Pentru realizarea expediţiei de la care aştepta înfăptuirea acestor obiective, expediţie pe care nimeni nu o putea conduce, în afara lui Iancu de Hunedoara, Alfons V nu a ezitat să promită lui Vladislav I şi, implicit, voievodului transilvan, participarea sa cu zece galere la alcătuirea flotei cruciate, la care îşi anunţaseră prezenţa şi papalitatea, Veneţia, Milano, Burgundia, precum şi cavalerii ioaniţi din insula Rodos [51] . Până la urmă însă, toate aceste promisiuni se vor concretiza doar în strângerea la un loc a câtorva galere italiene şi burgunde, insuficiente însă pentru a opri trecerea armatei lui Murad II din Asia Mică în Europa şi a împiedica, astfel, dezastrul care a urmat.

          Această flotă, condusă de cardinalul veneţian Francesco Condulmer, alcătuită din 24 de nave papale, burgunde şi veneţiene, a sosit la Constantinopol în august 1444, cu scopul de a bloca strâmtorile, lucru imposibil de realizat cu un număr de nave atât de mic.

          Din păcate însă, la acest număr insuficient de nave de luptă, s-au adăugat oscilaţiile şi lipsa de hotărâre în luarea deciziilor, precum şi dificultăţile de comunicare datorate mijloacelor specifice ale vremii. Astfel, Iancu a făcut tot posibilul pentru a-l determina pe rege să încheie o pace cu sultanul, pacea de la Adrianopol-Seghedin despre care am vorbit deja. Aceasta era, de fapt, singura politică ce ar fi avut cu adevărat sorţi de izbândă, permiţând forţelor creştine să se refacă, să realizeze o mai bună coordonare şi să poată lansa, la momentul oportun, o ofensivă decisivă antiotomană. Iancu cerea un răgaz ceva mai mare, necesar refacerii tuturor forţelor creştine şi pregătirii temeinice a unei ofensive, de data aceasta finale, împotriva turcilor în Europa. El era perfect conştient că pregătirea în pripă şi declanşarea ei timpurie nu numai că risca să nu aducă victoria mult dorită, dar se putea transforma într-o catastrofă cu consecinţe greu de prevăzut. Experienţa sa militară şi politică era chezăşia cea mai bună a justeţei acestui punct de vedere.

          Ca exponent principal al acestei linii politice, Iancu de Hunedoara ţinea seama de mai mulţi factori, foarte importanţi, a căror neglijare putea duce la eşec. Astfel, el considera că nu este suficient de puternic pe plan militar, armata fiind obosită după “Campania cea lungă”. Era conştient că fără o refacere adecvată trupele sale vor pierde din capacitatea de luptă şi, oricum vor fi mai puţin numeroase decât cu un an în urmă. Un alt considerent, tot de natură militară, îl constituia starea avansată a vremii, care în timpul campaniei din 1443-1444, a fost unul din principalele obstacole în calea străpungerii Munţilor Balcani şi a determinat retragerea. Acum, dacă s-ar fi pornit din nou împotriva turcilor, se risca acelaşi lucru şi, cu toată schimbarea de rută, efectele anotimpului înaintat nu vor putea fi ocolite.

          Pe lângă aceste aspecte de ordin militar, foarte puternice erau şi cele de ordin politic. Iancu ştia, din experienţă, că nu se poate conta prea mult pe ajutorul flotei promise de puterile apusene, că acestea erau divizate de interese opuse, temându-se unele de altele la fel cum se temeau şi de turci, că existau chiar state, cum ar fi Genova [52] , gata să colaboreze cu sultanul pentru a-şi apăra poziţiile comerciale. De asemenea, el era conştient de faptul că nu va mai putea conta pe ajutorul lui Brancovici, despotul Serbiei, care, prin pacea din vara lui 1444, îşi recăpătase statul şi nu mai dorea să continue lupta [53] , dar, în acelaşi timp, nu putea conta nici pe ajutorul Poloniei, în ciuda uniunii dinastice dintre această ţară şi Ungaria, în persoana lui Vladislav I al Ungariei şi al III-lea în Polonia [54] . Mai mult, chiar marea nobilime maghiară, care-l îndemnase pe rege să rupă pacea, în momentul în care a trebuit să contribuie la luptă, a preferat să rămână deoparte. Dieta maghiară nu a aprobat expediţia din 1444 şi astfel regele nu a putut conta pe forţele ţării, ci numai pe ale sale proprii şi ale  principalilor săi sprijinitori [55] .

          Această situaţie complexă, care făcea foarte puţin probabilă victoria unei expediţii antiotomane în acel moment, a constituit principalul argument pe care l-a folosit Iancu de Hunedoara pentru a-l convinge pe rege să încheie pacea cu turcii, dar el nu a mai reuşit să-l convingă să o şi respecte.

          Vladislav I al Ungariei şi al III-lea al Poloniei era un rege tânăr, fără prea multă experienţă politică şi militară, supus la diferite influenţe şi presiuni şi tentat să dea frâu liber imboldurilor sale cavalereşti. După ce a ascultat şi aplicat sfaturile înţelepte ale voievodului transilvan, el a început să plece tot mai mult urechea la sfaturile celor care-l îndemnau să rupă pacea şi să-i atace pe turci. Printre aceştia un rol important l-au jucat ambasadorul veneţian Reguardati şi legatul papal, cardinalul Cesarini. Ultimul, pe lângă promisiunile de ajutor şi presiunile ideologice permanente, a reuşit să realizeze la Viena, la 21 mai 1444, un nou armistiţiu cu Frederic III de Habsburg, pe doi ani [56] , obţinând astfel asigurarea spatelui pentru regele Ungariei dacă acesta ar fi plecat la luptă împotriva turcilor. La rândul său Vladislav I, în ciuda păcii de la Adrianopol şi a ratificării de la Seghedin, continua să-şi manifeste dorinţa de a lupta [57] , iar la 4 august 1444 lansa un manifest în care îşi exprima hotărârea de a porni în acelaşi an contra turcilor, manifest semnat şi de Iancu de Hunedoara [58] , care nu concepea să-şi părăsească regele prin încălcarea obligaţiilor sale feudale.

          Această atitudine oscilantă a lui Vladislav I, mai ales în condiţiile în care informaţiile circulau cu dificultate, a făcut ca şi Veneţia, interesată de o eventuală campanie antiotomană, să adopte o atitudine de expectativă, de aşteptare a derulării evenimentelor. La 9 septembrie, Senatul a trimis instrucţiuni comandantului flotei veneţiene, Aloisio Loredano, în care-i cerea să se informeze asupra mişcărilor armatei cruciate şi, dacă aceasta ar înainta în Balcani, să-i sprijine acţiunea. În caz contrar, dacă pacea dintre Ungaria şi Imperiul otoman se va menţine, Republica nu avea de gând să ducă singură războiul, iar el trebuia să trimită sultanului un sol, asigurându-l de intenţiile paşnice ale dogelui şi Senatului şi aruncând întreaga răspundere a iniţiativei războiului asupra papei. Trebuia să ceară, de asemenea, întărirea tratatului de pace anterior, după care să se întoarcă cu flota la Veneţia [59] . Evident că primind aceste instrucţiuni, Loredano a ezitat să adopte măsuri concrete. Abia la 9 noiembrie, deci numai cu o singură zi înainte de dezastru, el a primit ştirea că trupele cruciate au trecut Dunărea şi că trebuie să ia hotărârile care se impun [60] . Era însă prea târziu pentru o măsură cât de cât eficientă care să împiedice înfrângerea creştinilor şi, totodată, anularea ultimei tentative serioase, cu sorţi de izbândă, de a-i scoate pe turci din Europa. Dar chiar şi fără această lipsă de coordonare, numărul mic al galerelor creştine, rezultat al unui optimism exagerat, nu ar fi reuşit, probabil, să blocheze Strâmtorile, mai ales în condiţiile în care trecerea oastei lui Murad II era asigurată de adevăraţi maeştri ai navigaţiei, de genovezi.

          Dar, cu toată înfrângerea de la Varna şi cu toate oscilaţiile care i-au marcat atitudinea, Veneţia s-a angajat totuşi în luptă cu turcii şi, deşi aportul ei a fost destul de redus, a fost totuşi nevoie de încheierea unui nou tratat de pace între ea şi Imperiul otoman, în 1446, care să reaşeze lucrurile în situaţia anterioară anului 1444 [61] .

          În schimb, Alfons V de Aragon şi Neapole a simţit, probabil, o mare uşurare atunci când Veneţia, refuzând să accepte salvconductul pe care papa îl dăduse flotei aragonezo-napolitane de a-i străbate apele, i-a oferit pretextul cel mai nimerit pentru a-şi scuza inactivitatea în faţa lui Vladislav I [62] . Dar refuzând de fapt să trimită ajutoarele promise, Alfons V nu înţelegea să renunţe şi la pretenţiile teritoriale, cu atât mai mult cu cât era convins că presiunile papalităţii, înflăcărarea cavalerească şi, în acelaşi timp, nechibzuinţa tânărului rege al Ungariei îl vor face pe acesta să rupă pacea abia încheiată cu turcii şi îl vor determina şi pe Iancu de Hunedoara să participe, în ciuda obiecţiilor sale întemeiate, la cruciadă.

          Această convingere i-a fost întărită şi de informaţiile primite din partea lui Ciriaco d’Ancona care se afla, în toamna lui 1444, în capitala Imperiului bizantin. La Constantinopol, Ciriaco a putut să vadă scrisorile pe care Cesarini, Vladislav I şi Vlad Dracul le-au trimis împăratului Ioan VIII (1425-1448), scrisori prin care-l anunţau despre hotărârea lor de a începe cruciada, şi a reuşit să trimită copii după ele regelui aragonez, însoţite de o scrisoare a sa în care-i cerea să se alăture forţelor creştine [63] . Iancu, deşi considera declanşarea unei astfel de campanii prematură şi sortită eşecului, nu putea să-l lase singur pe rege atât din motive care ţineau de onoarea sa de cavaler, cât şi datorită faptului că acesta era principalul lui sprijinitor politic, iar el însuşi luptase mult pentru a realiza uniunea dinastică polono-ungară pe care spera să o îndrepte atât împotriva Imperiului otoman, cât şi împotriva pretenţiilor Habsburgilor la tronul ungar.

          Alfons V, departe de a urma îndemnul lui Ciriaco d’Ancona, nu a ezitat totuşi, să-i scrie lui Vladislav I, înainte de plecarea sa în campanie, arătându-i că are anumite drepturi ereditare asupra teritoriilor ce urmau a fi cucerite, mai exact asupra principatelor de Atena şi Patras [64] , principate care, interesant de remarcat, la acea dată nici măcar nu se aflau sub dominaţie otomană şi, prin urmare, nu puteau deveni obiective ale unei cruciade. În acelaşi sens, Alfons V scria, la 27 noiembrie 1444, şi lui Constantin Paleologul Dragases, despotul de Mistra, care reuşise să obţină mai multe victorii împotriva turcilor [65] , arătându-i care sunt drepturile sale la succesiunea Atenei şi cerându-i, totodată, să predea Atena, dacă o va cuceri, trimisului său, marchizul Giovanni de Gerace [66] . Aceste scrisori ale regelui aragonez ne dezvăluie, cu toată claritatea, care erau adevăratele intenţii ale politicii sale balcanice şi cât de departe de el se afla idealul de cruciadă.

          Dezastrul de la Varna (10 noiembrie 1444) a dat o puternică lovitură luptei pentru libertate dusă de popoarele din sud-estul Europei, dar şi politicii expansioniste a lui Alfons V. Timp de câţiva ani, până în 1447, acesta nu a mai acordat, practic, nici un fel de atenţie Peninsulei Balcanice, cu toate că Iancu de Hunedoara, sprijinit de domnul Ţării Româneşti - Vlad Dracul (1436-1442; 1443-1447), şi de o flotă burgundo-papală condusă de Walerand de Wavrin şi de cardinalul veneţian  Francesco Condulmer, a încercat, în 1445, este adevărat că fără succes, să reia ofensiva antiotomană prin cucerirea anumitor poziţii fortificate de-a lungul Dunării [67] .

         

---