Marile puteri şi spaţiul românesc în secolele XV-XVI
Ileana Căzan, Eugen Denize
Cuprins


Capitolul  X

 Rivalitatea polono-habsburgică în bazinul Dunării

şi poziţia Ţărilor Române  (1574-1593)


          Alegerea lui Henric de Valois ca rege al Poloniei, în 1572, nu a rezolvat ostilitatea polono-habsburgică ivită cu ocazia candidaturii arhiducelui Ernst, în timpul primului interregn polon. Faptul că Henric de Valois părăsea în fugă Polonia, în iunie 1574, făcea ca tronul Poloniei să redevină vacant, prilej pentru Casa de Austria de a reveni asupra planurilor sale de hegemonie central-răsăriteană [1] , propunând din nou candidatura arhiducelui Ernst. De teama reacţiei nobilimii polone, împăratul Maximilian al II-lea a crezut că dacă îşi depune el însuşi candidatura va câştiga sufragiile polonezilor [2] . Nici această tentativă nu a dat rezultat şi ostilitatea polono-habsburgică a rămas în stare latentă; revenind în prim plan în anul 1586, când moartea neaşteptată a regelui Poloniei, Ştefan Báthory, deschidea cel de-al III-lea interregn polon.

          O schimbare de domnie avea loc şi în Imperiul otoman, prin moartea lui Selim al II-lea, în decembrie 1574; noul sultan, Murad al III-lea, urmărind cu interes situaţia din Polonia, ce îi putea aduce pe Habsburgi în apropierea Mării Negre. La rândul său, Imperiul german era condus de un nou împărat începând cu anul 1576, când Rudolf al II-lea prelua tronul.

          În mod evident situaţia internaţională a influenţat şi a fost şi ea la rândul ei influenţată de evoluţia politică din ţările române. Această evoluţie se poate caracteriza prin tendinţa domnilor români de a-şi căuta protectori în afară, pentru a-şi menţine tronul în faţa intrigilor ţesute de candidaţii la tron, susţinuţi întotdeauna şi de către o grupare boierească nemulţumită.

          Jocurile politice se schimbă în bazinul Dunării de Jos datorită lipsei de interes a Casei de Austria pentru spaţiul românesc, în condiţiile în care Rudolf al II-lea dorea să menţină bunele relaţii cu Poarta. În schimb apare o nouă putere în zonă – Franţa – care încerca prin Petru Cercel (1583-1585) să îşi extindă influenţa politică aici, după eşecul din Polonia. La rândul ei, Polonia era din ce în ce mai alarmată de o posibilă rupere a relaţiilor cu Poarta, datorită amestecului permanent al cazacilor din Ucraina în luptele pentru tron din Moldova. Acest amestec periclita tratatele de pace polono-otomane şi regii Poloniei (Ştefan Báthory şi Sigismund al III-lea) au adoptat poziţia deja bine cunoscută din timpul revoltei antiotomane conduse de Ioan-Vodă: au negat orice legătură dintre regalitate şi conducătorii cazacilor, care „nu ascultă de nimeni şi de nimic”. Mai mult, încălcând dreptul de azil politic pe care Polonia, prin tradiţie, l-a oferit tuturor fugarilor din Moldova, Ştefan Báthory a executat doi candidaţi la tronul Moldovei (pe Ioan Potcoavă în 1578 şi pe Iancu Sasu în 1582).

          În general atitudinea Poloniei şi mai ales a Casei de Austria, cu prilejul deselor schimbări de domnie din ţările române, nu a depăşit faza unui ajutor de moment, a tratativelor şi a promisiunilor vagi, Imperiul otoman rămânând singurul arbitru al luptelor dintre domni şi eventualii pretendenţi, în timp ce cazacii ucrainieni, erijându-se în luptători antiotomani nu scăpau ocazia de a jefui de fiecare dată teritoriile moldovene, când însoţeau pe câte unul dintre pretendenţii la tron [3] .

          Sfârşitul tragic al domniei lui Ioan Vodă, în 1574, aducea pe tronul Moldovei pe Petru Şchiopul, fratele domnului muntean Alexandru-Mircea [4] , fapt ce reprezenta un succes al partidei Mihneştilor (urmaşii lui Mihnea-Vodă cel Rău),  din Ţara Românească, care controla acum ambele ţări române. Din nefericire nici Alexandru-Mircea, nici Petru Şchiopul nu s-a putut folosi de această uniune de familie pentru a relua lupta antiotomană, deoarece amândoi erau ameninţaţi – atât din interior cât şi din exterior – să îşi piardă tronul. Între 1574-1575 la Constantinopol se ţeseau intrigi împotriva domnului muntean, al cărui tron era râvnit de Iancu din Rodos (probabil viitorul domn Iancu Sasu) [5] , sprijinit chiar de Ştefan Báthory şi de marele-vizir Mehmet Söqöllü. Din fericire pentru Alexandru-Vodă, poziţia marelui-vizir începea să fie ameninţată din 1574, când noul sultan Murad al III-lea se vădea a fi nemulţumit de atotputernicia demnitarului [6] .

          Cu toate acestea, intrigile la Poartă nu conteneau şi acest fapt apare cu prisosinţă din scrisorile doamnei Ecaterina, soţia lui Alexandru-Mircea, către sora sa Maria Fabrizio. La 1 mai 1577 şi la 24 februarie 1578 doamna Ecaterina încerca să îşi convingă sora că nu este momentul să vină să se stabilească în Ţara Românească, unde cuplul domnesc era departe de a duce o viaţă fără griji, pentru că – spunea Ecaterina Salvaresso – „dacă aş crede că e de cuviinţă aş fi trimis să te aducă, însă aici, în ţara aceasta, au oamenii deprinderi nenorocite şi nu poţi locui aicea” [7] .  Într-adevăr, în anul 1577 apărea un nou pretendent, un anume „doctor Rosso”, pentru care câţiva boieri munteni jurau că ar fi fost din spiţa Basarabilor, dar, de această dată marele-vizir Mehmet-Söqöllu trimitea pe conjuraţi direct la galere. Bunăvoinţa sultanului faţă de familia Mihneştilor rămânea constantă. În iulie 1577 Murad al III-lea îi trimitea „steag de domnie” fiului lui Alexandru al II-lea, Mihnea, care îşi începea domnia la 25 iulie 1577 sub tutela mamei sale, fiind încă minor [8] . Deşi conducea efectiv treburile ţării, doamna Ecaterina revenea la 24 februarie 1578 cu o nouă scrisoare către sora sa spunându-i: „Eşti adevărat sora mea, eşti sângele meu şi te iubesc şi te doresc, dar locul acesta nu suferă ca eu de atâta vreme să mă port după ritul grecesc… şi acum Domnia Ta să vii să mergi la o biserică frâncă <catolică> şi noi pe de altă parte la altă biserică grecească. E ruşine şi ne dispreţuieşte lumea. Aici sunt locuitorii oameni sălbatici, nu sunt ca la Constantinopole şi Pera unde sunt amestecaţi grecii şi frâncii la un loc şi iarăşi pe de altă parte, această ţară nu e moştenirea noastră; azi suntem, mâine nu suntem, după voia lui Dumnezeu şi ne aflăm în mâna turcului şi nici noi nu ştim unde vom fi până la capăt” [9] .

          Poate observaţiile amare ale doamnei Ecaterina sintetizează cel mai bine situaţia politică a ţărilor române la sfârşitul secolului al XVI-lea. În Moldova fratele lui Alexandru-Mircea, Petru-Şchiopul, trecea prin încercări şi mai grele. Din 1574 sistematic domnia lui Petru-Vodă a fost ameninţată de aşa numiţii „domnişori” (de fapt uzurpatori) care veneau din ţinuturile cazacilor, care îi însoţeau în virtutea relaţiilor ce le avuseseră cu Ioan-Vodă. Mai mult, aceşti pretendenţi aveau pretenţia că sunt fraţi sau rude ai domnului-martir, Ioan-Vodă. Aşa apărea în 1575 „Nicoară zis odinioară Potcoavă” (Nikore Olim Podkowa famuli) [10] . Acesta susţinea că este fratele lui Ioan-Vodă şi probabil că în inima moldovenilor vremurile de vitejie ale defunctului domn aveau încă rezonanţă. Astfel şi boierii fugiţi din ţară se alăturau acestui Ioan-Potcoavă [11] , care în 1577 reuşea să îl înlăture din domnie pe Petru Şchiopul.


[1] A. Blues, Die habsburgische Kandidatur für die polnischen Thron, während des Ersten Interregnums in Polen 1572-1573, Wien, 1984, pp. 22-23.

[2] Die Gesandschaft Johann Kobenzls, f. 1, 1896, p. 11.

[3] C.C. Giurescu, Istoria românilor, vol. II, partea I, Bucureşti, 1937, p. 221.

[4] Petru Şchiopul şi Alexandru Mircea sunt fiii lui Mircea şi nepoţii lui Mihnea cel Rău (1508-1510), nu sunt fiii naturali ai lui Mircea Ciobanu, cum greşit îi identifica N. Iorga.

[5] Gh. David, Petru Şchiopul, Bucureşti, 1984, p. 85 şi N. Iorga, Istoria Românilor, vol. V, p. 165.

[6] N. Iorga, Contribuţii la istoria Munteniei în a II-a jumătate a veacului al XVI-lea, Bucureşti, 1896, pp. 17-19.

[7] Ibidem, p. 20.

[8] C.C. Giurescu, op.cit., p. 212.

[9] N. Iorga, op.cit., p. 30-31.

[10] Hurmuzaki, vol. XI, p. XXXIV, nota 3.

[11] Documente privind istoria României. (Moldova), sec. XVI, vol. III, doc. 514, p. 425.






© Universitatea din Bucuresti 2002.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest,
except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to: Ileana Căzan, Eugen Denize; Text editor: Laura POPESCU; Last update: September, 2002