Marile puteri şi spaţiul românesc în secolele XV-XVI
Ileana Căzan, Eugen Denize

 

          Iancu a fost primul care şi-a dat seama de imposibilitatea reluării luptei ofensive antiotomane [122] , mai ales în condiţiile intensificării opoziţiei marii nobilimi şi a reluării ostilităţilor cu Frederic III de Habsburg, cărora le va pune capăt pacea din 22 octombrie 1450 [123] . Din această cauză şi pentru a câştiga timpul necesar în vederea refacerii propriilor forţe, el a încheiat, la 20 noiembrie 1451 - 13 aprilie 1452, un armistiţiu pe trei ani cu turcii [124] . Adevărul este că acest armistiţiu era dorit de ambele părţi. Poarta, deşi victorioasă în ultimele confruntări, făcea totuşi concesii importante Ungariei, recunoscând acesteia cosuzeranitatea asupra Serbiei şi Ţării Româneşti. Noul sultan, Mehmet II (1451-1481), avea nevoie de linişte la Dunăre pentru a-şi consolida domnia şi pentru a face pregătirile necesare asaltului decisiv asupra Constantinopolului.

          Pregătirile militare ale sultanului care începeau să provoace îngrijorare şi la Veneţia [125] , nu puteau să-l lase indiferent pe Iancu de Hunedoara. Din păcate însă capacitatea sa ofensivă era mult mai scăzută decât în trecut, iar divergenţele interne, provocate mai ales de marea nobilime, îl obligau să se limiteze, pe frontul antiotoman, numai la acţiuni strict defensive legate de apărarea Ungariei şi a ţărilor române. În ciuda acestei situaţii, Iancu a încercat, totuşi, să facă ceva pentru a ajuta Bizanţul, sperând că poate acum, ameninţată direct în interesele ei, Veneţia va pune la dispoziţie o flotă cu adevărat combativă şi eficientă, iar celelalte puteri creştine cu interese la Constantinopol nu vor rămâne nici ele pasive.

          În toamna lui 1452 au sosit la Constantinopol, pe mare, trimişii lui Iancu [126] , care răspundeau, de fapt, la cererea de ajutor formulată de împăratul bizantin [127] . Ei promiteau spirijin, dar cu condiţia cedării unui port la Marea Neagră, fie a Selimbriei, fie a Mesembriei [128] . După un prim refuz, împăratul a acceptat, în secret, să cedeze Mesembria lui Iancu, acesta urmând să o primească cu titlul de posesiune dependentă, ca şi cum ar fi fost unul dintre supuşii basileului [129] . Dar actul de donaţie nu a ajuns niciodată la Iancu şi acesta şi-a imaginat, probabil, că împăratul a preferat să păstreze Mesembria [130] . Pentru el acest port era necesar deoarece se afla într-o zonă dominată încă de bizantini (până în februarie sau martie 1453) şi aici urmau a fi debarcate trupele trimise în ajutor, care trebuiau să se deplaeze apoi pe uscat până la Constantinopol.

          La 16 ianuarie 1453 şi noul rege al Ungariei, Ladislau V Postumul [131] , a răspuns la apelul basileului, dar în termeni generali şi fără nici o propunere concretă [132] . Tot la începutul acestui an el, împreună cu Iancu de Hunedoara, devenit comandant suprem al armatelor regatului Ungariei, au scris papei Nicolae V arătând că sunt gata să ia parte la o cruciadă antiotomană [133] , dar tot ce a putut face Iancu a fost să trimită o solie, în aprilie 1453 la Mehmet II, solie care-i cerea să ridice asediul Constantinopolului şi îl ameninţa cu ruperea tratatului încheiat în anul anterior [134] . Eşecul acestei încercări a determinat şi intervenţia lui Ladislau V care, în ultimele săptămâni ale asediului capitalei bizantine, a cerut din nou sultanului să încheie o pace cu împăratul, ameninţând că altfel îi va declara război [135] , dar din nou nu s-a putut obţine absolut nimic, capacitatea ofensivă a Ungariei fiind, practic, inexistentă în acel moment. Singurul lucru pe care a reuşit să-l facă Iancu de Hunedoara a fost acela de a trimite, cu ajutorul domnului Ţării Româneşti, Vladislav II (1448-1456), un transport de arme din Braşov către garnizoana din Chilia, condusă de Stoica Ghizdavici [136] . Probabil se temea că turcii, la fel ca şi în 1448 [137] , vor încerca să atace simultan atât Constantinopolul, cât şi Chilia, dar acest lucru nu s-a întâmplat.

          Oricum, chiar dacă ar fi avut forţe suficiente, ceea ce nu era cazul, proiectul lui Iancu de Hunedoara de ajutorare a Bizanţului era irealizabil, deoarece el nu avea flotă, iar turcii dominau deja Bosforul, în timp ce el însuşi intrase, în martie-aprilie 1453, în tratative cu Milano şi Florenţa pentru o eventuală intervenţie în Friul, împotriva Veneţiei [138] . De asemenea, se pare că, în ciuda intervenţiilor făcute pe lângă sultan , regele Ungariei, Ladislau V, se gândea, în prima jumătate a anului 1453, mai mult la un atac împotriva husiţilor, ordonându-i chiar lui Iancu să se pregătească militar în acest sens [139] . Aceasta explică de ce, până în mai, Iancu s-a aflat la Viena, Bratislava, Gyor, Buda şi abia după această lună, când nu se ştia ce vor face turcii după cucerirea Constantinopolului, îl putem întâlni în Banat şi Transilvania, deci pentru a pregăti apărarea în faţa unui eventual atac otoman (Timişoara, Caransebeş, Haţeg, Hunedoara, Vinţ, Turda, Cluj, Bistriţa, Dej, Lipova) [140] . Cu toate acestea, considerăm că merită să menţionăm faptul că, la 3 mai 1453, în tabăra turcă ce asedia Constantinopolul, a ajuns zvonul că flota veneţiană se îndreaptă spre oraş şi că Iancu de Hunedoara pregăteşte o expediţie terestră [141] . Bineînţeles, era doar un zvon ce nu s-a confirmat, dar care ne arată de cine se temeau turcii cel mai mult în acel moment.

         


         

[122] După înfrângerea de la Kossovopolje situaţia internă din Ungaria a cunoscut o deteriorare evidentă, care se făcea simţită mai ales în ceea ce privea persoana guvernatorului şi planurile sale politice (Joseph Held, Hunyadi: Legend and Reality, Columbia University Press, New York, 1985, p. 135).

[123] C. Mureşan, op. cit., pp. 172-173.

[124] N. Iorga, Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor, vol. III, Bucureşti, 1897, pp. 23-27; idem, ,,Privilegiul lui Mehmed al II-lea pentru Pera (1 iunie 1453)“, în Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice, s. II, t. XXXVI, 1913-1914, pp. 88-91; C. Mureşan, op. cit., p. 176; T. Gemil. op. cit., p. 129.

[125] Această stare de îngrijorare s-a datorat, printre altele, şi scrisorii de avertisment trimisă de veneţienii din Constantinopol, între 17 şi 19 decembrie 1452, în care se arăta că oraşul, fără un ajutor concret, substanţial şi rapid, nu ar fi putut rezista multă vreme în faţa atacului otoman. În acelaşi interval ei au scris, în aceiaşi termeni, şi papei Nicolae V şi lui Iancu de Hunedoara (A.Pertusi, La caduta di Costantinopoli, I, p. LXVII).

[126] Ubertini Pasculi Constantiopoleos libri IV, cartea III, versurile 462-472, ed. A. Elissen, Analekten der Mittelung neugriechischen Literatur, III, Leipzig, anexă, p. 51; cf. Gyula Moravcsik, ,,Ungarische-byzantinische Beziehungen zur Zeit des Falles von Byzantz“, în Acta Antiqua Academiae Scientiarum Hungarica, II, fasc. 3-4, 1954, p. 355; Fr. Pall, ,,Byzance ŕ la veille de sa chute et Janco de Hunedoara (Hunyadi)“, în Byzantinoslavica, Praga, XXX, 1969, p. 119; C. Mureşan, op. cit., p.180.

[127] L. Brehier, Le monde byzantin, I, Paris, 1948, pp. 514-515.

[128] Georgios Sphrantzes, ,,Memorii 1401-1477“, în Fontes Historiae Daco-Romanae, vol. IV, Scriptores et acta imperii byzantini saeculorum IV-XV, ed. Haralambie Mihăescu, Radu Lăzărescu, Nicolae Şerban Tanaşoca, Tudor Teoteoi, Bucureşti, 1982, p. 441; ; Fr. Pall, Byzance ŕ la veille de sa chute, p. 119; C.Mureşan, op. cit., p. 180.

[129] G. Sphrantzes, op. cit., p. 441.

[130] Rodolphe Guilland, ,,Les appels de Constantin XII Dragases a l’Occident pour sauver Constantinople“, în idem, Etudes byzantines, Paris, 1959, p. 142; Fr. Pall, Byzance ŕ la veille de sa chute..., p. 120.

[131] Ladislau V Postumul (1453-1457) a devenit rege al Ungariei în primele zile ale lui 1453, după ce Iancu de Hunedoara a demisionat din funcţia de guvernator şi a fost numit căpitan suprem al Ungariei. Noul rege a fost încredinţat de Frederic III protecţiei lui Ulrich de Cilli, devenind astfel, un instrument al puterii marilor feudali (C. Mureşan, op. cit., pp. 178-179).

[132] N. Iorga, Notes et extraits, II, p. 512.

[133] A History of the Crusades, Kenneth M. Setton general editor, vol. III, The fourteenth and Fifteenth Centuries, edited by Harry W. Hazard, The University of Wisconsin Press, 1975, p. 101; R. Guilland, ,,Les appels de Constantin XII Paléologue ŕ la Rome et ŕ Venise“, în Byzantinoslavica, XIV, 1953, pp. 226-244.

[134] J. de Hammer, op. cit., II, pp. 398-399; Fr. Pall, ,,Stăpânirea lui Iancu de Hunedoara asupra Chiliei şi problema ajutorării Bizanţului“, în Studii. Revistă de istorie, tom 18, nr. 3, 1965, pp. 622-633; C. Mureşan, op. cit., p. 180.

[135] G. Moravcsik, art. cit., pp. 358-359; Fr. Pall, Byzance ŕ la veille de sa chute..., p. 120.

[136] Hurmuzaki, Documente, XV, 1, p. 38; Fr. Pall, Byzance ŕ la veille de sa chute..., p. 123.

[137] M. Cazacu, P. Ş. Năsturel, art. cit., p. 200.

[138] N. Iorga, Notes et extraits, II, pp. 499, 513; Fr. Pall, Byzance ŕ la veille de sa chute..., p. 126; idem, ,,Relazioni di Giovanni di Hunedoara con l’Italia negli anni 1452-1453 (Documenti inediti preceduti da uno studio)“, I, în Revue des Etudes du Sud-Est Européennes, XIII, no. 3, 1975, p. 459.

[139] J. Held, op. cit., p. 147.

[140] Adrian A. Rusu, ,,Întregiri şi interpretări privitoare la itinerariile lui Iancu de Hunedoara“, în Anuarul Institutului de istorie A. D. Xenopol, XXVII, 1990, p. 183.

[141] Este vorba de mărturia lui Leonardo de Chios, arhiepiscop de Mitilene, într-o scrisoare adresată papei Nicolae V (A. Pertusi, La caduta di Costantinopoli, I, p. LXXIX şi pp. 154-155).

 




© Universitatea din Bucuresti 2002.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest,
except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to: Ileana Căzan, Eugen Denize; Text editor: Laura POPESCU; Last update: September, 2002