Marile puteri
şi
spaţiul românesc în secolele
XV-XVI
Ileana Căzan, Eugen Denize |
||||
Între
timp şi turcii, profitând de ocazie, au atacat sub conducerea
lui Guzelce Mahmud Paşa. La 21 septembrie au ocupat Giurgiul,
apoi Bucureştiul şi Târgoviştea, retrăgându-se
abia la 24 octombrie la insistenţele lui Zamoyski
[160]
, care dorea să facă singur legea în Ţara
Românească. Şi într-adevăr, oştile polone au înaintat
din victorie în victorie: Năiceni (12 octombrie), Ceptura (14
octombrie), Bucov (20 octombrie), Curtea de Argeş (25 noiembrie)
[161]
, alungându-l pe Mihai Viteazul în locul căruia
l-au înscăunat pe Simion Movilă, fratele lui Ieremia, domnul
Moldovei. Acest moment a reprezentat expresia cea mai clară a
deciziei Poloniei de a juca un rol de prim rang la Dunărea de
Jos şi pe litoralul Mării Negre, de a reconstitui vechiul
regat al Daciei în favoarea sa. Dar nici „Dacia polonă” nu a
rezistat mult, deoarece forţele interne şi presiunile externe
l-au obligat, în cele din urmă, pe Zamoyski, să-şi
limiteze influenţa doar la Moldova. Ceea
ce a urmat a fost o dezlănţuire de patimi şi pofte
cuceritoare ale celor trei mari puteri vecine, Mihai Viteazul încercând
în aceste condiţii, să-şi reia planurile iniţiale,
dar căzând victimă tocmai intereselor principalului său
aliat, Imperiul habsburgic. Călcând în picioare orice înţelegeri
şi chiar cu riscul sacrificării propriilor interese, curtea
imperială a ordonat suprimarea domnului român
[162]
, fapt care s-a întâmplat doar la câteva zile de
la marea victorie de la Guruslău (13 august 1601), la 19 august,
pe Câmpia Turzii. Rezultatele
domniei lui Mihai Viteazul pot fi apreciate dintr-o dublă perspectivă.
Pe de o parte ele au însemnat un succes de necontestat, dacă
se are în vedere faptul că statutul internaţional al ţărilor
române a fost păstrat şi chiar ameliorat în anumite direcţii,
mai ales în ceea ce priveşte Moldova şi Ţara Românească
unde, după Mihai, presiunea economică otomană înregsitrează
o oarecare scădere. De asemenea, acum a fost realizată pentru
prima dată o unire politică a celor trei ţări
româneşti, a fost pus în practică proiectul unei „Dacii
româneşti”, proiect care va străbate veacurile şi va
deveni model pentru generaţiile viitoare. Pe
de altă parte însă, Mihai Viteazul a eşuat atât în
obţinerea independenţei faţă de Poarta otomană,
cât şi în consolidarea unităţii statale şi politice
româneşti, opera sa destrămându-se foarte repede, în mai
puţin de un an. Eşecul lui Mihai Viteazul s-a datorat unor
cauze interne, dar, mai ales, unor cauze externe. Pe plan intern el
nu a dispus de baza economico-socială necesară desăvârşirii
unităţii politice a întregului spaţiu românesc. Structurile
social-economice şi chiar politice existente în ţările
române, cu elemente comune de origine străveche, dar şi
cu trăsături caracteristice fiecărei provincii în parte,
datorită separării lor îndelungate, rivalităţile
dintre boierimea munteană şi cea moldoveană, ca să
nu mai vorbim de cele dintre boierimea munteană şi nobilimea
maghiară din Transilvania, timpul scurt, de doar câteva luni,
de stăpânire a lui Mihai Viteazul, rapidele schimbări politice
interne şi externe, l-au lipsit pe domnul român de acele forţe
pe care s-au sprijinit monarhii absoluţi ai vremii, în primul
rând de existenţa unor oraşe puternice şi prospere,
iar apoi a unei ţărănimi libere care să-i ofere
baza de putere necesară ducerii la bun sfârşit a unei asemenea
opere. Dar
cauza principală pentru care opera lui Mihai Viteazul s-a prăbuşit
şi, odată cu ea, şi o parte a năzuinţelor
româneşti, a fost mai ales de natură externă. Contradicţia
dintre Imperiul otoman şi cel habsburgic, pe de o parte, aceea
dintre Habsburgi şi poloni, pe de altă parte, dorinţa
tuturor acestor mari puteri ale vremii de a-şi consolida sau
extinde influenţa şi stăpânirea asupra spaţiului
românesc, nu puteau admite, sub nici o formă, realizarea unei
unităţi politice a celor trei ţări române. O astfel
de unitate ameninţa, în mod evident, interesele tuturor acestor
mari puteri şi de aceea încercarea lui Mihai Viteazul a reuşit
să le coalizeze pe toate împotriva sa. Spre deosebire de Ştefan
cel Mare, Mihai Viteazul a încercat, dar nu a reuşit, să
practice o politică de echilibru între puterile vecine, tocmai
pentru că o astfel de politică era imposibilă în condiţiile
în care aspiraţiile româneşti spre unitate politică
şi statală începuseră să se manifeste cu tărie.
Din această cauză el, la fel ca şi aspiraţiile
poporului român, au căzut victimă aspiraţiilor de mai
mare putere ale celor trei vecini. Cu toate acestea, moştenirea
politică a lui Mihai Viteazul a fost atât de mare încât la ea
s-au raportat, într-un fel sau altul, cu mai multă sau mai puţină
tărie, toate generaţiile care i-au urmat şi ea îşi
păstrează, chiar astăzi, întreaga valoare de simbol
pentru românii de pretutindeni.
[160]
A. Decei, ,,Les
relations entre Michel le Brave et l’Empire ottoman“, pp. 479-480;
P. P. Panaitescu, Mihai
Viteazul, p.233.
[161]
Pentru campania
lui Zamoyski în Ţara Românească din toamna anului 1600
a se vedea, printre altele, K. Gorski, ,,Wojna z wojewoda woloskin
Michaelem w roku 1600-tym“, în Atheneum,
Warszawa, IV, 1892, pp. 251-270; J. Sas, Zaburzenia
w Siedmiogrodzie i krajach woloskich za Michala Multanskiego i
jego wojna z Polska, Przemysl, 1901, p. 41; Br. Kocowski,
,,Bitwa telezynska 1600 roku“, în Spawodnaia,
nr. 3, Lublin, 1952, pp. 28-32; idem, ,,Wyprawa Woloska 1600 roku“
, în ibidem, 1953, pp. 99-100; Z. Spieralski, op. cit., pp. 151-157; Ilie Corfus, ,,Mihai Viteazul şi polonii“,
pp. 157-163; idem, ,,Michel le Brave et la Pologne“, p. 497.
[162]
Ordinul de asasinare
a lui Mihai Viteazul nu a pornit de la rivalul său, generalul
Gheorghe Basta, ci de la curtea imperială, care se temea
că acesta va reîncepe opera de refacere a unităţii
statelor româneşti (Antonio Fajardo y Acevedo, Rélacion
de todo el Imperio otomano dividida en ocho libros (Biblioteca
Nacional din Madrid, ms. 2793), f. 24-24 v. Vezi şi E. Denize,
art. cit., pp. 79-80.
|