Marile puteri şi spaţiul românesc în secolele XV-XVI
Ileana Căzan, Eugen Denize

 

          Mazilirea lui Iancu Sasu, care nu se remarcase prin nimic bun în politica internă sau externă, a dat prilejul regelui Poloniei, Ştefan Báthory, să îşi reafirme bunele relaţii cu Poarta. Domnul Moldovei încercase să fugă împreună cu avutul său spre Ungaria superioară, unde îşi cumpărase un domeniu, dar pe drum era arestat în Polonia şi la 28 septembrie 1582 era decapitat, tot la Lvov, precum înaintaşul său Ioan Potcoavă. Acest gest îl făcea pe Ştefan Báthory să apară în ochii sultanului ca fiind leal tratatelor de pace încheiate şi, în plus, se pare că i-a adus şi o mare sumă de bani. Iancu Sasu fugise cu tezaurul ţării preţuit la 600 000 – 1 000 000 de ducaţi, bani lichizi. Inventarul făcut de poloni, în noiembrie 1582, nu menţiona decât 200 000 de ducaţi, care au fost predaţi în contul tributului neplătit al Moldovei [23] .

Acest incident dădea ocazie Habsburgilor să plătească Poloniei vexaţiuni mai vechi. După 1580 relaţiile dintre Casa de Austria şi Polonia deveniseră reci, cauza fiind problema retrocedării cetăţilor Satu-Mare şi Baia Mare, ocupate abuziv de trupele imperiale staţionate în Ungaria superioară [24] . Cum împăratul Rudolf al II-lea avea probleme în legătură cu plata tributului faţă de Imperiul otoman, în toamna anului 1582 trimitea la Poartă un emisar cu daruri pentru sultan, la care adăuga, în locul tributului, informaţia că regele Poloniei a „prădat şi uzurpat tezaurul pe care l-a luat de la principele român … pe care l-a omorât”. Informaţia aceasta a fost reluată de la Viena de ambasadorul veneţian, Gerolamo Lippomano, care însă nota greşit numele domnului – Alexandru în loc de Ioan [25] .

În anul 1582, când Petru Şchiopul îşi începea a doua domnie, plătită cu bani grei la Constantinopol, inclusiv prin darurile nepotului său Mihnea-Vodă, domn în Ţara Românească, în mintea papei Grigore al XIII-lea încolţea ideea unei cruciade antiotomane. Această idee a avut la bază propunerea de alianţă împotriva pericolului turco-tătar pe care o aducea, în Dieta imperială de la Augsburg, ambasadorul ţarului Ivan al IV-lea, Scevreghin. La prima vedere Rudolf a îmbrăţişat cu entuziasm ideea, dar decizia a amânat-o la infinit, după cum îi era în fire. Papa însă a crezut că ţarul moscovit, deşi infanticid şi ortodox, era mai demn de încredere, deoarece îi învinsese pe tătari şi dăduse dovadă de fervoare religioasă, construind una din cele mai impresionante biserici ale Răsăritului – Vasilii Blajenâi. De aceea îl trimitea la Moscova pe Antonio Possevino. În schimb despre Rudolf al II-lea, Grigore al XIII-lea nu putea spune decât că trăieşte „ca un turc printre concubine” şi că întreţine „o curte de vrăjitori” [26] .

În toată perioada luată în discuţie, după 1574, un singur candidat la tronul ţărilor române s-a încrezut în destinul european al spaţiului politic din bazinul Dunării de Jos. Este vorba despre Petru Cercel, fiul natural al domnului muntean Pătraşcu cel Bun. Deşi crescuse ca ostatec la Constantinopol, peregrinând la Alep şi în insula Rodos, Petru Cercel a crezut că sprijinul pentru preluarea domniei îi va veni din apusul Europei şi nu de la sultan. Tânărul prinţ, crescut în cercurile învăţaţilor italieni şi francezi din Levant, a considerat probabil că domnia obţinută cu bani de la Înalta Poartă poate fi efemeră, în timp ce ajutorul unui mare principe european l-ar putea face respectat, în calitate de domn al Ţării Româneşti, chiar de către sultan.

La instigaţiile neobositului Albert Laski, care nu renunţa la planul său de a deveni domn al Moldovei, cu sprijin francez, principele Petru afla încă din anul 1572, când se găsea la Alep [27] , despre intenţiile Franţei de a-şi extinde sfera de influenţă politică spre Europa central-răsăriteană, ocupând – prin Henric de Valois – tronul Poloniei. Treptat Petru află despre situaţia politică din Franţa, unde regina mamă, Catherina de Medici, îşi conducea cu o mână de fier familia şi regatul, inclusiv pe regele Carol al VIII-lea. Contând pe ajutor francez, Petru fugea din Imperiul otoman – în 1574 – şi intenţiona să ceară sprijin regelui Poloniei, Henric de Valois. Fuga acestuia din Polonia îl determina pe tânărul prinţ să ia calea pribegiei, sperând că împăratul Maximilian al II-lea, care îşi depusese personal candidatura la tronul Poloniei (1575) avea să îl ajute [28] .

În anul 1575 Petru ajungea la Viena şi îi propunea împăratului o alianţă în vederea unei cruciade antiotomane. Deşi prezenţa lui a făcut o bună impresie împăratului (principele vorbea germana, franceza, italiana, greaca şi limbile Orientului: araba şi turca), propunerile au rămas fără rezultat, chiar dacă Petru promitea ajutor în cazul candidaturii Habsburgilor la tronul Poloniei, dacă ar fi devenit domn al Ţării Româneşti [29] . Pribegia pretendentului român a continuat de la Viena şi la curţile altor principi din Imperiul german, până în 1577 când pleca, dezamăgit, spre Italia, de unde se îndrepta spre mult visata Franţă, unde spera că regele Henric al III-lea îl va lua în serios. Într-adevăr, prin intervenţia regelui Franţei sultanul accepta candidatura lui Petru Cercel la tronul Ţării Româneşti şi îi acorda domnia în iunie 1583, mazilindu-l pe Mihnea al II-lea, care lua calea exilului, la Tripoli [30] .

Petru Cercel sosea în Ţara Românească cu o adevărată curte formată din francezi, italieni şi greci, care aduceau aici suflul Renaşterii. Întreaga activitate a lui Petru Cercel s-a aflat sub semnul epocii Renaşterii, domnul dorind să aducă şi în Ţara Românească ceva din modul de viaţă al însoritei Italii. Mitropolia din Târgovişte, palatul domnesc, aprovizionarea cu apă a capitalei, dotarea armatei cu tunuri de bronz, după modelul italian, sunt câteva din realizările lui Petru Cercel. Anturajul domnului a devenit însă rapid un prilej de nemulţumire pentru boierii tradiţionalişti, pentru care moda şi cultura Apusului erau semne de stricăciune şi desfrâu. Cum activitatea edilitară fusese costisitoare şi Petru Cercel preluase şi datoria fostului domn, creditorii sosiţi în ţară au început să ceară banii cu insistenţă, ceea ce a dus la mărirea birului, introducându-se „goştina de oi” [31] . Toate acestea au sporit nemulţumirea boierilor, ce nu au întârziat să ceară readucerea lui Mihnea, care, la rândul său, nu încetase să revendice întoarcerea sa pe tronul Ţării Româneşti.

La 16 aprilie 1585, în urma ordinului de mazilire, Petru Cercel fugea spre Transilvania, ducând cu el 43 de care pline cu tezaurul şi cu obiecte de valoare. Din nefericire tezaurul era prădat, chiar de garda ce îl însoţea, iar domnul era arestat la Mediaş şi trimis în cetatea Huszt [32] . Fugea şi de aici – în 1587 – şi, prin Varşovia şi Kosiče, revenea la Viena, în ianuarie 1588 [33] , unde relua demersurile pe lângă arhiducele Ernst, care îl primea prieteneşte, fără a se angaja cu nimic faţă de domnul pribeag. De aceea Petru Cercel pleca mai departe, spre Italia, sperând că papa Sixtus al V-lea (care reactualizase ideea cruciadei antiotomane) şi regele Franţei îl vor ajuta să-şi reia tronul. Cu această speranţă domnul fugar se îndrepta, din nou, spre Constantinopol, mizând pe sprijinul francez. Problemele interne ale Franţei, zguduită încă de „războaiele religioase”, nu au lăsat prea mult loc interesului regelui pentru imixtiunea politică într-o ţară atât de îndepărtată cum era Ţara Românească, deşi acesta a făcut unele demersuri la Poartă. Petru-Cercel nu era însă primit cu bunăvoinţă la Constantinopol datorită uneltirilor lui Mihnea, la insistenţele căruia era asasinat, în drum spre Rodos, în martie 1590 [34] .

Intrigile domnului muntean au avut cu atât mai mult succes cu cât la 2 august 1589 protectorul lui Petru-Cercel, Henric al III-lea, fusese asasinat.


[23] Gh. David, op.cit., p. 111.

[24] V. Kárpáthy, op.cit., p. 161.

[25] Ibidem, raportul din 16 nov. 1582, p. 167 (,,tresoro che ha depredato et usurpato il Polaco con la morte che ha fatto dare ad Alexandro Principe di Valachia“).

[26] J. Dauxois, L’Empereur des alchimistes, Paris, 1996, p. 138.

[27] Amănuntele biografice redate de secretarul domnului, Franco Sivori, în Călători străini despre ţările române, vol. III, Bucureşti, 1971, pp. 1-5 şi urm.

[28] M. Stoy, ,,Rumänische Fürsten im frühneuzeitlichen Wien“, în Jahrbuch des Vereins für Geschichte des Stadt Wien, Bd. 46/1990, p. 154.

[29] Lola Stere-Chiriacu, ,,Doi voievozi munteni la Viena. Petru Cercel şi Mihai Viteazul“, în Almanahul Parohiei ortodoxe române din Viena, 13/1974, pp. 102-103.

[30] Şt. Pascu, Petru Cercel şi Ţara Românească la sfârşitul secolului XVI, Cluj, 1944, p. 40.

[31] C.C. Giurescu, op.cit., p. 215.

[32] Ibidem.

[33] M. Stoy, op.cit., p. 155.

[34] Gh. David, op.cit., p. 130.






© Universitatea din Bucuresti 2002.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest,
except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to: Ileana Căzan, Eugen Denize; Text editor: Laura POPESCU; Last update: September, 2002