de 14 ani, în anul 1554 [2] .

          Deci persoana recomandată în 1565 era un impostor „puternic şi grosolan, care ştia doar ungureşte şi româneşte” (lucru imposibil dacă
şi-ar fi petrecut copilăria şi adolescenţa la Constantinopol, unde ar fi învăţat şi turceşte). Împăratul, preocupat de reactualizarea păcii cu Imperiul otoman, nu dădea nici un credit pretenţiilor falsului Bogdan-Constantin şi acesta îşi încerca singur norocul. În noaptea de 13/14 aprilie fugea din tabăra imperială de la Satu-Mare, spre Moldova. Era însă curând prins tot de oamenii împăratului şi avea să se mulţumească cu o situaţie relativ modestă, aceea de căpitan al cetăţii Csákány [3] .

          La 27 aprilie 1565, Maximilian îi scria, profund nemulţumit, lui Záy că pretendentul Bogdan „tulburase liniştea Moldovei”, ceea ce stârnise cea mai vie dezaprobare în sufletul său şi se temea ca sultanul să nu îl creadă responsabil de acţiunea aventuroasă a falsului fiu de domn [4] .

          Aceeaşi atitudine ostilă o avea împăratul şi faţă de cel ce se recomanda Carol Despot, frate al defunctului domn al Moldovei. Acesta se preda singur sultanului, „divulgând nişte false planuri de ocupare a Moldovei de către Habsburgi. Maximilian, prin ambasadorul său, de Wyss, nega să-l fi cunoscut vreodată pe numitul Carol şi, de asemenea, nega că Despot ar fi avut vreun frate” [5] . Ca urmare, acest impostor îşi sfârşea zilele la Rhodos, cu un stipendiu de 13 aspri pe zi [6] .

          În anul 1566, când speranţele de pace cu Imperiul otoman erau abandonate, Maximilian vedea în încurajarea unor pretendenţi la tronul lui Alexandru Lăpuşneanu o diversiune binevenită, care ar fi uşurat presiunea militară la care se aştepta din partea Moldovei. Primul care era privit cu bunăvoinţă era Albert Laski, care din motive inventate de el însuşi, se considera moştenitorul legitim al lui Despot. Începând cu luna martie, împăratul recomanda atenţiei fratelui său, arhiducele Carol, planul lui Laski de a ocupa Moldova [7] . La 31 martie, îi scria lui Laski că poate conta pe ajutorul său, dacă ar încerca să-l alunge pe Lăpuşneanu de pe tronul Moldovei, dar că pe moment nu dorea să înceapă el primul, ostilităţile cu otomanii, al căror atac era însă iminent [8] .

          În septembrie 1566, când trupele imperiale fuseseră învinse fără să dea măcar o luptă decisivă, Maximilian mai spera într-o răsturnare a situaţiei frontului, prin atacuri surpriză, cum era cel plănuit la Esztérgom sau împotriva Moldovei. La 11 septembrie, scria arhiducelui Carol, că „palatinul din Sieradz, Albert Laski, a tratat cu mine despre o expediţie militară în Moldova. Cu ajutorul boierilor care trăiesc în Polonia s-a gândit să pună în aplicare, în octombrie, vechiul său plan, deci a cerut un sprijin îndestulător din partea trupelor imperiale şi mai ales o lămurire, dacă voi ierna în Ungaria” [9] . La 3 octombrie 1566, când se răspândise deja vestea morţii sultanului Süleyman I, ambasadorul veneţian aflat în tabăra de la Györ, Leonardo Contarini, considera drept certă expediţia lui Laski în Moldova, la porunca lui Maximilian [10] .

          Acelaşi ambasador arăta însă că un asemenea plan l-a nemulţumit profund pe sultan (Selim al II-lea), care l-a avertizat pe regele Poloniei să-şi aducă supusul la ordine. Laski era convins să renunţe la expediţia proiectată, sub ameninţarea că i se vor confisca toate bunurile, a căror valoare depăşea suma de 100 000 de taleri, venit anual [11] .

          Tot în 1566 era ajutat şi un alt pretendent la tronul Moldovei, aşa numitul Ştefan-Mâzgă [12] , care se afla încă din 1565 în tabăra imperială de la Satu-Mare. În urma unui denunţ al lui Alexandru Lăpuşneanu la Poartă, potrivit căruia Maximilian adăpostea tot felul de aventurieri, care cereau tronul Moldovei, denunţ ce lăsase o impresie foarte proastă marelui vizir, împăratul se grăbea să abandoneze cauza moldovenilor refugiaţi la Satu-Mare. Aceştia ajungeau să se plângă de faptul că sunt în pericol să „moară de foame şi frig” [13] .

          În 1566, în faţa atacului otoman, Maximilian revenea la sentimente mai bune faţă de refugiaţii moldoveni, din aceeaşi dorinţă de a crea o diversiune în Moldova. Ca urmare, Lazarus Schwendi, comandantul trupelor imperiale, era însărcinat să-l ajute pe Ştefan (Mâzgă) să-şi ocupe tronul. Porunca sosea însă prea târziu, pentru că pretendentul Ştefan, sătul să mai aştepte ajutorul imperial, încercase, pe cont propriu, să-l detroneze pe Lăpuşneanu. Rezultatul era că domnul Moldovei îl învingea lângă cetatea Neamţului. În septembrie 1566, trupele lui Pierre Roussel [14] şi cele ale lui Schwendi se pregăteau însă de un contraatac în Moldova [15] , dar la sfârşitul anului 1566 ordinul era anulat. Împăratul, care întrevedea posibilitatea de a încheia o pace convenabilă cu noul sultan, Selim al II-lea, părăsea încă o dată planul de invazie în Moldova.