Pregătirea unui război cu turcii făcea imposibilă onorarea obligaţiilor militare pe care Vladislav al II-lea şi le asumase ca proaspăt aliat al Ligii din Cambrai şi anume: înarmarea a 6 000 soldaţi şi participarea la recuperarea Dalmaţiei. În plus, vechii aliaţi, papa, împăratul, Franţa, Spania şi Ferrara nu se mai înţelegeau, fapt folosit de Veneţia, ce revenea cu noi propuneri de pace, prezentând cu abilitate recentele sale succese militare, din Italia. În Liga de la Cambrai rămăseseră doar Maximilian şi Ludovic al XII-lea, ceilalţi semnatari ai înţelegerii retrăgându-se pe rând, instigaţi de către papa Iuliu al II-lea. În luna august, Maximilian făcuse noi demersuri pe lângă Ferdinand de Aragon, pentru a obţine ajutor militar, terestru şi naval, pentru recuperarea Dalmaţiei, ajutor prin care spera să îl atragă definitiv pe Vladislav al II-lea de partea Habsburgilor. Scrisoarea din 5 august 1510, adresată regelui Spaniei, amintea acestuia că este de datoria sa să contribuie la consolidarea drepturilor Habsburgilor în Ungaria [41] . Căsătoria dublă plănuită în 1506 între fiul şi fiica lui Vladislav Jagiello cu infantul şi infanta Spaniei angaja în egală măsură interesele celor doi bunici, Maximilian şi Ferdinand. Încercările lui Maximilian rămâneau fără rezultat, Vladislav al II-lea preferând chiar, în faţa pericolului otoman, reluarea bunelor relaţii cu Veneţia, cu care restabilea pacea la 10 septembrie 1510, lăsând deschisă, la insistenţele marilor baroni, problema Dalmaţiei.

          Paralel cu reluarea legăturilor cu Veneţia, în luna octombrie, o ambasadă ungară se prezenta la Konstantz pentru a stabili coordonatele colaborării cu imperialii Vladislav al II-lea continua politica duplicitară, care să îi asigure, în orice eventualitate, fie recuperarea Dalmaţiei, fie ajutorul militar împotriva turcilor. Condiţiile înţelegerii cu Maximilian prevedeau să se furnizeze lui Vladislav 1 000 soldaţi, 12 tunuri, 6 nave de transport şi 24 ambarcaţiuni uşoare pentru ofensiva în Dalmaţia, precum şi ajutor militar nedefinit, în cazul unui atac otoman. La rândul său, regele Ungariei era obligat la un ajutor similar, dacă turcii ar fi intrat în teritoriile lui Maximilian [42] .

          În a doua jumătate a lunii noiembrie, ambasada imperială formată din Leonhard Nogarola, Johannes Cuspinianus şi dr. George Breitenauer, sosea la Buda cu misiunea clară de a veghea la respectarea condiţiilor înţelegerii de la Konstantz şi, mai ales, de a împiedica orice tratative separate cu Veneţia [43] . De asemenea, Maximilian era convins că sosise vremea încheierii preliminariilor dublei căsătorii, proiectate în 1506.

          Dieta de la Vészprém demonstra că entuziasmul războinic al marii nobilimi scăzuse simţitor, în ianuarie 1511 folosindu-se pretexte mărunte pentru a nu se ratifica tratatul cu imperialii. Era invocată lipsa semnăturii regelui Franţei, apoi, după ce acesta ratifica tratatul, se aducea în discuţie o adăugire în formularea textului francez, pentru a nu se recunoaşte valabilitatea înţelegerii cu Maximilian. Veneţia, la rândul ei, cu numeroase daruri, încerca să atragă de partea sa bunăvoinţa partidei pro-habsburgice.

          Expediţia turcilor din Croaţia din primăvara anului 1511 alerta marea nobilime, care, întrunită la 3 mai pe câmpul de la Rákos, aducea în discuţie “adevăratele probleme şi nevoi ale regatului”. Între acestea trezea cea mai mare îngrijorare posibilitatea ca domnul Moldovei să fie nevoit să intre sub ascultarea sultanului şi să se ridice împotriva Ungariei, alături de trupele otomane [44] . Această amânare era justificată de întârzierea tratativelor de pace, începute de Ungaria cu Înalta Poartă. În 1510, Barnabás Beley, ambasadorul lui Vladislav al II-lea, sosea la curtea sultanului pentru a reînnoi, pentru încă trei ani, tratatul de pace din 1503. Ungaria se angaja să plătească tributul de răscumpărare a păcii, dar cerea includerea ţărilor române, a Veneţiei şi Poloniei în clauzele păcii. Ambasadorul ungur a fost practic reţinut de Baiazid al II-lea, apoi de fiul său Selim I, timp de 7 ani şi folosit ca element de intimidare în marile campanii din Orient, din anii 1510-1517. Numit “rege al Ungariei”, însoţit de soldaţi sârbi şi bosniaci îmbrăcaţi ca ostaşi unguri [45] , trebuia să lase impresia că Ungaria s-a aliat Imperiului otoman în lupta cu duşmanii săi din Asia, şiiţii, conduşi de Ismail-şah.
De aceea, când, în iulie 1511, sosea la Buda ştirea reţinerii ambasadorului maghiar – ştire adusă, împreună cu conceptul păcii, de către solii sultanului – îngrijorarea marii nobilimi era justificată. Sultanul Baiazid părea că nu doreşte să manifeste prea multă bunăvoinţă, respingând ideea includerii Veneţiei în tratatul de pace.

          Motivele de alertă erau întărite şi de pregătirile de asediu împotriva Belgradului şi de iminenta campanie ce se întrevedea în Moldova.

          Scrisoarea trimisă lui Bogdan Vodă la 27 mai 1511 de către regele Ungariei anunţa cu teamă posibilitatea invaziei în Moldova a turcilor şi tătarilor precum şi a cuceririi Belgradului. De aceea, Bogdan era sfătuit să facă pregătirile de luptă necesare şi să trimită jumătate din oastea sa la Oradea, punctul de întâlnire al armatei ungare şi transilvane. Conştient de scăderea forţei de apărare a regatului, Vladislav considera că pierderea Moldovei ar duce în mod inevitabil la intrarea turcilor în Transilvania şi la atacul asupra Ungariei [46] .

          Confruntarea din Asia, precum şi situaţia neclară din familia lui Baiazid al II-lea, aflat în conflict cu fiul său Selim, care controla deja situaţia militară din zona Dunării [47] , l-au făcut pe sultan să accepte, în cele din urmă, în toamna anului 1511, reînnoirea tratatului de pace cu Ungaria, cu clauzele prevăzute de aceasta. Darurile bogate risipite de veneţieni, prin intermediul ambasadei ungare, dar şi direct, marilor dregători otomani, contribuiseră şi ele hotărâtor la schimbarea dispoziţiei sultanului, ce accepta noul armistiţiu pe trei ani, încheiat cu Ungaria, Veneţia, Polonia şi ţările române, rămase încă formal în sfera de influenţă politică ungară.

          Situaţia militară permanent schimbătoare pe frontul din Italia făcea ca, la 4 octombrie 1511, semnarea tratatului de constituire a Sfintei Alianţe, în care intrau foştii rivali, papa, Veneţia şi Spania, să fie practic actul de dezmembrare al ,,Ligii din Cambrai” [48] . Noua ofensivă fulgerătoare lansată de tânărul general francez, Gaston de Foix, în iarna anului 1512, împotriva Sfintei Ligi, ce aducea strălucite victorii şi supremaţia Franţei în Italia, îl făcea pe Maximilian un adversar al Franţei, împotriva căreia căuta acum aliaţi.

          La 1 aprilie 1512, papa Iulius al II-lea cerea sprijin regelui Ungariei în faţa dublei ameninţări, cea otomană în sudul Italiei şi cea franceză, ce atacase deja Brescia şi Bergano.

          Maximilian I, îngrijorat de noua întorsătură a situaţiei militare în Italia, de ofensiva franceză ce ameninţa nu numai teritoriile elveţiene învecinate imperiului, ci şi Burgundia, proaspătă posesiune habsburgică, la care împăratul ţinea în mod deosebit, scria fiicei sale Margareta de Savoia, regenta Ţărilor de Jos, numeroase scrisori pe tema noilor alianţe ce urmau a se încheia împotriva Franţei [49] .

          Scrisorile din 6 şi 21 mai 1512, din 20 august vorbeau despre ajutorul militar pe care Maximilian se oferea să-l acorde elveţienilor, împotriva Franţei şi despre necesitatea captării bunăvoinţei regelui Angliei, Henric al VIII-lea, inamic firesc al regelui francez. În ciorna autografă a scrisorii Margaretei, datată în lunile august-septembrie 1512, Maximilian era sfătuit să profite de ataşamentul pe care regele Angliei îl arăta intereselor Casei de Austria (“a unne amour sy grande a vous et ceste maison, que n’est possible de plus, et vous desire venir plus que chosses du monde”) [50] .

          În plasa acestor interese politice multiple, între care revenea nu o dată şi preocuparea pentru urgentarea dublei căsătorii în Ungaria, scrisoarea trimisă Margaretei de Savoia de către Maximilian I, la 18 septembrie 1512, prin care îi anunţa planul de a deveni papă, a fost considerată de mulţi istorici drept o fantezie de moment, o glumă. În condiţiile în care papa era nu numai conducătorul spiritual al creştinătăţii ci şi un principe teritorial, angrenat direct în confruntările militare dintre suveranii creştini, împăratului Maximilian, animat întreaga viaţă de visul “războiului sfânt” al cruciadei şi al salvării creştinătăţii, i s-a părut firesc să aspire la Scaunul pontifical, reunind sub unul şi acelaşi sceptru lumea creştină pe care o dorea pacificată, în vederea lansării ofensivei împotriva necredincioşilor. Planul de a fi numit pe loc succesorul lui Iulius al II-lea era întărit şi de starea sănătăţii acestuia “… Et envoyons demain monsieur de Gueree, evesque à Rome devers le pape pour trouver fachon que nous puyssons accorder avec luy de nous prenne pour ang coadjuteur affin que aprés sa mort pour une estre assuré de avoer le papa et de devenir prester et aprés estre sainct et que il vous sera de necessité que, aprés ma mort, vous serás contraint de me adorer don’t je me trouveré bien gloryoes” [51] .

          Proiectul era suficient de realist, având în vedere compromiterea în plan spiritual a papei Iulius al II-lea. Se adăuga în scrisoare şi ideea necesităţii captării bunăvoinţei cardinalilor, pentru care avea nevoie de
2-3000 de ducaţi şi, în acelaşi timp o ruga pe Margareta să păstreze “această chestiune în cel mai mare secret”. Sfârşitul scrisorii, încrezător în reuşita proiectului vizat, cuprindea semnătura făcută “de mâna bunului său tată, viitor papă”.

          Înfrângerile suferite din partea Franţei în Ţările de Jos, în toamna anului 1512, moartea lui Iulius al II-lea la începutul anului 1513 şi alegerea de către cardinali a noului papă Leon al X-lea, promotor al politicii ferme de cruciadă, îl obligau pe Maximilian să realizeze cât de iluzoriu fusese visul său pontifical şi cel al unui “imperiu universal”.

          La 27 aprilie 1513 al VIII-lea conciliu de la Lateran emitea bula de proclamare a cruciadei antiotomane, plănuită ca un ajutor dat ţărilor creştine direct ameninţate: Ungaria, Polonia şi ţările române. Leon al
X-lea, apărător fervent al ideii luptei cu necredincioşii, şi-a propus de la început două obiective politice care îl diferenţiau de atitudinea adoptată de predecesorul său. Noul papă viza întâi instaurarea păcii în Europa, după care principii creştini urmau să se unească în lupta împotriva turcilor [52] .

          Intensa activitatea diplomatică dusă de papă a fost inaugurată de bula amintită, Superna illius ordinatione, urmată de scrisori către împărat, regele Danemarcei, al Angliei şi al Poloniei, prin care îi ruga să înceteze orice diferend cu vechii rivali, concentrându-şi atenţia doar asupra luptei cu necredincioşii [53] .

---