Marile puteri şi spaţiul românesc în secolele XV-XVI
Ileana Căzan, Eugen Denize

         

          În anul 1563, atenţia Casei de Austria avea să fie în continuare aţintită asupra Moldovei, de data aceasta datorită conflictului dintre Albert Laski şi Despot, conflict ce ameninţa să ia amploare prin implicarea cneazului Dimitrie Wiesniowiecki [48] şi chiar a Poloniei, care era favorabilă revenirii pe tron a lui Alexandru Lăpuşneanu. La 29 martie, Ferdinand de Austria îi cerea lui Maximilian să ia grabnic măsuri ca să se încheie lupta cu Moldova, pentru că aceasta aducea prejudicii „Republicii creştine şi prezentelor noastre regate şi posesiuni ereditare” [49] .

          Lupta cu Laski a fost într-adevăr de rău augur pentru domnul Moldovei. Deşi acesta îl înfrângea pe Wiesniowiecki şi se împăca, măcar formal, cu Albert Laski, tulburările din anul 1563 dădeau prilej boierilor, nemulţumiţi mai ales de politica religioasă dusă de Despot, să se revolte sub conducerea lui Ştefan Tomşa [50] . Asedierea domnului la Suceava a luat sfârşit odată cu dezertarea garnizoanei maghiare ce-l păzea pe domn şi prin asasinarea acestuia. La 29 octombrie Alexandru Lăpuşneanu primea deja la Poartă firmanul de investitură.

          La 20 noiembrie 1563, Francisc Záy scria împăratului despre desfăşurarea evenimentelor din Moldova, exprimându-şi regretul că trupele sale şi cele ale lui Melchior Balassa nu au ajuns la timp, pentru a-l salva pe Despot. Deşi adunaseră 1 300 de ostaşi, aceştia nu au mai fost trimişi în Moldova, deoarece primiseră ştirea că domnul a fost ucis. Záy descria răscoala garnizoanei maghiare şi uciderea lui Despot, cunoscând versiunea omorârii lui Petru Deway de către domn, versiune dezminţită de procesul intentat ulterior lui Martin Farkas, ca instigator la rebeliune şi autor moral al asasinării lui Despot [51] . Comandantul cetăţii Kosiče nota însă cu regret că moartea domnului Moldovei a provocat atâta bucurie lui Ioan-Sigismund, încât acesta a poruncit să se tragă salve de tun în toate cetăţile sale [52] .

          Situaţia devenea cu adevărat îngrijorătoare pentru că Záy menţiona că Alexandru Lăpuşneanu era în drum spre Moldova, iar domnul Ţării Româneşti era legat de Ioan-Sigismund „prin legături de familie şi prietenie”. Aluzia era la apropiata nuntă dintre Petru-Vodă şi Elena Cherepovici. Tatăl acesteia fusese un apropiat al lui Petru Petrovič şi al reginei Isabela; Habsbsurgii speraseră în 1562 să aducă pe acest nobil de partea lor. La data raportului lui Záy, era clar faptul că alianţa matrimonială contractată de Petru era favorabilă strângerii relaţiilor acestuia cu Ioan-Sigismund, în detrimentul Casei de Austria.

          Autorul scrisorii nu se putea abţine să nu deplângă lipsa acută de bani, care dusese la întârzierea ajutorului pentru Despot (“dacă am fi avut măcar 3 000 de florini, Despot ar fi trăit şi acum”) şi cerea ca împăratul să expedieze subsidii la Hotin, lui Laski şi să se îngrijească, pe viitor, să trimită banii la timp şi pentru celelalte garnizoane.

          La 3 decembrie 1563, Francisc Záy cerea încuviinţarea împăratului să nu lase lucrurile la voia întâmplării în Moldova şi să intre cu trupele lui Melchior Balassa, pentru a-l pune pe tronul ţării pe tânărul boier Socol, fiul unui „fost conducător al muntenilor numit <şi el> Socol” [53] . Acesta fusese adăpostit de Melchior Balassa şi era chiar sprijinit de o parte a boierilor munteni pentru a prelua domnia Ţării Româneşti. Lui Záy i se părea însă mai profitabil şi mai uşor ca să-l ajute pe Socol să devină domnul Moldovei. Căpitanul Cassoviei se străduia chiar să-i demonstreze lui Ferdinand că a numi domni în cele două ţări române nu înseamnă a acţiona împotriva sultanului, atâta timp cât acestea îşi plătesc mărite tributurile [54] . Záy mergea până acolo încât nutrea speranţa, lipsită de temei, pentru cauza Casei de Austria, ca „Socol este îndrăgit de marele vizir, astfel încât ar putea intra oricând în regatul transalpin; acesta ar pune posesiunile sale ca tampon faţă de cele ale împăratului şi acestuia i se va confirma domnia. De asemenea, se poate spera şi la domnia moldovenilor dacă în acest chip, cu ajutorul lui Dumnezeu, Marinimia Sfintei Voastre Maiestăţi ar putea să o cuprindă” [55] . Pentru asemenea expediţie, în care pretendentul Socol era vizat pentru ambele tronuri, Záy cerea însă bani (3 000 de florini) şi ostaşi, care să fie la dispoziţia sa câteva luni, efectivele urmând să urce măcar la 1 000 de pedestraşi şi 600 de călăreţi. În felul acesta, credea entuziastul comandant de oşti, că ar fi „omorâtă orice speranţă a transilvanului”, pentru că Socol s-ar urca pe tronul Ţării Româneşti şi al Moldovei, iar credinţa acestuia faţă de Habsburgi era de netăgăduit, pretendentul fiind gata să îşi trimită fratele ostatic la curtea imperială, ca zălog al respectării jurământului de vasalitate [56] .

          Unui asemenea proiect, pe cât de atrăgător pe atât de utopic, împăratul Ferdinand nu-i dădea curs, fiind conştient de forţele militare imense pe care ar fi nevoit să le angajeze, pentru a pune, practic, sub controlul său zona extra-carpatică. Habsburgii nu reuşiseră în decursul a patru decenii să ocupe Transilvania, aşa că aducerea pe tronul celor două ţări române a unui domn vasal Casei de Austria îi apărea lui Ferdinand peste puterile sale. Dornic să nu fie acuzat că a violat tratatul de pace, împăratul se abţinea de la orice imixtiune făţişă în Moldova, deşi la 9 februarie 1564 Francisc Záy îi scria despre lupta sângeroasă ce se dădea între Ştefan Tomşa şi Alexandru Lăpuşneanu. Având sprijinul polon şi otoman, Alexandru nu acceptă nici un fel de negocieri cu Tomşa, care îi promisese sultanului să se retragă momentan din domnie, să trăiască la Constantinopol, cu condiţia ca la moartea lui Alexandru să primească el investitura [57] .

          Záy îl mai anunţa pe împărat că bunele relaţii între Ioan-Sigismund şi Petru-Vodă s-au rupt, deoarece domnul muntean, fără un motiv clar, îşi repudiase soţia, pe Elena Cherepovici, iar principele Transilvaniei considerase acest act ca pe o insultă personală [58] .

          Ştiri despre luptele din Moldova revin în rapoartele lui Záy până în aprilie 1564, când era anunţată arestarea lui Tomşa în Polonia, deposedarea sa de bunuri şi iminenta pedeapsă cu moartea, deoarece acesta era făcut vinovat de uciderea lui Dimitrie Wiesniowiecki, de către turci [59] .

          Lipsa de interes a împăratului faţă de informaţiile trimise cu obstinaţie de comandantul cetăţii Cassovia se datora faptului că odată ce sultanul acordase tronul Moldovei lui Alexandru Lăpuşneanu, Ferdinand înţelesese că pe moment posibilitatea sa de amestec în politica ţărilor române rămânea nulă. Interesat să-şi apere ultimele capete de pod în Transilvania, împăratul dorea să menţină pacea cu Imperiul otoman. Moartea lui Ferdinand, în iulie 1564, i-a adus urmaşului său, Maximilian al II-lea, grija reactualizării tratatului de pace din 1562.

 


[48] Despre desfăşurarea ostilităţilor şi pretenţiile lui Wiesnowiecki de a deveni domn al Moldovei, vezi Antonio Maria Graziani, Histoire de Jacques Héraclide, despote de Samos, prince de Moldavie, în N. Iorga, Nouveaux matériaux..., p. 7. şi urm.

[49] H. H. Und Staatsarchiv - Wien, “Ungarn...”, fasz. 87, f. 123.

[50] Ş. Papacostea, Moldova în epoca Reformei..., p. 75.

[51] Călători străini..., pp. 302-308: vezi şi V. Motogna, Relaţiunile dintre Moldova şi Ardeal în veacul al XVI-lea, Cluj, 1928, pp. 192-194.

[52] Hurmuzaki, II1, p. 482.

[53] Ibidem, p. 485. Acest Socol apărea şi în rapoartele lui Belsius. La 6 iunie 1562 Socol, în calitate de viitor cumnat al lui Despot, sosea la Iaşi cu darurile de nuntă şi cu o însărcinare secretă. La 4 februarie 1563 Belsius îl aminteşte pe Socol “tânăr şi peste măsură de îndrăzneţ”, ca fiind unul dintre apropiaţii lui Laski, în conflictul cu Despot (Călători..., vol. II, pp. 187 şi 215).

[54] Hurmuzaki, II, p. 483. Nihilque contra Imperatorem Turcarum esset, quiscunque fieret Waywoda sive, in Moldavia sive in Transalpina, dummodo eius tributum augeatur…

[55] Ibidem.

[56] Ibidem, p. 484.

[57] H. H. Und Staatsarchiv - Wien, “Ungarn...”, fasz. 88, f. 14 r.

[58] Ibidem, f. 14 v.

[59] Ibidem, f. 19, 76 (r-v), 82; vezi şi Hurmuzaki, II1, pp. 512-513.






© Universitatea din Bucuresti 2002.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest,
except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to: Ileana Căzan, Eugen Denize; Text editor: Laura POPESCU; Last update: September, 2002