Marile puteri şi spaţiul românesc în secolele XV-XVI
Ileana Căzan, Eugen Denize

 

          Din 1515, orientarea politică a lui Maximilian spre bunele relaţii cu Polonia avea să precumpănească, jertfind fără reticenţe alianţa cu marele cneaz, Vasile. Războiul cu Polonia, dus doar cu ajutorul rusesc i se părea împăratului hazardat; în schimb de bunăvoinţa lui Sigismund depindea atât angajarea Poloniei în lupta antiotomană, cât şi aprobarea căsătoriei atât de mult aşteptată între Jagielloni şi Habsburgi. La începutul anului 1515 între Maximilian şi Sigismund încep tratativele, purtate prin intermediul lui Cuspinianus şi a vicecancelarului Poloniei, Szydlowiecki [69] .

          În luna august 1515 începea Congresul de la Viena, care reprezenta pentru Habsburgi încununarea păcii de la Pressburg, din 1491. În sfârşit, se oficia dubla logodnă, ţelul pentru care Maximilian luptase de-a lungul anilor. Se realiza aducerea Boemiei şi Ungariei sub influenţa Habsburgilor şi se sfârşea rivalitatea cu Polonia, Sigismund fiind chiar girantul alianţei matrimoniale şi politice ce se încheia.

          Dacă pentru Maria de Austria se respectau condiţiile prevăzute în tratatul din 1506, fiind logodită, prin procură, cu Ludovic, moştenitorul tronului Ungariei, în cazul surorii acestuia, Ana, Maximilian nu se dădea în lături de a se prezenta el însuşi drept soţ pentru prea tânăra mireasă de doar 15 ani. Nici vârsta înaintată (56 de ani), nici planurile anterioare de abstinenţă şi austeritate puse în slujba ideii de a deveni papă, nici promisiunea solemnă făcută la moartea celei de a doua soţii că niciodată nu se va mai recăsători, nu l-au făcut pe împărat să rişte să piardă o alianţă matrimonială cu maxim profit politic. De altfel, faptul că pentru cei doi nepoţi ai săi, Carol şi Ferdinand, apropiaţi vârstei Anei, se duceau chiar atunci tratative de acelaşi gen la marile curţi europene îl făcea pe Maximilian să considere că poate să facă el, în locul nepoţilor săi, căsătoria promisă din 1502.

          Condiţiile de dotă fixate şi obligaţia de a le plăti chiar dacă mirele ar deceda înaintea consumării căsătoriei, precum şi eşecul ofertelor făcute pentru nepotul său, Ferdinand, l-au hotărât pe Maximilian, ca în 1516, să revină la o căsătorie conformă nu doar intereselor politice ci şi înclinaţiilor fireşti ale mirilor. Prin acest nou act, Ana urma să se căsătorească cu Ferdinad de Austria, nepotul lui Maximilian şi fratele lui Don Carlos, moştenitorul tronului Spaniei, al cărei rege avea să devină în 1516, la moartea bunicului matern, Ferdinand de Aragon.

          Oricum, Congresul de la Viena a însemnat o strângere a raporturilor între Maximilian şi Polonia, împăratul încrezător în autoritatea sa politică, angajându-se să medieze chiar pacea între Rusia şi regele Sigismund. Fără nici un fel de bază, se angaja că Rusia avea să retrocedeze nu doar Smolenskul, ci şi teritoriile cucerite de Ivan al III-lea şi nominalizate în tratatul de pace din 1508 ca “ţinuturi ruseşti”, după cum cneazul avea să plătească şi despăgubirile de război cerute de Polonia; în încheiere considera că era de la sine înţeles că marele cneaz urma să “ajute principii catolici în lupta împotriva turcilor cu sfatul ori cu fapta sa” [70] .

          Ambasada rusă ce sosea la Viena în 1515, cu scopul de a cere ajutor militar împotriva Poloniei, rămânea stupefiată de strânsa prietenie afişată de Maximilian faţă de Sigismund. La încercarea de a impune celor doi trimişi ai cneazului, Alexei Zabolockij şi diacul Scecin, condiţiile deja discutate, ambasadorii ruşi îl făceau să înţeleagă cât de mare fusese naivitatea sa de a crede că politica Rusiei se poate hotărî la curtea imperială.

          Împăratul trimitea trei ambasade, una după alta, pentru a media pacea polono-rusă şi pentru a obţine sprijinul lui Vasile al III-lea în lupta antiotomană. Soliile trimise, în egală măsură şi în Polonia, nu au avut nici un rezultat, conflictul pentru “teritoriile rutene” continuând în anul 1516. Mai mult, în 1515 o ambasadă rusă era primită cu multă bunăvoinţă de Selim I. Vasile al III-lea alesese, se pare, în dilema ce se născuse încă din vremea lui Ivan al III-lea: să se erijeze în moştenitor al Imperiului bizantin şi ocrotitor al Bisericii ortodoxe, preluând şi piaţa genoveză, prin bunăvoinţa Imperiului otoman (suzeran al hanatelor tătare) sau să se integreze intereselor politice occidentale, veneţiene şi ale papalităţii, intrând astfel în ierarhia recunoscută a principilor creştini [71] .

          În toamna anului 1515, o nouă schimbare pe frontul din Italia obliga la încă o amânare a campaniei împotriva turcilor. Francisc I, noul rege al Franţei, redobândea supremaţia în Italia, cucerind Genova şi Milanul prin victoria de la Marignano. Leon al X-lea, impresionat de hotărârea impetuosului rege francez, prefera alianţa cu acesta, căutând să îi insufle entuziasmul pentru cruciadă. Cu multă abilitate, Francisc I se declara bucuros să pornească lupta împotriva necredincioşilor, în speranţa ascunsă că, în virtutea calităţii de conducător al creştinătăţii, pe care astfel şi-o aroga, ar putea să devină succesorul lui Maximilian la tronul imperial.

          În Ungaria moartea lui Vladislav al II-lea în 1516 punea pe umerii tânărului său fiu, Ludovic, o sarcină mult prea grea. În vârstă de numai 10 ani, Ludovic intra sub tutela împăratului şi a lui Sigismund al Poloniei. De teama imixtiunilor externe Dieta îl declara, în ciuda vârstei fragede, major, numind un consiliu regal, ce era în realitate o adevărată regenţă colectivă (6 prelaţi, 6 baroni şi 6 membrii ai mici nobilimii). Slaba autoritate a acestui consiliu a sporit anarhia, luptele pentru putere acaparând toată atenţia nobilimii, ce avea să neglijeze definitiv înarmarea [72] .

          Îngrijorarea lui Leon al X-lea pentru soarta Ungariei era mare şi tocmai de aceea, în iunie 1516, papa dădea încă o bulă de proclamare a cruciadei, care însă nu avea să fie urmată de nimeni. Lipsa capacităţii de apărare a regatului ungar era însă din ce în ce mai bine cunoscută în Europa şi bineînţeles că şi în Imperiul otoman.

          Antonio Surian, ambasadorul veneţian aflat la Buda până la sfârşitul anului 1516, prezenta la 18 decembrie 1516 un raport amănunţit privind scăderea capacităţii de apărare a ţării în epoca lui Vlaldislav. Sunt menţionate bogăţiile regatului care bine exploatate de Matia aduceau rezerve însemnate, în timp ce în epoca lui Vladislav abia se puteau strânge 36.000 de ducaţi, din exploatarea aurului şi argintului [73] .

          Dacă în 1515 speranţele puse de creştini în şahul Ismail erau încă mari, după cum scria doctorul consulatului veneţian din Alep, Giovanni Rotta, dogelui Leonardo Loredano, mai multe ţări, inclusiv ţările române trimiţându-şi soli în Persia [74] , în anii 1516 şi 1517, după victoriile strălucitoare ale lui Selim I ce îi aduceau Damascul şi întregul Egipt, creştinii erau conştienţi că noua direcţie a ofensivei otomane avea să fie Europa, cu punctul de intrare obligatoriu Ungaria.

          Neobositul Leon al X-lea proclama într-un nou conciliu, întrunit la Lateran la 7 martie 1517, cruciada concomitent cu pacea pe 5 ani între principii creştini [75] . La apelul papei au răspuns regii Spaniei, Angliei, Portugaliei, Ungariei, Poloniei şi Danemarcei. Curia romană elabora un prim plan al campaniei, ce prevedea ca atacul să fie întreprins pe trei coloane: prin Germania, Ungaria şi Peninsula Balcanică; prin Dalmaţia şi Iliricum şi prin Italia, până la Ancona şi Brindisi, spre Egipt şi Grecia. Ţelul final era cucerirea şi împărţirea Greciei, precum şi ocuparea Constantinopolului [76] .

          Planul papal a fost urmat de cel al lui Francisc I, ce tindea să îşi aroge rolul de conducător şi să mute principalul teatru al pregătirilor de luptă în Italia, fapt ce avea să-i atragă suspiciunea lui Maximilian [77] .

          Interesant este planul elaborat de Maximilian care, pentru a contrabalansa influenţa politică pe care Francisc I tindea să o obţină, miza, din nou, pe forţele răsăritului: polonezii, muntenii, moldovenii, rutenii şi tătarii. Se urmărea deschiderea a trei fronturi în Marea Neagră, cu ocuparea Chiliei şi Cetăţii Albe, în Croaţia şi în Balcani şi, în fine, ultimul, în Marea Mediterană [78] .

          În vederea aderării la acest plan, cei doi domni români, Ştefăniţă şi Neagoe Basarab, încheiaseră în anul 1517 tratate, primul cu Polonia, cel de-al doilea cu Ungaria, care afirmau dorinţa expresă a celor doi de a lupta cu turcii [79] .

          Planul imperial prevedea ca timp de 3 ani trupele creştine să înainteze, în vederea cuceririi Constantinopolului. În anul 1518 polonezii şi moldovenii ar fi recucerit Chilia şi Cetatea Albă, kazale otomane, de unde s-ar fi putut pleca spre inima Imperiului otoman. În anul 1519, moldovenii ar fi rămas pe loc pentru a asigura spatele frontului, iar armata lui Sigismund sprijinită de munteni ar fi trecut în Dobrogea, apoi la sudul Dunării, pe litoralul bulgăresc, ar fi urmat înaintarea spre Filipopol şi Adrianopol. În drum ar fi fost necesar să fie ocupat un port la Marea Neagră, ce urma a deveni punct de sprijin pentru flota cruciată. În anul 1520 urmau să se ducă bătăliile decisive pe mare şi pe uscat, în scopul eliberării Constantinopolului şi alungării otomanilor din Balcani [80] .

          În Ungaria reacţia la noul plan de cruciadă elaborat de suveranii creştini a fost dintre cele mai vehemente. Scrisorile din 19 şi 26 iunie 1518 arată că baronii regatului respingeau ideea unei cruciade, care dădea posibilitatea înarmării ţărănimii [81] . O cantilenă ironică arăta clar că opinia marii nobilimi era bine cunoscută în ţară. “Voi ceilalţi, Mari seniori – vă spun - /Păziţi-vă să vă atingeţi de frumoasele voastre săbii argintate şi împodobite/ Păziţi-vă să-i loviţi pe turci şi să-i  răniţi/” [82] .

          Lipsa de interes pentru un război cu turcii era dublată şi de sosirea ambasadorului ungar reţinut deja de 7 ani de Selim I. Era vorba despre acel Barnábas Beley plecat în 1510, care se întorsese în 1517 cu un nou armistiţiu, pe 8 ani [83] , ce dădea speranţe nobilimii maghiare pentru asigurarea securităţii regatului.

          În Ungaria, singurul ce manifesta interes la planul papei, care viza începerea ostilităţilor din Africa de Nord în anul 1518 şi continuarea campaniei în 1519 cu implicarea Angliei, Portugaliei şi Franţei şi a şahului Persiei, era regele Ludovic. La 1 iulie 1518, Ludovic al II-lea era atât de mulţumit de proiect, încât scria lui Balacco Balachi că este nerăbdător “să şteargă cu desăvârşire numele de turc”. Încrezător în planul final de cruciadă rămânea şi Maximilian, care cerea ca Moldova şi Ţara Românească să înceteze să mai plătească tribut Porţii “şi să intre în slujba creştinătăţii; tot aşa să facă şi Valahia Mică (Oltenia)” [84] .


[69] Ibidem, pp. 93-95.

[70] H. Uebersberger, op. cit., p. 97.

[71] Ibidem, p. 113.

[72] A. Endrey, Hungarian History from 1301 to 1686, Melbourne, 1980, p. 71.

[73] I. Balogh, Velenczei diplomatar Magyarországrol (1500-1526), Széged, 1929, Anexa cu relatările ambasadorilor veneţieni, p. XVI, “questo Re non cava 36 milia, per la negligentia usata il re, e soi ministri, vedendo il Re pacho curarsi, ha lassato quelle minar, adeo di le montane traze 20 milia ducati e di le fluvial di oro e arzenti ducati 16 mili”

[74] G. Székely, op. cit., p. 32.

[75] E. Charrirčre, Négociations de la France dans Levant, ou corespondance, memoires et actes diplomatiques, vol. I, Paris, 1849, pp. 63-68.

[76] J. Ursu, Relaţiunile Moldovei cu Polonia până la moartea lui Ştefan cel Mare, Piatra Neamţ, 1900,
p. 12.

[77] E. Charričre,  op. cit., pp. 53-63.

[78] Documents concerning Rumanian history..., p. 21.

[79] H. Ursu, Moldova în contextul politic european (1571-1527), Bucureşti, 1972, pp. 21, 23, vezi şi I. Bogdan, op. cit., p. 151; Hurmuzaki, vol. XII/3, p. 261.

[80] N. Iorga, op. cit., p. 96.

[81] G. Székely, op. cit., p. 34.

[82] Ibidem, p. 35.

[83] L. Tardy, op. cit., p. 117.

[84] N. Iorga, op. cit., p. 96.




© Universitatea din Bucuresti 2002.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest,
except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to: Ileana Căzan, Eugen Denize; Text editor: Laura POPESCU; Last update: September, 2002