Tratatul cuprinde două părţi principale şi anume, o primă parte în care sunt incluse propunerile formulate de Iancu de Hunedoara şi angajamentele pe care şi le asumă faţă de Alfons V în cazul acceptării lor, şi o a doua parte, care conţine acordul regelui aragonez, întărit de semnătura şi de pecetea secretă.

          În prima parte, Iancu îi cere lui Alfons V să-l sprijine în lupta antiotomană cu 16 000 de soladaţi, dar nu trimiţându-i direct, ci trimiţând banii necesari pentru angajarea lor, adică 100 000 de florini de aur. La rândul său îi promite că va angaja pe propria cheltuială, alţi 16 000 de soldaţi şi că va obţine din Ţara Românească, gratuit, încă 10 000 de oameni [86] , deci, în total o armată de 42 000 de oameni cu care, nu avea nici o îndoială, îi va putea zdrobi pe turci şi-i va alunga din Europa [87] .

          După această introducere, care ne arată foarte concret ce spera să obţină marele comandant de oşti din partea regelui aragonez, urmează promisiunile pe care le face acestuia pentru a-l determina să treacă la acţiune. Astfel, el îi arată că, dacă îl va ajuta să-i învingă pe turci, va dobândi, în primul rând, răsplata cerească, recunoştinţa oamenilor şi o glorie nepieritoare, iar în al doilea rând, va avea posibilitatea să intre în posesia regatului Ungariei, a regatului grecilor şi a altor teritorii din această zonă [88] , ceea ce constituia pentru Alfons V o recompensă mult mai lumească şi mai pe înţelesul său. De fapt, Iancu de Hunedoara îi sugera posibilitatea unei dominaţii asupra întregului sud-est al Europei, ceea ce venea exact în întâmpinarea tendinţelor expansioniste şi satisfăcea veleităţile imperiale ale regelui aragonez.

          Pentru a fi şi mai credibil, Iancu de Hunedoara îşi asumă câteva obligaţii foarte concrete şi anume: să cheltuiască integral banii primiţi din partea lui Alfons V pentru recrutarea de soldaţi şi să vegheze ca principii şi baronii regatului maghiar să jure fidelitate şi ascultare suveranului aragonez, să vină personal cu o armată între 3000-6000 de luptători în întâmpinarea sa, pentru a-l conduce în siguranţă în regat, să-i pună la dispoziţie, lui sau celui pe care-l va trimite în numele său, orice oraş sau cetate din regat sau din Transilvania (interesantă această distincţie care apare în tratat între regatul Ungariei şi voievodatul Transilvaniei), să-i înapoieze banii primiţi şi chiar mai mulţi, din teritoriile şi oraşele eliberate de la turci şi, în fine, să trimită ca ostatec la curtea napolitană pe primul său născut Ladislau, drept chezăşie a bunei sale credinţe [89] . Pentru toate aceste angajamente, Iancu îi mai cerea lui Alfons V să-l susţină în lupta sa până la capăt şi fără ezitare, iar ajutoarele să i le trimită astfel încât, în luna iulie a anului următor (1448) oastea să fie pregătită pentru a-i ataca pe turci [90] .

          Ultima parte a tratatului cuprinde acordul regelui aragonez la propunerile lui Iancu de Hunedoara şi promisiunea sa de a trimite cei
100 000 de florini, plătiţi în două tranşe, una la 24 aprilie 1448, după venirea lui Ladislau ca ostatec la curtea sa, şi a doua în luna iunie a aceluiaşi an [91] .

          A doua zi, 7 noiembrie 1447, tratatul a fost întărit tot la Casoli, de un act notarial instrumentat de Arnaldo Fonolleda, în care Alfons V precizează că va plăti cea de-a doua tranşă de 50 000 de florini după ce baronii şi principii regatului Ungariei îi vor jura fidelitate şi supunere lui în persoană sau fiului său Ferdinand, iar comitelui de Segna i se cere să predea aceste acte lui Iancu de Hunedoara abia după ce acesta se va obliga să-i facă pe nobilii amintiţi să jure credinţă regelui sau fiului său [92] . Observăm, prin urmare, exprimate foarte clar, care erau adevăratele intenţii ale lui Alfons V şi care era unicul mobil ce-l putea determina să acţioneze împotriva turcilor, iar, pe de altă parte, înţelegem de ce Iancu a fost obligat să-i promită atât de mult, inclusiv coroana maghiară şi cea a împăraţilor bizantini. El era convins că ambiţia şi vanitatea regelui aragonez, incitate de aceste promisiuni, îl vor putea face să acţioneze, măcar şi limitat, împotriva turcilor, dar, în schimb, niciodată puterile sale nu-i vor permite să revendice în mod serios vreuna din aceste coroane.

          Alfons V, chiar dacă nu era dispus să acorde nici un fel de ajutor împotriva turcilor, a luat, totuşi, în serios promisiunea cu privire la coroana Ungariei şi, pentru a-şi pregăti terenul în acest sens, a reţinut pe lângă sine, aproape un an, pe comitele de Segna, a adresat scrisori, la 11 decembrie 1447, principalilor nobili ai regatului, printre care Dionisie Szécsi, arhiepiscop de Strigoniu, lui Nicolae Ujlaki şi lui Ladislau Garai [93] , iar la 22 februarie 1448 s-a adresat nobilimii maghiare în ansamblul ei [94] . Bineînţeles, efectul a fost foarte mic, dacă nu chiar nul.

          Între timp, Iancu de Hunedoara se pregătea intens în vederea expediţie sale antiotomane şi răspunsul din partea lui Alfons V întârzia să sosească. Abia în aprilie 1448 solul aragonez Bernardo Lopez (Bernat Lopiç) a ajuns la Buda [95] , aducând cu sine trei cai în dar şi o scrisoare în care stăpânul său dădea oarecare speranţe că ar fi dispus să încheie o alianţă împotriva turcilor [96] . Dar acest răspuns i s-a părut cu totul insuficient lui Iancu, ceea ce l-a făcut ca, la 28 mai, să-i scrie din nou lui Alfons V şi să-i arate că lupta împotriva turcilor are nevoie mai degrabă de perseverenţă decât de elan, solicitându-i nu vorbe frumoase, ci un ajutor concret [97] . La puţin timp însă după expedierea acestei scrisori, comitele de Segna, Ştefan de Frangepani, a revenit din prelungita sa solie aducând cu sine tratatul pe care-l încheiase cu Alfons V la 6 noiembrie 1447, ceea ce l-a făcut pe Iancu să-i scrie din nou acestuia, la 24 iunie, pentru a-i spune că acceptă tratatul, că se pregăteşte intens în vederea campaniei şi că, peste puţin timp, îi va trimite planul său de acţiune [98] .

          Din păcate însă, toate promisiunile lui Alfons V au rămas doar vorbe goale, forţele sale, şi aşa destul de limitate, fiind angajate total în războiul care cuprinsese din nou Italia, în urma morţii ducelui Milanului, Filippo Maria Visconti (1447) [99] , iar flota aragoneză, care era, poate, principalul element de sprijin pe care conta Iancu de Hunedoara din această direcţie [100] , a fost, practic, distrusă de veneţieni în luptele navale de la Messina şi Siracuza, pe coastele Siciliei [101] .

          În această situaţie, cu toate că Alfons V îi mai scria încă lui Iancu, la 3 septembrie 1448, promiţându-i ajutor şi încurajându-l în lupta sa împotriva duşmanilor creştinătăţii [102] , iar unii istorici consideră, nejustificat credem noi, că el a trimis chiar 50 000 de florini [103] , tratatul din 6 noiembrie 1447 devenise nul şi inoperant.

          În ceea ce priveşte Veneţia, deşi în 1446 şi 1447 Iancu de Hunedoara nu reuşise să obţină nimic din partea ei, pregătind campania antiotomană din 1448 el nu putea totuşi să omită din planurile sale stabilirea unor contacte diplomatice cu aceasta, în speranţa că va putea, în cele din urmă, să capete un ajutor oarecare. În acest sens, la începutul anului 1448, el îl trimite pe Nicolae Laszocki, diacon de Cracovia, într-o misiune la Roma şi Veneţia. Ajuns în cetatea lagunelor el a arătat Senatului că papa Nicolae V a promis să trimită un contingent de 4 000 de călăreţi, la fel şi regele aragonez, dar răspunsul primit a fost foarte puţin satisfăcător. Senatorii au arătat, la 7 martie, că Veneţia este gata să-l ajute pe Iancu de Hunedoara, dar nu va putea face acest lucru din cauza războiului pe care-l poartă împotriva lui Francesco Sforza şi Alfons V [104] . La sfârşitul lui mai, Laszocki s-a reîntors la Iancu cu scrisori de la papă [105] şi cu răspunsul, puţin încurajator, al Senatului veneţian, dar şi cu complimentele şi laudele dogelui Francesco Foscari [106] .

         

---