Marile puteri şi spaţiul românesc în secolele XV-XVI
Ileana Căzan, Eugen Denize

 

          Tot în această perioadă dominată de diplomaţie, cuprinsă între 1596 şi 1598, Mihai Viteazul a purtat tratative cu tătarii [92] şi cu Polonia. În iunie 1597 a venit la Târgovişte nobilul polon Andrei Tarnowski, care a încercat să-l atragă în sfera de influenţă a Poloniei. I-a făgăduit chiar că, în cazul abandonării alianţei cu Rudolf II şi trecerii sub suzeranitatea polonă, va fi sprijinit să ia în stăpânire atât Transilvania, cât şi Moldova [93] . Aici s-a discutat chiar proiectul unui tratat în acest sens, care avea să fie convenit peste aproape trei ani, la 10 martie 1600, la Braşov, tot cu Tarnowski [94] . Dar Polonia practica o diplomaţie la două capete, duplicitară. Ea încerca să-l atragă pe Mihai Viteazul în propria sferă de influenţă, dar încerca să-şi asigure şi sprijinul Imperiului otoman, în cazul în care ar fi fost nevoită să recurgă la forţă pentru atingerea acestui obiectiv. În timp ce Andrei Tarnowski se afla în solie la Mihai, în vara lui 1597, promiţându-i, pe lângă cele arătate mai sus, chiar cu ajutor militar de 2–3000 de soldaţi [95] , un sol polon mergea la Poartă unde cerea Moldova şi Ţara Românească în schimbul plăţii unui tribut anual, domnul Ţării Româneşti urmând a fi înlăturat din scaun de poloni şi nu de turci [96] .

          Nu este mai puţin adevărat că şi imperialii, în tratativele lor cu Poarta, au adoptat o poziţie duplicitară în privinţa lui Mihai Viteazul. În tratativele din 1598, purtate prin intermediul hanului Crimeii, Gazi Ghirai, ei propuneau turcilor ca graniţa dintre cele două părţi să fie stabilită pe Dunăre, până la vărsarea ei în mare, deci ca Transilvania, Ţara Românească şi Moldova să intre în sfera de influenţă a lor sau chiar de stăpânire directă [97] . Astfel se explică şi încercările lor diplomatice, de la începutul lui 1598, de a-l scoate pe Ieremia Movilă de sub influenţa polonă [98] , încercări eşuate însă. De fapt, tratativele habsburgo-otomane din această perioadă au reprezentat şi o încercare de reactualizare a spiritului tratatului de la Lublau, din 1412. În acest spirit, formula cea mai avantajoasă pentru curtea imperială, în cazul în care negociatorii ei nu ar fi obţinut includerea în tratat a ţărilor române printre posesiunile împăratului, era neutralizarea Transilvaniei şi a Ţării Româneşti, ceea ce ar fi însemnat instituirea unei suzeranităţi colective habsburgo-otomane, identică cu cea polono-otomană asupra Moldovei. În ultimă instanţă putea fi aprobată şi neutralizarea numai a Transilvaniei şi chiar revenirea Transilvaniei şi a Ţării Româneşti la statutul politic şi juridic de dinainte de izbucnirea războiului [99] .

          În aceste condiţii Ţara Românească şi domnul ei, dar şi întregul spaţiu românesc, se aflau într-o situaţie foarte dificilă, toţi vecinii, mari puteri fără excepţie, manifestând tendinţe clare de expansiune în detrimentul formaţiunilor statale româneşti. La fel ca şi în vremea lui Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul se afla prins între trei puternice forţe ostile şi trebuia să dea dovadă de mult curaj şi de multă înţelepciune pentru a-i salva pe români de la un dezastru total. Capacitatea sa politică şi diplomatică, precum şi marele său talent militar îi vor permite să îndeplinească această misiune cu succes, chiar dacă preţul plătit pentru victorie va fi chiar viaţa sa şi destrămarea propriilor idealuri. Dar până la urmă victoria, obţinută cu mult sânge şi multă trudă, va însemna salvarea statutului internaţional al ţărilor române şi o anumită uşurare a situaţiei lor în raporturile cu Poarta. Mai mult nu s-a putut obţine atunci şi vom vedea şi de ce.

          După aproape doi ani de pace şi tratative diplomatice, Imperiul otoman, profitând şi de situaţia tulbure din Transilvania, care provoca îngrijorare atât la curtea imperială din Praga, cât şi la curtea Ţării Româneşti şi presat, la rândul său, de o puternică răscoală denumită celalî [100] , care va cuprinde Asia Mică, dar va trece şi în Europa, s-a hotărât să pună capăt stării de pace cu Mihai Viteazul, deşi în aprilie acesta trimisese o parte a tributului pe care-l datora sultanului [101] . La începutul lui iulie 1598 sultanul a ordonat sangeacbeiului de Silistra, Ahmed Paşa şi serdarului Hafiz Ahmed de la Vidin, să-l captureze pe Mihai şi să readucă Ţara Românească în stăpânirea Porţii [102] . Pregătirile lor militare îndreptate împotriva lui Mihai erau cunoscute la curtea imperială [103] , dar Rudolf II nu a întreprins nimic pentru a-şi ajuta aliatul.

          Astfel, la începutul lui septembrie Ahmed Paşa a traversat prin surprindere Dunărea, a atacat Caracalul, dar a fost înfrânt de trupele comandate de Dumitru din Cepturi [104] . Replica lui Mihai Viteazul a fost fulgerătoare, el trecând Dunărea la rândul său, la 28 septembrie, zdrobind pe Hafiz Ahmed Paşa la sud de Nicopole şi obţinând alte victorii răsunătoare în apropiere de Vidin şi Cladova [105] . Între timp, turcii au atacat şi Oradea, la 2 octombrie, atac ce va dura până la 3 noiembrie şi se va încheia cu un eşec [106] , poate şi datorită faptului că Mihai, înţelegând să-şi respecte alianţele şi să-şi ajute aliaţii, a trimis un corp de oaste de 15.000 de oameni sub comanda agăi Lecca în sprijinul oraşului [107] . În martie 1599 unităţi otomane au făcut o nouă incursiune la nord de Dunăre [108] , răspunsul lui Mihai fiind la fel de prompt ca şi în anul anterior, el trecând Dunărea şi atacând Obluciţa [109] .

          Dar conflictul lui Mihai cu turcii a fost oprit de evoluţia evenimentelor din Transilvania, unde Sigismund Báthory a abdicat din nou, de data aceasta în favoarea vărului său din Polonia, Andrei, cardinal şi episcop de Warmia. Această schimbare însemna că şi Transilvania era scoasă din Liga Sfântă şi anexată la axa de interese polono-otomană, deoarece cardinalul Andrei Báthory era complet înfeudat intereselor polone [110] . Astfel, Mihai Viteazul se afla complet încercuit de forţe ostile, atenţia lui fiind îndreptată mai mult către celelalte două ţări româneşti, intrate sub influenţa Poloniei, de unde putea veni pericolul cel mai mare pentru el. La rândul său, sultanul, care reînnoise, la 4 august 1598, pacea cu polonii, încercând să limiteze cât mai mult influenţa acestora în spaţiul românesc [111] , l-a recunoscut pe Andrei Báthory ca principe al Transilvaniei [112] şi a dat mână liberă Poloniei să acţioneze în întreg spaţiul românesc, fiind conştient că acţiunea acesteia era folositoare, într-o anumită măsură şi turcilor şi, oricum, venea în contradicţie totală cu interesele Habsburgilor. În acest fel, el a oprit orice atacuri împotriva lui Mihai Viteazul, aşteptând ca acesta să-şi piardă domnia, ca urmare a unei intervenţii polone.

          Rivalitatea polono-habsburgică pentru preponderenţă în spaţiul românesc şi adjudecarea, pentru a doua oară în decurs de câţiva ani de către Polonia a supremaţiei, de data aceasta asupra Transilvaniei prin instalarea ca principe aici a lui Andrei Báthory, a agravat la maximum situaţia internaţională a Ţării Româneşti. Ca şi în anul 1595, asupra ei plana pericolul unei mari invazii, de data aceasta nu otomane, ci polone, cu sprijinul vasalilor din Moldova şi Transilvania, Ieremia Movilă şi Andrei Báthory. Mihai Viteazul nu mai avea aliaţi apropiaţi, unitatea de acţiune a spaţiului românesc fusese ruptă, legăturile sale cu Rudolf II erau tăiate. În aceste condiţii el îşi dădea seama că avea zilele numărate şi că trebuia să acţioneze foarte rapid dacă dorea să-şi salveze domnia şi viaţa.


[92] Hurmuzaki, Documente, XII, p. 315; Călători străini, IV, pp. 64, 69-70; C. Bălan, art. cit., p. 521; Şt. Andreescu, Restitutio Daciae, III, pp. 141-174; idem, ,,Mihai Viteazul şi Gazi Ghirai-“Bora”, în vol. Originea tătarilor. Locul lor în România şi în lumea turcă, coordonator Tahsin Gemil, Bucureşti, 1997, pp. 172-177.

[93] Şt. Andreescu, op. cit., p. 1135.

[94] Idem, ,,Michael the Brave’s Relations with Poland: the Mission Undertaken by Spatharus Constantin Vorsi“, în Revue Roumaine d’Histoire, tome XXXII, no. 3-4, 1993, pp. 216-219.

[95] A. Veress, Documente, V, pp. 81-82; Hurmuzaki, Documente, XII, p. 317.

[96] Hurmuzaki, Documente, Supliment, II, 1, p. 422, III, 1, pp. 509-510; Ilie Corfus ,,Mihai Viteazul şi polonii“., p. 32. Este vorba de solia lui Stanislaw Gulski la Poartă din 1597 (idem, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1979, p. 384.

[97] Hurmuzaki, Documente, III, 2, p. 304; A. Veress, Documente, V, p. 248.

[98] Hurmuzaki, Documente, III, 2, pp. 279-280; Supliment, II, 1, pp. 443-444, 448, 453-455; A. Veress, Documente, V, p. 175; V. Ciobanu, La cumpănă de veacuri, pp. 159-160.

[99] Hurmuzaki, Documente, XIII, pp. 459, 462, 465, 466; III, 2, p. 377; V. Ciobanu, op. cit., pp.180-181.

[100] T. Yilmaz Oztuna, Türkiye Tarihi, Istanbul, 1965, pp. 92 şi urm., apud A. Decei, ,,Răsunătoarea acţiune a lui Mihai Viteazul la sud de Dunăre, în septembrie-octombrie 1598, înfăţişată de cronicile turceşti“, în vol. Mihai Viteazul. Culegere de studii, Bucureşti, 1975, pp. 163-164; idem, ,,Les relations entre Michel le Brave et l’Empire ottoman“, p. 469.

[101] E. D. Tappe, op. cit., pp. 120, 165; Hurmuzaki, Documente, III, 1, p. 525; Cronici turceşti privind ţările române, I, p. 386; A. Decei, ,,Răsunătoarea acţiune a lui Mihai Viteazul...“, p. 165.

[102] Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, I, pp. 224-225; Letopiseţul Cantacuzinesc, ed. cit., p. 69; I. I. Georgescu, ,,O copie necunoscută a Letopiseţului Cantacuzinesc“, în Mitropolia Olteniei, XIII; nr. 7-9, 1961, p. 517; Literatura română veche (1402-1647) ed. D. Zamfirescu, vol. II, Bucureşti, 1969, p. 100; Şt. Andreescu, ,,O “pace prefăcută”...“, pp. 1142-1143.

[103] Hurmuzaki, Documente, XII, pp. 333, 369-370; A. Decei, ,,Răsunătoarea acţiune a lui Mihai Viteazul...“, p. 166.

[104] A. Decei, ,,Les relations entre Michel le Brave et l’Empire ottoman“, p. 470; idem, ,,Răsunătoarea acţiune a lui Mihai Viteazul...“, p. 168.

[105] A. Pernice, art. cit., pp. 42-44; A. Decei, ,,Les relations entre Michel le Brave et l’Empire ottoman“, p. 471-472; idem, ,,Răsunătoarea acţiune a lui Mihai Viteazul...“, p. 169.

[106] V. L. Danişmend, Izahle Osmanlî tarihi kronolojisi,III; Istanbul, 1967, pp. 189, 201, apud A. Decei, op. cit., p. 469.

[107] P. P. Panaitescu, Mihai Viteazul, pp. 148-150.

[108] Hurmuzaki, Documente, IV, 2, p. 229; XII, p. 426.

[109] P. P. Panaitescu, Documente privitoare la istoria lui Mihai Viteazul, Bucureşti, 1937, pp. 77-79; idem, Mihai Viteazul, p. 150.

[110] J. Mačurek, Zápas Polska a Habsburku o pristup k Cernemu Mori na sklonku 16 stol, Praga, 1931, p. 116; Ilie Corfus, ,,Mihai Viteazul şi polonii“, p. 49.

[111] Mustafa A. Mehmed, Documente turceşti privind istoria României, vol. I, 1455-1774, Bucureşti, 1976, pp. 142-143; Hurmuzaki, Documente, Supliment, II, 1, p. 513; V. Ciobanu, La cumpănă de veacuri, p. 175.

[112] Hurmuzaki, Documente, IV, 2, p. 236; XII, p. 443; V. Ciobanu, ,,La cumpănă de veacuri“, p. 178.




© Universitatea din Bucuresti 2002.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest,
except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to: Ileana Căzan, Eugen Denize; Text editor: Laura POPESCU; Last update: September, 2002