Marile puteri şi spaţiul românesc în secolele XV-XVI
Ileana Căzan, Eugen Denize

 

          Castaldo, generalul napolitan al lui Carol Quintul, care a ocupat în 1551 Transilvania în numele fratelui acestuia, Ferdinand de Austria, a nutrit şi el gândul unirii celor trei ţări româneşti şi al reconstituirii Daciei romane [16] . Despre această încercare Nicolae Iorga spunea că „... aceeaşi nevoie instinctivă a unităţii după tradiţii seculare, milenare, a adus o altă formă: cea habsburgică, ferdinandistă, tinzând a realiza, prin Ardealul lui Martinuzzi cu garnizoana spaniolă a lui Castaldo, altă Dacie, cu acelaşi centru în Ardeal, iar la aripi cu domni impuşi de căpetenia soldaţilor trimişi de regele austriac al Ungariei” [17] .

          Acest ideal politic de reconstituire a Daciei va fi afirmat fără echivoc şi de Despot Vodă. Intrând în alianţă cu Ferdinand de Austria, Despot a plănuit o campanie împotriva turcilor, campanie care avea drept scop restabilirea vechilor hotare ale Moldovei. Pentru realizarea acestui plan, el lansează o proclamaţie către moldoveni, în decembrie 1561, în care le expune programul său politic. Despot face apel la sentimentul de mândrie al moldovenilor ca descendenţi ai romanilor, cerându-le să lupte zi şi noapte pentru scuturarea jugului turcesc. Cu concursul ţării Despot declară că nădăjduieşte, ca în puţină vreme, să dobândească „iarăşi locurile Moldovei mele pe care le ţine păgânul, adică malul Dunării, şi nu numai acela, dar şi Ţara Românească şi apoi toată Ţara Grecească” [18] .

          La o reconstituire a Daciei a aspirat şi principele transilvan Ioan Sigismund Zápolya. În anul 1566, comandantul gărzii sale personale, Giovan Andrea Gromo, transmitea în Italia, în numele stăpânului său, că acesta „... şi-ar ceda toate drepturile asupra regatului Ungariei şi, în plus, ca în momentul morţii sultanului (Süleyman I – n.n.) să-i dea ajutor să poată cuceri Dacia care-i aparţine lui, stăpânită parte de Alexandru Moldoveanul (Lăpuşneanu – n.n.), parte de Pătraşcu Valahul (Petru cel Tânăr – n.n.)” [19] . Această iniţiativă a aparţinut maghiarilor protestanţi, care au preferat varianta Daciei unei Ungarii catolice supuse Casei de Austria [20] , dar, în ciuda acestui fapt, ea demonstrează totuşi că procesul de convergenţă politică al celor trei state româneşti se dezvolta într-un ritm rapid după bătălia de la Mohács din 1526 şi prăbuşirea Ungariei feudale.

          Planul dacic românesc a fost readus în discuţie, dar şi în practica politică, în timpul uniunii dinastice moldo-muntene realizată de Mihneşti [21] . Atât Petru Şchiopul, cât şi Alexandru II Mircea şi Mihnea Turcitul se considerau descendenţi din familia regală a Corvinilor, tradiţie oficializată ulterior chiar de curia romană [22] , ceea ce explică de ce ei se considerau moştenitorii legitimi ai Transilvaniei, acţionând în vederea refacerii fostului regat dacic.

          La toate aceste planuri dacice s-a adăugat, bineînţeles, cel al lui Sigismund Báthory, inspirat şi din gândirea politică umanistă a secolului XVI [23] .

          Dar ele, datorită provenienţei majoritare maghiaro-habsburgice nu aveau şanse de realizare pe pământ românesc. Deşi este foarte probabil ca Mihai Viteazul să fi cunoscut toate aceste proiecte, trebuie arătat că iniţiativele şi înfăptuirile sale au avut un cu totul alt caracter, practic el opunând „Dacia românească” cum inspirat o denumea Nicolae Iorga [24] – acestor planuri de provenienţă străină, care nu corespundeau specificului şi, mai ales, intereselor româneşti. Pentru Mihai, unirea nu însemna numai asigurarea propriei sale domnii sau realizarea unui front comun de luptă antiotoman, ci constituirea unui organism politic de sine stătător, a cărui conducere urma să revină, ereditar, familiei sale.

          În aceste condiţii apare evident faptul că proiectul imperial, utopia refacerii Imperiului bizantin de către Mihai Viteazul, ocupa un loc secundar în gândirea politică şi în ideologia promovată de domnul nostru [25] . Nu este mai puţin adevărat că Mihai avea el însuşi interesul să menţină vie această iluzie, pentru a-şi asigura colaborarea popoarelor balcanice în lupta antiotomană, dar, pe de altă parte, atât imperialii, cât şi anturajul său balcanic, în frunte cu Dionisie Rally Paleologul, din motive diferite, au încercat să-i îndrepte constant atenţia spre sudul Dunării [26] . Fără succes însă.

          Dar până să treacă la aplicarea planului său dacic, Mihai a fost confruntat cu problema scoaterii Ţării Româneşti din impasul economic şi politic în care se afla, iar acest lucru nu se putea face decât prin declanşarea luptei antiotomane. Contextul politic internaţional era favorabil pentru întreprinderea unei astfel de acţiuni datorită războiului dintre turci şi imperiali, declanşat în vara anului 1593, dar el trebuia să procedeze cu multă prudenţă pentru a nu eşua chiar de la început în tentativa sa. Trebuia, pe de o parte, să-şi găsească aliaţi puternici, dacă se putea chiar pe împăratul Rudolf II (1576-1612), iar pe de altă parte să se pregătească din punct de vedere militar cât mai bine, pentru că Ţara Românească avea o frontieră foarte întinsă cu Imperiul otoman, frontieră ce s-ar fi transformat automat în linie de front şi de operaţiuni militare. Acestea, credem că sunt motivele pentru care el a aşteptat mai bine de un an ca să declanşeze lupta antiotomană, la 13 noiembrie 1594, fapt care a provocat suspiciuni din partea puterilor creştine, atât a imperialilor, cât şi a papalităţii.

          Acest lucru explică de ce solul imperial Ioan de Marini Poli, cât şi solul papal Alexandru Komulovic (Comuleo) au ocolit sistematic Ţara Românească în misiunile lor diplomatice de la sfârşitul lui 1593 şi din prima parte a lui 1594. În noiembrie 1593, iezuitul Komulovic este trimis de papa Clement VIII la cazaci şi tătari, pentru a-i convinge să lupte împotriva turcilor [27] . În februarie 1594 el se afla la Alba Iulia [28] , iar la 22 martie a sosit la Iaşi, unde Aaron Vodă Tiranul i-a promis că va adera la Liga Sfântă şi i-a dat scrisori de recomandare către poloni, cazaci şi către ţarul de la Moscova [29] .

          Simultan cu această intensă activitate diplomatică ce îl ocolea pe Mihai Viteazul, profitând de războiul dintre turci şI imperiali, popoarele din Imperiul otoman încep să se ridice la luptă. Astfel, în 1593-1594 au loc răscoale ale albanezilor şi muntenegrenilor, care solicită chiar ajutorul regelui Spaniei, Filip II [30] . În primăvara lui 1594 se declanşează o răscoală a sârbilor, românilor şi ungurilor din sudul Banatului, condusă de banul Sava şi vlădica Teodor [31] . Răsculaţii au ocupat Vârşeţul, Făgetul, Becicherecul şi Borşa, dar vor fi înfrânţi de paşa de Timişoara, Hasan [32] .

 


[16] Într-o scrisoare trimisă la 22 iulie 1552 către un om de încredere de la curtea lui Ferdinand, Castaldo îşi prezintă acţiunea ca pe o reeditare a cuceririi romane a Daciei (Victor Motogna, Relaţiile dintre Moldova şi Ardeal în secolul al XVI-lea, Dej, 1928, pp. 151-152). Semnificativă în acest sens este şi medalia pe care a bătut-o şi în al cărui text se autointitulează Subactae Daciae restitutor optimus (A. Veress, Izabela királyne (1519-1559), Budapest, 1901, p. 407 şi fig. 124; Adolf Armbruster, ,,Evoluţia sensului denumirii de “Dacia”. Încercare de analiză a raportului între terminologia politico-geografică şi realitate în gândirea politică“, în Studii. Revistă de istorie, tom 22, nr. 3, 1969, p. 440).

[17] Nicolae Iorga, Istoria românilor, vol. V, Bucureşti, 1937, p. 20.

[18] Idem, Scrisori de boieri. Scrisori de domni, ed. a III-a, Vălenii de Munte, 1931, pp. 209-210; Hurmuzaki, Documente, II, 1, pp. 415-416; Gh. Pungă, ,,Unele consideraţii privind planul dacic al lui Mihai Viteazul“, în vol. Românii în istoria universală, III, 1, Iaşi, 1988, p. 496.

[19] Marina Lupaş-Vlasiu, Contribuţiuni documentare la relaţiunile dintre Italia şi Transilvania în secolul al XVI-lea, Anuarul Institutului de istorie naţională, Cluj”, X, 1945, pp. 340-341; Şt. Andreescu, Restitutio Daciae, I, Bucureşti, 1980, p. 215.

[20] Gh. Pungă, art. cit., p. 497.

[21] Şt. Andreescu, Restitutio Daciae, I, pp. 162-185; Gh. David, ,,Un moment cu rezonanţă pentru unitatea românilor“, în Magazin istoric, 1, 1985, pp. 34-39.

[22] Şt. Andreescu, ,,Radu Mihnea Corvin, domn al Moldovei şi Ţării Româneşti“, în Revista de istorie, tom 39, nr. 1, 1986, p. 16; Gh. Pungă, art. cit., p. 497.

[23] M. Neagoe, art. cit., p. 436; Gh. Pungă, art. cit., pp. 498-500.

[24] Nicolae Iorga, Istoria românilor, V, p. 362.

[25] Mihai Viteazul nu a manifestat niciodată adevărate visuri imperiale, de refacere a Imperiului bizantin, fiind interesat nu de cucerirea altora, ci de apărarea propriului popor (Andrei Pippidi, La ,,Résurrection de Byzance ou l’unité politique roumaine: l’option de Michel le Brave“, în Revue des Etudes Sud-Est Européennes, tome XIII, no. 3, 1975, pp. 376-378; idem, Tradiţia politică bizantină în ţările române în secolele XVI-XVIII, Bucureşti, 1983, pp. 182-189).

[26] Idem, La Résurrection de Byzance ..., p. 374; idem, ,,Notes et documents sur la politique balkanique de Michel le Brave“, în Revue Roumaine d’Histoire, tome XXIII, no. 4, 1984, pp. 360-361.

[27] P. P. Panaitescu, op. cit., p. 38.

[28] Ibidem.

[29] P. Pierling, F. Racki, ,,L. Komulovicá izvestaj i listovi o poslanstvo njegovu u Tursku, Erdely, Moldavansku i Poljsku“, în Starine, Zagreb, XIV, 1882, pp. 83-124; P. Pierling, ,,Novi izvori o L. Komulovica“, în ibidem, XVI, 1884, pp. 209-251; idem, La Russie et le Saint Sičge, II, Paris, 1897, pp. 332-368; J. Tomic, ,,Prilozi za pokret hristjana na balkanskomu poluostruvu protiv Turaka krajem XVI veka“, în Spomenik, XXXI, 1898, pp. 90-94; I. Bărbulescu, ,,Mihai Vodă şi catolicismul“, în Arhiva, XVII, 1906, pp. 178-182; K. Horvat, ,,Monumenta historica nova historiam Bosniae et vicinarum provinciarum illustrantia“, în Glasnik zemaljskog muzeja Bosni-Hercegovini, XXI, 1909, pp. 13-14, 23-27, 31-36, 41-42; E. Fernandzin, ,,Prilozi k poznaniu diplomatskogo poslanstva Alesandra Komulovica mejdu Slovene o godine 1593 do 1597“, în Starine, XXXVI, 1918, pp. 7-30; Hurmuzaki, Documente, III; 1, p. 175; III, 2, pp. 36-40; A. Veress, Relationes nuntiorum apostolicorum in Transilvaniam missorum a Clemente VIII, Budapest, 1909, pp. 35-49; A. Pippidi, ,,Notes et documents sur la politique balkanique de Michel le Brave“, p. 342.

[30] Ricardo Magdaleno, Papeles de Estado. Venecia, siglos XV-XVIII, Valladolid, 1976, p. 125; A. Pippidi, ,,Au sujet des peuples de l’Europe du Sud-Est dans la politique internationale ŕ la fin du XVIe et au debut du XVIIe siecle“, în East European Quaterly, X, 1, pp. 113-124; idem, Hommes et idées du Sud-Est européen ŕ l’aube de l’âge moderne, Bucarest-Paris, 1980, pp. 35-38.

[31] Ştefan Ştefănescu, ,,Mihai Viteazul - apărător al drepturilor creştinătăţii orientale“, în vol. Călugăreni-400, Bucureşti, 1996, p. 21.

[32] Ibidem, p. 22; A. Veress, Documente, IV, pp. 77-79; Cristina Feneşan, ,,Din premisele luptei antiotomane a ţărilor române în vremea lui Mihai Viteazul. Mişcările populare din 1594 în eialetul Timişoara“, în Anuarul Institutului de istorie şi arheologie Cluj-Napoca, tom XXVII, 1985-1986, pp. 99-136.



 



© Universitatea din Bucuresti 2002.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest,
except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to: Ileana Căzan, Eugen Denize; Text editor: Laura POPESCU; Last update: September, 2002