Marile puteri
şi
spaţiul românesc în secolele
XV-XVI
Ileana Căzan, Eugen Denize |
|
În
anul 1563, atenţia Casei de Austria avea să fie în continuare
aţintită asupra Moldovei, de data aceasta datorită
conflictului dintre Albert Laski şi Despot, conflict ce ameninţa
să ia amploare prin implicarea cneazului Dimitrie Wiesniowiecki
[48]
şi chiar a Poloniei, care era favorabilă
revenirii pe tron a lui Alexandru Lăpuşneanu. La 29 martie,
Ferdinand de Austria îi cerea lui Maximilian să ia grabnic măsuri
ca să se încheie lupta cu Moldova, pentru că aceasta aducea
prejudicii „Republicii creştine şi prezentelor noastre regate
şi posesiuni ereditare”
[49]
. Lupta
cu Laski a fost într-adevăr de rău augur pentru domnul Moldovei.
Deşi acesta îl înfrângea pe Wiesniowiecki şi se împăca,
măcar formal, cu Albert Laski, tulburările din anul 1563
dădeau prilej boierilor, nemulţumiţi mai ales de politica
religioasă dusă de Despot, să se revolte sub conducerea
lui Ştefan Tomşa
[50]
. Asedierea domnului la Suceava a luat sfârşit
odată cu dezertarea garnizoanei maghiare ce-l păzea pe domn
şi prin asasinarea acestuia. La 29 octombrie Alexandru Lăpuşneanu
primea deja la Poartă firmanul de investitură. La
20 noiembrie 1563, Francisc Záy scria împăratului despre desfăşurarea
evenimentelor din Moldova, exprimându-şi regretul că trupele
sale şi cele ale lui Melchior Balassa nu au ajuns la timp, pentru
a-l salva pe Despot. Deşi adunaseră 1 300 de ostaşi,
aceştia nu au mai fost trimişi în Moldova, deoarece primiseră
ştirea că domnul a fost ucis. Záy descria răscoala
garnizoanei maghiare şi uciderea lui Despot, cunoscând versiunea
omorârii lui Petru Deway de către domn, versiune dezminţită
de procesul intentat ulterior lui Martin Farkas, ca instigator la
rebeliune şi autor moral al asasinării lui Despot
[51]
. Comandantul cetăţii Kosiče nota
însă cu regret că moartea domnului Moldovei a provocat atâta
bucurie lui Ioan-Sigismund, încât acesta a poruncit să se tragă
salve de tun în toate cetăţile sale
[52]
. Situaţia
devenea cu adevărat îngrijorătoare pentru că Záy menţiona
că Alexandru Lăpuşneanu era în drum spre Moldova, iar
domnul Ţării Româneşti era legat de Ioan-Sigismund
„prin legături de familie şi prietenie”. Aluzia era la apropiata
nuntă dintre Petru-Vodă şi Elena Cherepovici. Tatăl
acesteia fusese un apropiat al lui Petru Petrovič şi al
reginei Isabela; Habsbsurgii speraseră în 1562 să aducă
pe acest nobil de partea lor. La data raportului lui Záy, era clar
faptul că alianţa matrimonială contractată de
Petru era favorabilă strângerii relaţiilor acestuia cu Ioan-Sigismund,
în detrimentul Casei de Austria. Autorul
scrisorii nu se putea abţine să nu deplângă lipsa acută
de bani, care dusese la întârzierea ajutorului pentru Despot (“dacă
am fi avut măcar 3 000 de florini, Despot ar fi trăit şi
acum”) şi cerea ca împăratul să expedieze subsidii
la Hotin, lui Laski şi să se îngrijească, pe viitor,
să trimită banii la timp şi pentru celelalte garnizoane. La
3 decembrie 1563, Francisc Záy cerea încuviinţarea împăratului
să nu lase lucrurile la voia întâmplării în Moldova şi
să intre cu trupele lui Melchior Balassa, pentru a-l pune pe
tronul ţării pe tânărul boier Socol, fiul unui „fost
conducător al muntenilor numit <şi el> Socol”
[53]
. Acesta fusese adăpostit de Melchior Balassa
şi era chiar sprijinit de o parte a boierilor munteni pentru
a prelua domnia Ţării Româneşti. Lui Záy i se părea
însă mai profitabil şi mai uşor ca să-l ajute
pe Socol să devină domnul Moldovei. Căpitanul Cassoviei
se străduia chiar să-i demonstreze lui Ferdinand că
a numi domni în cele două ţări române nu înseamnă
a acţiona împotriva sultanului, atâta timp cât acestea îşi
plătesc mărite tributurile
[54]
. Záy mergea până acolo încât nutrea speranţa,
lipsită de temei, pentru cauza Casei de Austria, ca „Socol este
îndrăgit de marele vizir, astfel încât ar putea intra oricând
în regatul transalpin; acesta ar pune posesiunile sale ca tampon faţă
de cele ale împăratului şi acestuia i se va confirma domnia.
De asemenea, se poate spera şi la domnia moldovenilor dacă
în acest chip, cu ajutorul lui Dumnezeu, Marinimia Sfintei Voastre
Maiestăţi ar putea să o cuprindă”
[55]
. Pentru asemenea expediţie, în care pretendentul
Socol era vizat pentru ambele tronuri, Záy cerea însă bani (3
000 de florini) şi ostaşi, care să fie la dispoziţia
sa câteva luni, efectivele urmând să urce măcar la 1 000
de pedestraşi şi 600 de călăreţi. În felul
acesta, credea entuziastul comandant de oşti, că ar fi „omorâtă
orice speranţă a transilvanului”, pentru că Socol s-ar
urca pe tronul Ţării Româneşti şi al Moldovei,
iar credinţa acestuia faţă de Habsburgi era de netăgăduit,
pretendentul fiind gata să îşi trimită fratele ostatic
la curtea imperială, ca zălog al respectării jurământului
de vasalitate
[56]
. Unui
asemenea proiect, pe cât de atrăgător pe atât de utopic,
împăratul Ferdinand nu-i dădea curs, fiind conştient
de forţele militare imense pe care ar fi nevoit să le angajeze,
pentru a pune, practic, sub controlul său zona extra-carpatică.
Habsburgii nu reuşiseră în decursul a patru decenii să
ocupe Transilvania, aşa că aducerea pe tronul celor două
ţări române a unui domn vasal Casei de Austria îi apărea
lui Ferdinand peste puterile sale. Dornic să nu fie acuzat că
a violat tratatul de pace, împăratul se abţinea de la orice
imixtiune făţişă în Moldova, deşi la 9 februarie
1564 Francisc Záy îi scria despre lupta sângeroasă ce se dădea
între Ştefan Tomşa şi Alexandru Lăpuşneanu.
Având sprijinul polon şi otoman, Alexandru nu acceptă nici
un fel de negocieri cu Tomşa, care îi promisese sultanului să
se retragă momentan din domnie, să trăiască la
Constantinopol, cu condiţia ca la moartea lui Alexandru să
primească el investitura
[57]
. Záy
îl mai anunţa pe împărat că bunele relaţii între
Ioan-Sigismund şi Petru-Vodă s-au rupt, deoarece domnul
muntean, fără un motiv clar, îşi repudiase soţia,
pe Elena Cherepovici, iar principele Transilvaniei considerase acest
act ca pe o insultă personală
[58]
. Ştiri despre luptele din Moldova revin în rapoartele
lui Záy până în aprilie 1564, când era anunţată arestarea
lui Tomşa în Polonia, deposedarea sa de bunuri şi iminenta
pedeapsă cu moartea, deoarece acesta era făcut vinovat de
uciderea lui Dimitrie Wiesniowiecki, de către turci
[59]
. Lipsa de
interes a împăratului faţă de informaţiile trimise
cu obstinaţie de comandantul cetăţii Cassovia se datora
faptului că odată ce sultanul acordase tronul Moldovei lui
Alexandru Lăpuşneanu, Ferdinand înţelesese că
pe moment posibilitatea sa de amestec în politica ţărilor
române rămânea nulă. Interesat să-şi apere ultimele
capete de pod în Transilvania, împăratul dorea să menţină
pacea cu Imperiul otoman. Moartea lui Ferdinand, în iulie 1564, i-a
adus urmaşului său, Maximilian al II-lea, grija reactualizării
tratatului de pace din 1562.
[48]
Despre desfăşurarea
ostilităţilor şi pretenţiile lui Wiesnowiecki
de a deveni domn al Moldovei, vezi Antonio Maria Graziani, Histoire de Jacques Héraclide, despote de Samos, prince de Moldavie, în N. Iorga, Nouveaux matériaux..., p. 7. şi urm.
[49]
H. H. Und Staatsarchiv
- Wien, “Ungarn...”, fasz.
87, f. 123.
[50]
Ş. Papacostea,
Moldova în epoca Reformei...,
p. 75.
[51]
Călători străini..., pp.
302-308: vezi şi V. Motogna, Relaţiunile
dintre Moldova şi Ardeal în veacul al XVI-lea, Cluj, 1928,
pp. 192-194.
[52]
Hurmuzaki, II1, p. 482.
[53]
Ibidem, p. 485. Acest Socol apărea
şi în rapoartele lui Belsius. La 6 iunie 1562 Socol, în calitate
de viitor cumnat al lui Despot, sosea la Iaşi cu darurile de
nuntă şi cu o însărcinare secretă. La 4 februarie
1563 Belsius îl aminteşte pe Socol “tânăr şi peste
măsură de îndrăzneţ”, ca fiind unul dintre apropiaţii
lui Laski, în conflictul cu Despot (Călători..., vol. II, pp. 187
şi 215).
[54]
Hurmuzaki, II, p. 483. Nihilque contra Imperatorem Turcarum
esset, quiscunque fieret Waywoda sive, in Moldavia sive in Transalpina,
dummodo eius tributum augeatur…
[55]
Ibidem.
[56]
Ibidem, p. 484.
[57]
H. H. Und Staatsarchiv
- Wien, “Ungarn...”, fasz.
88, f. 14 r.
[58]
Ibidem, f. 14 v.
[59]
Ibidem, f. 19, 76 (r-v), 82; vezi şi
Hurmuzaki, II1,
pp. 512-513.
|