Marile puteri şi spaţiul românesc în secolele XV-XVI
Ileana Căzan, Eugen Denize

 

Preludiul conflictului habsburgo-otoman dintre 1593-1606 se regăseşte în imposibilitatea împăratului Rudolf de a plăti tributul anual de 30 000 de galbeni datorat sultanului, prin tratatul din 1547 [43] .

În 1584 Rudolf reuşea să obţină prelungirea tratatului încheiat de Maximilian (în 1568) pentru încă 8 ani, timp în care spera să fie capabil să adune o armată corespunzătoare, cu care să îl înfrângă pe Murad al III-lea, ale cărui victorii în Persia îi aduseseră numele de „învingătorul Persiei” [44] . În acelaşi timp împăraţii germani s-au simţit mereu lezaţi de poziţia de vasali ai sultanului, pe care o acceptaseră odată cu plata tributului, pe care de altfel se încăpăţânau să-l numească „dar onorific” (Ehrengeschenk) [45] . De aceea Rudolf al II-lea a crezut că poate adormi pretenţiile sultanului trimiţând daruri scumpe şi rare, care soseau anual la Constantinopol, dar fără a fi însoţite de tribut. Sultanul era obişnuit să primească daruri pentru bunăvoinţa sa, dar tributul însemna o sursă de venituri importantă pentru visteria Imperiului, care avea de făcut faţă unor cheltuieli din ce în ce mai mari, mai ales pentru întreţinerea unei armate, echipate cu arme de foc moderne.

Astfel în 1585 Rudolf trimitea ca dar sultanului orologiul de argint, ce reprezenta curtea sultanului, realizarea tehnică şi artistică ce făcea din această piesă una din capodoperele epocii [46] . Un martor ocular spunea că „la fiecare oră ceasul bătea, se deschidea o poartă, apăreau statui toate din argint <ce îl reprezentau> pe sultan călare cu suita şi cu paşalele … Toate erau atât de minunate că înşişi creştinii se mirau, dar turcii rămâneau de-a dreptul vrăjiţi” [47] .

La 11 noiembrie 1586 împăratul se plângea chiar sultanului că aflase de la ambasadorul său Bartolomeu Pezzen că este folosit pretextul neplăţii tributului pentru tulburările de graniţă, care nu mai încetau. Împăratul promitea că avea să trimită tributul, dar condiţiona plata acestuia de încetarea ostilităţilor [48] . Aceeaşi problemă apărea în scrisoarea din martie 1587 [49] . La 27 aprilie şi la 3 iunie 1587 era anunţată sosirea unui nou ambasador la Poartă, Paul von Eytzing şi se menţiona că tributul avea să fie trimis, însuşi Sinan-paşa urmând a veni la Viena ca să se rezolve problema banilor restanţi [50] . Din scrisoarea din 21 ianuarie 1588 reiese clar că încă nu se trimisese tributul. Scrisoarea conţinea scuze şi explicaţii [51] , dar banii tot nu au fost trimişi, Bartolomeo Pezzen aducând în 1588 la Constantinopol daruri, destul de modeste pentru pretenţiile sultanului: tacâmuri, cupe, ceasuri din aur şi din argint, dar nici un ban [52] . Darurile primite cu această ocazie îl făceau pe marele vizir mai conciliant, fiind mulţumit de „micul dar” primit [53] . Bunăvoinţa otomană a fost de scurtă durată, deoarece în anul 1589 sultanul Murad al III-lea considera că plata restantă a tributului este o dovadă clară de rupere a tratatului de pace de către împărat, de aceea îl soma pe acesta „ca la vederea scrisorii mele dacă doreşti să menţii pacea şi să întăreşti prietenia cu mine este necesar să fie trimis, fără întârziere, tributul pentru cei doi ani trecuţi şi pentru anul în curs, pentru ca să nu existe un motiv pentru ruperea păcii existente” [54] . Neplata tributului a costat în cele din urmă şi vieţi nevinovate. Ca represalii Sinan-paşa poruncea (în 1589) executarea a 600 de „câini creştini”, după cum îi numea pe prizonierii care au fost decapitaţi la Constantinopol [55] .

În cele din urmă în anul 1591 conflictul izbucnea făţiş. Din cauza deselor încălcări de frontieră trupele imperiale erau silite să riposteze, ocupând cetatea Sissek (pe Drava). Victoria a fost celebrată ca o mare izbândă creştină, iar oştenii au înconjurat de 3 ori cetatea, în genunchi, pentru a mulţumi lui Dumnezeu pentru victorie [56] .

Ofensiva trupelor imperiale a făcut însă o proastă impresie la curtea sultanului. După ce Murad al III-lea – în 1588 – afirmase din nou tradiţia continuităţii bizantine, sărbătorind – odată cu încheierea păcii cu Persia – conform calendarului Islamului şi 1 000 de ani de la pacea încheiată de împăratul bizantin Mauricius cu Persia, în 1592 la Constantinopol se celebrau, conform aceluiaşi calendar, 1 000 de ani de la anul hegirei (fuga Profetului de la Mecca la Medina).

Conform tradiţiei, acesta era începutul unei noi ere, în care Islamul avea să cucerească întreaga lume [57] . Nu este de mirare că sultanul, la instigaţiile lui Sinan-paşa, nu a mai tergiversat şi a declarat război Imperiului german. Aşa a început, în 1593, „războiul cel lung”, ce s-a încheiat abia în 1606, prin pacea de la Zsitva-Török, care punea capăt situaţiei de superioritate a Imperiului otoman faţă de Habsburgi.

Odată cu acutizarea pericolului otoman, atenţia Occidentului s-a reorientat către sud-estul Europei. Papa Clement al VIII-lea a considerat că a sosit momentul ca toate discordiile dintre principi să fie abandonate în favoarea unei Ligi antiotomane; speranţele papei au găsit însă un slab răsunet [58] . Nici măcar regatul direct interesat, Polonia, deşi considerată o mare „putere catolică”, nu s-a grăbit să dea curs invitaţiei pontifului roman. Emisarii papali în Polonia au fost episcopul de Caserte, magistrul Mandina şi cardinalul Caetano, ce îl însoţeau pe nunţiul apostolic Germanico Malaspina [59] . Sarcina acestora  a fost deosebit de dificilă, deoarece Polonia era mai interesată de păstrarea bunelor relaţii cu Poarta, decât într-o alianţă antiotomană cu Habsburgii, cu care avea multe puncte în litigiu. Condiţia netă impusă de nobilimea polonă aderării la Ligă a fost ca arhiducele Maximilian să renunţe la titlul de „rege ales al Poloniei” şi să respecte prevederile păcii de la Bedzin-Bytom.


[43] I. Căzan, ,,Formule de protocol şi clauzele tratatelor de pace habsburgo-otomane (1533-1562)“, S.M.I.M., XV/1997, pp. 66-67.

[44] G. von Schwarzenfeld, op.cit., pp. 124-125.

[45] I. Căzan, op.cit., p. 68.

[46] Orologiul se află expus la Dresda, la Grünegewölbe Galerie.

[47] G. von Schwarzenfeld, op.cit., p. 126.

[48] Haus – Hof und Staatsarchiv-Wien, Handschriften, W 83, f. 73v – 75r.

[49] Ibidem, f. 75v – 76r.

[50] Ibidem, f. 76r – 78r.

[51] Ibidem, f. 84v – 85v.

[52] S.M. Grossing, op.cit., p. 154.

[53] Haus – Hof und Staatsarchiv-Wien, loc.cit., f. 90-93.

[54] Ibidem, f. 93r – v.

[55] S.M. Grossing, op.cit., pp. 156-157.

[56] Ibidem, p. 157.

[57] G. von Schwarzenfeld, op.cit., p. 125.

[58] J. Mačurek, op.cit., p. 148.

[59] Ibidem, p. 149.






© Universitatea din Bucuresti 2002.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest,
except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to: Ileana Căzan, Eugen Denize; Text editor: Laura POPESCU; Last update: September, 2002