Marile puteri şi spaţiul românesc în secolele XV-XVI
Ileana Căzan, Eugen Denize

 

         Cum s-a arătat deja, Selim al II-lea nu a fost un mare comandant militar şi nu a agreat războiul, de aceea sultanul se mulţumea să trimită trei ceauşi care aduceau o scrisoare de recomandare expresă pentru alegerea lui Jakub Uchanski sau a lui Jan Firley sau a lui Jerzy Jazlowiecki [54] . Ceauşii nu erau întâmplător însoţiţi de un emisar al domnului Moldovei, ce îşi marca astfel implicarea sa în alegerea viitorului rege. După alegerea lui Henric de Valois, Ioan-Vodă era obligat însă să caute prietenia noului rege, mai ales că intenţiona să înceapă lupta cu Imperiul otoman. La 20-21 martie 1574, în Polonia sosea o ambasadă din Moldova, care aducea daruri şi urări de bine noului rege, abia sosit în ţară. În acelaşi timp, domnul Moldovei cerea ajutor în cazul în care s-ar angaja în lupta cu otomanii [55] . Henric de Valois refuza orice amestec în luptă, dar îi dădea domnului asigurarea că îi va adăposti averea şi familia, în cazul unui conflict [56] .

          În acelaşi timp, Ioan-Vodă reuşea, în ciuda refuzului regelui, să înroleze din Polonia efective de mercenari, puse la dispoziţie de hatmanul Swierczowski şi de Vasil Constantin Ostrogski, voievodul Kievului [57] . Acestora li se alătura Albert Laski, care era dezamăgit de francezi pentru că renunţaseră să mai ceară la Poartă tronul Moldovei pentru palatinul de Sieradz. Din această cauză Laski încerca să intervină pe cont propriu în Moldova, deoarece otomanii respinseseră cu vehemenţă propunerea ambasadorului polon la Poartă, Michaloski, de a i se acorda domnia Moldovei lui Albert Laski. Episcopul de Acqs informa pe regele Carol al IX-lea că turcii cunoşteau „vitejia şi posibilităţile numitului Senior Laski şi nu l-ar dori ca vecin pentru nimic în lume” [58] . Palatinul de Sieradz, insuficient informat, era convins, însă că acţiunea armată a lui Ioan-Vodă nu avea decât dimensiunea unei răfuieli între acesta şi Alexandru-Mircea, domnul muntean, fapt pentru care se angaja, fără nici o reticenţă, să-l sprijine pe Ioan-vodă, nebănuind că se angaja în luptă cu otomanii.

          În momentul în care domnul Moldovei se hotăra să ridice steagul luptei antiotomane, Habsburgii erau departe de a înţelege sensul acţiunii sale politice. Despre înfruntările de la Jilişte şi Roşcani împăratul primea rapoarte amănunţite de la principele transilvan, Ştefan Báthory, rapoarte care însă nu erau nici ele favorabile lui Ioan-Vodă. Se trecea, voit sau nu, sub tăcere faptul că domnul a refuzat mărirea tributului Moldovei la 80.000 de galbeni, sumă pe care o oferise deja Petru Şchiopul, cu ajutorul fratelui său Alexandru-Mircea [59] . La fel nu se menţiona că, simţindu-se ameninţat de cei doi fraţi, domnul Moldovei încerca el însuşi să propulseze pe tronul muntean un candidat favorabil (era vorba despre Vintilă, fiul lui Pătraşcu cel Bun).

          La 3 mai 1574, Ştefan Báthory, fără alte amănunte despre victoria lui Ioan-Vodă la Jilişte şi despre evenimentele ce au urmat, se mulţumea să noteze că domnul i-a alungat pe cei doi fraţi şi l-a instalat pe tronul Ţării Româneşti pe Vintilă-Vodă [60] . La 4 mai, îl informa pe Maximilian că a aflat „zvonul” că Bogdan Lăpuşneanu a ajuns la Moscova şi îl recomanda spre a fi ajutat de principi şi de Dieta imperiului [61] . La 6 mai, principele Transilvaniei scria, parcă cu satisfacţie, împăratului, că după o scurtă domnie Vintilă-Vodă a fost alungat din Bucureşti de Alexandru-Vodă. În acelaşi timp, arăta că a primit poruncă de la sultan să îi ajute cu armată pe Alexandru-Mircea şi pe fratele său Petru, ultimul urmând să ocupe tronul Moldovei [62] . În următoarele zile, principele revenea cu ştiri despre evoluţia conflictului dintre Ţara Românească şi Moldova, pe care continua să îl prezinte ca o simplă răfuială, născută din ambiţiile personale ale celor doi domni.

          La 6 iunie, deja poziţia lui Báthory era clară şi îl sfătuia şi pe Maximilian la multă prudenţă. Considera că cei doi fraţi se bucură de ajutorul deplin al otomanilor (de altfel Petru primise investitura Moldovei la 28 martie 1574). Mai nota că tătarii, sprijiniţi de beglerbegul „din Grecia”, atacaseră Moldova, de aceea nu-l sfătuia pe Maximilian să intervină în vreun fel şi nici el însuşi nu gândea să facă altceva, decât să asculte porunca sultanului. Pentru tot ceea ce se întâmplase nu era de vină „decât încăpăţânarea moldoveanului” şi modul în care condusese ţara, conchidea Báthory. Mai mult, principele Transilvaniei considera că Ioan-Vodă detronase pe domnul legitim şi „ereditar” al Moldovei, fapt ce dăduse otomanilor posibilitatea de a interveni în „administrarea ţării”. Încheia, scriind împăratului, că avea să-i trimită lui Alexandru ajutor militar, constând în 1600 de ostaşi [63] . La 17 iunie 1574, Ştefan Báthory anunţa instalarea pe tronul Moldovei a lui Petru Şchiopul şi persoana lui Ioan-Vodă ieşea practic din sfera preocupărilor Casei de Austria, deşi domnul plătise atât de scump încercarea sa de a apăra autonomia Moldovei.

          Interesant este de menţionat faptul că ambasadorul lui Maximilian la Constantinopol, Carol Rym, a folosit prilejul de a-l incrimina pe Henric de Valois, acuzându-l că a acordat ajutor militar lui Ioan-Vodă. La 14 iunie şi la 3 iulie, David Ungand şi Carol Rym raportau la Viena că domnul Moldovei fusese ajutat de polonezi [64] . La 27 iulie şi 2 august 1574, ambasadorii formulau clar ideea că imixtiunea nobililor poloni în Moldova era un „caz de război”, pentru că fusese violat tratatul de pace existent între otomani şi Polonia [65] .

          Lucrurile ameninţau să ia o întorsătură periculoasă şi însuşi ambasadorul francez, la Constantinopol, episcopul de Acqs, informa în Polonia – la 22 iunie – că marele vizir spusese că „polonezii îl ajutaseră în mod deliberat pe acest nebun care este mort şi se pare că vor să pornească război împotriva noastră” [66] . În acest climat tensionat, s-a născut justificarea adusă de regatul polon că cei care se înrolaseră în armata lui Ioan-Vodă fuseseră „cazaci zaporojeni”, care scăpau oricărui control al autorităţilor centrale [67] .

          Trebuie relevat faptul că antipatia şi animozitatea dintre Habsburgi şi francezi se dovedise a fi mai mare decât dorinţa de a se confrunta cu otomanii. Între a-l acuza pe Henric de Valois, ce ocupase tronul polon, înlăturându-l pe candidatul Casei de Austria, arhiducele Ernst, şi a se implica în lupta antiotomană, împăratul a preferat prima variantă.

          Spre marea satisfacţie a Habsburgilor, Henric de Valois fugea din Polonia în noaptea de 17/18 iunie 1574, lăsând din nou deschisă calea spre tronul Poloniei. În momentul în care perspectiva de a fi câştigată Polonia de către un reprezentant al Casei de Austria revenea în actualitate, împăratul se străduia să menajeze susceptibilităţile sultanului, pentru a nu da naştere unui conflict armat. Moldova rămânea în afara preocupărilor Habsburgilor până în 1579, când, excluşi a doua oară de la tronul Poloniei, aceştia relansau lupta pentru supremaţia central-răsăriteană şi la gurile Dunării pe terenul deja cunoscut al ţărilor române. Reîncepeau jocurile de culise pentru sprijinirea pretendenţilor fideli cauzei antiotomane, între aceştia numărându-se Petru Cercel şi Petru Şchiopul.


[54] Ernst Dieter Petrisch, Regesten der osmanischen Dokumente im Österreichischen Staatsarchiv, Wien, 1990, p. 229, doc. nr. 686.

[55] Hurmuzaki, II-1, pp. 690-691.

[56] H. H.u. Staatsarchiv - Wien, “Ungarn...”, fasz. 104 (iunie-oct. 1574),  f. 11 r -v.

[57] Mihnea Berindei, ,,Le problčme des “cosaques” dans la seconde moitič du XVIe sičcle. Ŕ propos de la revolte de Ioan-Vodă, Voyévode de Moldavie“, în Cahiers du monde russe et soviétique, nr.3/1972, pp. 345-346.

[58] N. Iorga, op. cit., pp. 56-57.

[59] M. Berindei, op. cit., pp. 346-347. Autorul demonstrează convingător că aşa numiţii “cazaci zaporojeni”, care au fost semnalaţi şi de istoriografia română ca forţe participante la conflictul moldo-otoman din 1574 erau de fapt nobili poloni şi oamenii lor. Ideea de a identifica aceste efective cu “cazacii zaporojeni” a venit de la curtea polonă, care a încercat să se disculpe în faţa otomanilor de bănuiala că l-ar fi ajutat pe Ioan-Vodă (vezi p. 351 şi urm.). Nu insistăm asupra momentului şi semnificaţiei acţiunii lui Ioan-Vodă cel Cumplit, acesta fiind un personaj, prea bine cunoscut în istoriografia română. A se vedea şi Bogdan Petriceicu Haşdeu, Ioan-Vodă cel Cumplit (1572-1574), Bucureşti, 1894, A. Ciorănescu, ,,Ştiri noi din domnia lui Ioan-Vodă cel Cumplit“, în Revista istorică, XX/1934, pp. 166-175, Th. Holban, Ioan-Vodă Armeanul..., pp. 20-34, D. Giurescu, Ioan-Vodă cel Viteaz, Bucureşti, 1963.

[60] H. H.u. Staatsarchiv - Wien, “Ungarn...”, fasz. 104 (mai 1574), f. 5 v - 6 r.

[61] Ibidem, f. 7 r - 8 r.

[62] Hurmuzaki, vol. II-1, pp. 690-691.

[63] H. H.u. Staatsarchiv - Wien, “Ungarn...”, fasz. 104 (iunie 1574), f. 11 r - v.

[64] Hurmuzaki, vol. II-1, p. 710.

[65] Ibidem, pp. 712 şi 723-724.

[66] Ibidem, vol. I, supl. I, p. 37.

[67] Pentru amănunte vezi M. Berindei, op. cit., p. 355 şi urm.






© Universitatea din Bucuresti 2002.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest,
except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to: Ileana Căzan, Eugen Denize; Text editor: Laura POPESCU; Last update: September, 2002