Marile puteri şi spaţiul românesc în secolele XV-XVI
Ileana Căzan, Eugen Denize

 

          Prezenţa cazacilor în oastea noului domn putea aduce asupra regelui Poloniei, Ştefan Báthory, suspiciunea Porţii, că ar fi contribuit la detronarea domnului agreat de sultan. De aceea Ştefan Báthory se grăbea să profite de buna credinţă a lui Ioan Potcoavă, care se retrăsese din Moldova şi căuta refugiu tradiţional în Polonia. Regele Poloniei îl aresta pe Potcoavă şi, mai mult, din exces de zel faţă de sultan, îl decapita în piaţa publică a oraşului Lvov, la 16 iunie 1578 [12] .

          Aceeaşi atitudine o avea Ştefan Báthory şi faţă de alţi pretendenţi în cursul anului 1578. La 27 septembrie 1578 ambasadorul veneţian la Praga – Di Cavalli – informa Senioria că nunţiul papal trimis în Polonia a revenit la Praga aducând noi ştiri din acest regat. În principiu misiunea nunţiului fusese aceea de a-l împăca pe împărat cu regele Poloniei, în vederea luptei cu turcii. Ceea ce observa trimisul papei era departe de a încuraja o iniţiativă antiotomană. Acesta mărturisea că datorită faptului că  Polonia „are  graniţă  cu  turcii se teme de puterea  acestora” [13] . În plus când  „cei 5 000 – 6 000 de cazaci au mers să îl alunge din nou pe valahul <Petru Şchiopul> repus în drepturi, regele fără a i se cere l-a trimis pe Békés deîndată cu mulţi oameni în ajutorul valahului, împotriva alor săi”. Interesantă este explicaţia lui Di Cavalli, care considera că acest gest îndepărta orice bănuială de cooperare a regelui cu cazacii (“per rimouver da se tutta la colpa”) şi, mai ales, că Ştefan Báthory încerca să menţină existenţa statală a Moldovei, care reprezenta o importanţă strategică deosebită pentru Polonia şi Transilvania (“il che per la congiontion delle Provincie saria di estremo pregiudicio alla Polonia et Transilvania [14] ).

          Evenimentele relatate de ambasadorul veneţian se refereau probabil la încercările „domnişorilor”, din vara anului 1578, care fuseseră toate respinse de Petru Şchiopul, deşi cu mari eforturi [15] . Sultanul, însă, sătul de incapacitatea domnului Moldovei de a menţine ordinea în ţară, da credit unui alt pretendent, Ioan sau Iancu, care se prezenta a fi fiul nelegitim al lui Petru Rareş, născut dintr-o legătură cu o săsoaică, din Transilvania, de aici şi porecla domnului – Sasu.

          Originea sa transilvană l-ar fi recomandat pe noul domn ca un posibil aliat al Casei de Austria [16] . Protestant, ca fostul domn Despot, ar fi putut face o punte de legătură cu cercurile reformate din Polonia şi din Imperiu sau cu lumea transilvană. Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Ascensiunea sa la tron s-a datorat exclusiv iniţiativei vizirului Sinan-paşa, adversar al lui Mehmet-Söqöllü, care dorea să îl pună pe acesta într-o postură cât mai dificilă în faţa sultanului. Söqöllü fusese susţinătorul Mihneştilor, iar Petru Şchiopul se dovedise a fi un domn total lipsit de autoritate, care provocase incursiuni repetate ale cazacilor în Moldova. În iulie 1579 Sinan-paşa găsea ocazia să sprijine un contracandidat pentru tronul Moldovei şi să îşi ajute şi un apropiat, pe Bartolomeo Brutti, pe care îl aştepta la Constantinopol spânzurătoarea sau galerele [17] . Aşa se face că acest Brutti şi-a găsit imediat un protector de ocazie, pe Iancu Sasu, aflat în Rodos, de unde încercase – fără succes până atunci – să îşi afirme drepturile la tron. Bartolomeo Brutti îi punea la dispoziţie cea mai mare parte din suma considerabilă necesară obţinerii tronului – 120 000 galbeni [18] . Drept recompensă domnul îl lua cu sine în Moldova, unde, la 21 noiembrie 1579, Petru Şchiopul primea ordinul de mazilire. La 7 ianuarie 1580 Iancu Sasu îşi începea domnia, iar Brutti devenea nu numai un apropiat al domnului, ci primea şi funcţia de mare postelnic (“Brut postelnicul”). Originea sa albaneză sau italiană şi prietenia cu Sinan-paşa, viitorul mare-vizir, îl făcea pe istoricul F. Braudel să îl considere pe Brutti „spion dublu sau triplu”, în posibilă legătură cu curtea imperială.

          În timp ce marele-vizir Mehmet-Söqöllü era asasinat, în octombrie 1579, în ţările române se declanşase, după cum am arătat, lupta pentru domnie. Dacă Iancu-Sasu rămânea în amintirea moldovenilor ca un domn eretic, care a spoliat ţara, stabilind noi biruri (zeciuiala din boi) şi a dus un trai caracterizat prin lăcomie şi desfrâu [19] , în Imperiul German împăratul Rudolf nu dădea nici un semn că ar dori să îşi dispute cu Poarta zona de influenţă politică asupra ţărilor române.

          Rudolf poate fi numit „împăratul contrastelor”. S-a comportat ca un pacifist convins, dublat de ambiţia de a nu fi mai prejos decât iluştrii săi predecesori (Carol Quintul) sau contemporani (Filip al II-lea al Spaniei, Elisabeta I a Angliei sau chiar ţarul Ivan al IV-lea). De aici a rezultat un comportament nevrotic, lipsit de coerenţă şi logică în hotărâri. A fost omul impulsului de moment, dependent total de prezicerile astrale şi de interpretarea textelor ezoterice. A fost mai preocupat de universul ştiinţelor decât de imperiul său ce se voia universal. Rudolf, conştient de limitele sale, cădea adeseori pradă dezamăgirii, descurajării şi „melancoliei” (numele dat nebuniei de către contemporani), din care se trezea brusc prin crize de autoritate rănită, soldate cu ieşiri violente.

          În timp ce Rudolf guverna imperiul cu destulă apatie, fraţii săi dădeau semne de ambiţie politică, dorind să se implice inclusiv în lupta antiotomană. Sub presiunea familiei şi a emisarilor papali, Rudolf încerca să tatoneze disponibilităţile Poloniei pentru o coaliţie antiotomană. Semnalele primite din Polonia erau însă clar negative. La 10 februarie 1579 ambasadorul veneţian Di Cavalli scria din Praga că emisarii regelui Poloniei au arătat că există două dificultăţi în calea unei alianţe antiotomane, în care să se implice Polonia. În primul rând regele Poloniei a încheiat pace cu sultanul (,,gia fatto col Turco giuramento et capitoli d’esser amico delli amici et inimico delli inimici”); în al doilea rând Ştefan Báthory, ca voievod al Transilvaniei, a devenit vasal al Porţii şi nu doreşte să îşi calce jurămintele [20] . La 15 februarie 1579 acelaşi Di Cavalli informa la Veneţia că datorită tratatului cu sultanul Polonia nu se poate implica în lupta antiotomană, pentru că astfel atât Polonia cât şi Transilvania sunt uşor de invadat de otomani [21] .

          La 26 iulie 1580 ambasadorul veneţian Badoer informa, de această dată, că au sosit veşti din Ungaria că turcii intenţionează să întreprindă o campanie în Transilvania şi să pună ca voievod un român, dacă noul voievod Christophor Báthory nu va preda otomanilor două cetăţi. Răspunsul lui Christophor Báthory este interesant. Considerând că a devenit voievod prin decizia vărului său, Ştefan Báthory, Christophor declara că el nu este vasalul sultanului şi că nu poate fi obligat să întreprindă nimic la poruncă. Mai mult, se arăta gata să îşi apere graniţele, mai ales că ştia clar că sultanul nu poate veni personal în Transilvania, fiind angrenat în campania din Persia [22] .


[12] Gh. David, op.cit., p. 97.

[13] Vitez Kárpáthy, Rudolf uralkodásának elso tiz eve (1576-1586), Budapest, 1933, p. 139.

[14] Ibidem, p. 140.

[15] N. Iorga, Istoria românilor, vol. V, p. 178.

[16] Istoriografia săsească contemporană îi acordă spaţii largi tocmai datorită originii sale germane-transilvane. A. Armbruster, Dacoromania-Saxonica, Bucureşti, 1980, pp. 212-213.

[17] Hurmuzaki, vol. XI, Apendice I, p. 637.

[18] C.C. Giurescu, op.cit., p. 223.

[19] Pentru personalitatea lui Rudolf şi epoca sa vezi, Ph. Erlanger, L’empereur insolite Rodolphe II de Habsbourg (1552-1612), Paris, 1971; R.J.W. Evans, Rudolph II and his world, Oxford, 1973, Karl Vocelka, Rudolf II und Seine Zeit, Wien, 1985; Gertrude von Schwarzenfeld, Rudolf II der saturnische Kaiser, München, 1961.

[20] V. Kárpáthy, op.cit., pp. 140-141.

[21] Ibidem, p. 141.

[22] Ibidem, pp. 145-146.



 



© Universitatea din Bucuresti 2002.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest,
except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to: Ileana Căzan, Eugen Denize; Text editor: Laura POPESCU; Last update: September, 2002