Aceastã carte se doreşte a fi, înainte de toate, un instrument de lucru pentru studenţii care se iniţiazã în studiul funcţionãrii instituţionale a statului roman, de la începuturile sale pânã în timpul lui Iustinian. Intenţia noastrã este de a oferi terminologia esenţialã aferentã instituţiilor politice şi conţinutul istoric al acestor concepte, pentru reliefarea principalelor paliere decizionale pe care Roma şi le-a creat şi cu care a înţeles sã se exprime istoric. Aplecarea asupra istoriei a fost de multe ori contaminatã de determinãrile contemporane ale autorilor, cãci aşa cum Tacitus considera istoria ca magistra uitae, la fel istoriografia secolului XX a apelat adesea la trecut pentru justificarea propriilor opţiuni politice. Istoria naţionalã rãmâne o dominatã a doctrinelor şi ideologiilor contemporane, mai ales a celor extremiste. De aceea, deseori istoria a slujit ca instrument de manipulare, de multe ori grosolanã, pentru legitimarea autoritãţii conducãtorului. La fel, decupajul cronologic sau teritorial se supune mai mult sau mai puţin unei argumentãri de acest tip. Tocmai de aceea, lucrarea de faţã propune discutarea realitãţilor istorice romane sub forma unui demers specific.
Opţiunea privind aspectul formal al prezentei elaborãri s-a oprit asupra ordonãrii alfabetice a diferitelor categorii selectate, motivatã de obiectivitatea inerentã unui astfel de criteriu, strãin oricãror ierarhizãri valorice de tip a priori, fãrã sã ignorãm evidenţa evolutivã, pe care am încercat s-o ilustrãm în interiorul fiecãrui concept. Deşi intenţia de redactare s-a structurat în jurul realitãtilor politice, specificitatea societãţii romane antice- înţelegând prin aceasta lipsa de preocupare expresã pentru delimitarea clarã a puterilor în stat, trãsãturã comunã societãţilor premoderne- ne-a impus tratarea deopotrivã a unor aspecte socio-economice, militare, juridice şi religioase care însoţesc actul politic. În fapt, sfera de ingerinţã a instituţiilor politice romane, dar mai ales a celor din eşalonul superior, reprezintã punctul de convergenţã al mai multor sectoare publice. Corolarul acestei realitãţi s-a materializat prin adãugarea unor categorii conceptuale care vin sã lãmureascã sau sã completeze funcţionarea statului roman. Astfel, am considerat util sã inserãm date privind organizarea unor unitãţi administrativ-demografice, fie ele interne (tribus, gentes), fie exterioare perimetrului cetãţii (coloniile, municipiile) precum şi anumite categorii juridice (constitutiones, decretum, edictum, ius, lex), cu mare ingerinţã in construcţia şi aplicarea deciziei politice. Totodatã, organizarea socialã a Romei, de la regalitate la Imperiu, precum şi datele privitoare la populaţiile latine, faţã de care romanii şi-au organizat cetatea în primele secole de existenţã, sau strãinii de cetãţenia romanã, incluşi ulterior în interiorul limes-ului, ni s-au pãrut indispensabile înţelegerii modului de guvernare în dinamica sa. Întreaga existenţã istoricã a Romei reprezintã, în esenţã, istoria delegãrii conducerii unor categorii sociale, deţinãtoare ale privilegiilor politice, care susţin material şi militar cetatea, poporul roman necunoscând conducerea de tip democratic, întâlnitã în veacul al V-lea a. Chr. la greci. Altfel spus, Roma nu şi-a plãtit niciodatã cetãţenii pentru a desfãşura o acţiune politicã, ci le-a permis-o numai celor care aveau pentru aceasta suficiente resurse. Evoluţia acestor grupuri sociale nu este, prin urmare, strãinã de structurile instituţionale romane. Am lãsat deoparte totalitatea elementelor de viaţã privatã a romanilor, sporadicele precizãri, ce ţin de acest registru, fiindu-ne impuse de aceeaşi intenţie de prezentare cât mai explicitã a domeniului public.
Pornind de la instituţiile Republicii timpurii, instituţii ale cetãţii, romanii au încercat permanent ajustarea acestora la noile condiţii ce au urmat expansiunii romane şi care au dus la crearea Imperiului. Dacã în epoca republicanã articularea instituţiilor se realizeazã în cadrul unui regim oligarhic, epoca imperialã, prefiguratã încã din ultimele veacuri republicane, a marcat trecerea spre o mai mare participare la viaţa publicã din partea cetãţenilor, în mãsura în care cetãţenia romanã se extinde, pe de o parte, în întreg spaţiul mediteranean şi, pe de altã parte, sunt asociaţi la guvernare unii membri de rang ecvestru. Prin urmare, în Principat, permeabilitatea socialã şi, implicit, participarea la actul politic, nu mai este apanajul exclusiv al elitei aristocratice. Meritul imperial este de a fi scos Republica din criza instituţionalã, devenitã evidentã la sfârşitul secolului I a. Chr., consecinţã a expansiunii romane. În condiţiile transformãrii Republicii în Imperiu, cadrele politice ale cetãţii nu mai sunt potrivite pentru administrarea vastului teritoriu şi în consecinţã, împãraţii primelor dinastii inoveazã permanent, încercând o creştere a autoritãţii imperiale. Aceasta din urmã nu este lipsitã de devianţe pe care sursele (în majoritate de orientare senatorialã) le pun în evidenţã numindu-i pe împãraţi "Cezari demenţi" (Caligula sau Nero, de pildã)- posesori ai unei autoritãţi ce tinde sã împrumute forme exterioare şi comportamente regale ale lumii elenistice. Tendinţa aceasta devine evidentã în secolul al III-lea, iar antichitatea târzie ne prezintã o curte imperialã -"oglindã" a celor elenistice. Particularizarea puterii devine o evidenţã la finele antichitãţii, dupã reformele lui Diocleţian şi Constantin care au jucat un rol fundamental în reorganizarea statului. Departe de a fi o perioadã de decãdere, aşa cum a fost privitã de istoriografia marxistã, antichiatea târzie pare mai degrabã o epocã de mari transformãri, ce prefigureazã geneza societãţii medievale. Multe dintre aceste transformãri îşi au originea în criza secolului al III-lea, perioadã care ar trebui, în opinia noastrã, reconsideratã din punct de vedere istoric. Convenţional, perioadele de crizã sunt privite ca epoci de distrugere şi decãdere; pornind însã de la trãsãturile lor specifice şi generale, aceste perioade par mai degrabã epoci de tranziţie în care mecanismele mental-instituţionale sunt ajustate noilor realitãţi istorice. Nici evoluţia statului roman nu poate fi înţeleasã fãrã apelul la aceastã judecatã, cãci aşa cum subliniau istoricii ªcolii de la Annales, perspectiva duratei lungi a timpului istoric devine esenţialã pentru a realiza o imagine adecvatã a dinamicii unei societãţi în general, şi adãugãm, a societãţii romane în special. Transformãrile legate de adaptarea mecanismului guvernãrii şi administrãrii la extinderea teritoriului se regãsesc în sfera vieţii private, unde sunt de remarcat schimbãrile pe care le suportã familia imperialã- domus Augusta. Tot ce ţine de persoana imperialã tinde sã se confunde cu statul, mai ales în vremea lui Domitian, care, ca şi peste veacuri Ludovic al XIV-lea al Franţei, se dorea a fi imaginea vie a statului. Împãratul apare singurul "vinovat" de crearea a noi instituţii, mai ales în registrul administrativ, competenţã care i-a determinat pe unii istorici ai antichitãţii sã o considere drept o perioadã de autocratism şi decãdere. Realitatea însã este cã, în antichitatea târzie, persoana imperialã era dominatã de grupurile de la curtea imperialã, ale cãror interese particulare prevaleazã asupra intereselor statului. În consecinţã, antichitatea târzie trebuie vãzutã ca o perioadã în care interdependenţele sociale modificã raporturile între public şi privat -particular, în dauna statului.
Precizãm cã actualul demers a pornit mai ales de la prelucrarea datelor literare şi epigrafice, cu o informaţie arheologicã utilizatã doar ca mijloc de confirmare a evidenţelor decelabile în primele categorii de surse amintite.
De asemenea, prin caracterul declarat selectiv şi enumerativ, efortul nostru nu-şi poate depãşi condiţia de prim contact cu o realitate în fapt mult mai complexã. În fine, pentru o mai clarã înţelegere a textului, precizãm cã expresiile latineşti, traduse şi în limba românã, au fost scrise cu caractere italice, abrevierile folosite fiind cele consacrate în literatura de specialitate, publicate în Année philologique iar cele mai importante Corpora utilizate, acestea au fost prezentate în bibliografie. Mulţumim pe aceastã cale colectivului didactic al Catedrei de Istorie Anticã şi Arheologie, în mod particular d-nei Prof. Dr. Zoe Petre, d-lor Prof. Dr. Alexandru Barnea, Conf. Dr. Gheorghe Vlad Nistor pentru bunãvoinţa de a ne adresa aprecieri critice pe marginea celor redactate.
Autorii
© Universitatea
din Bucuresti 2003. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission
of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication
of the website address and the web page.e University of Bucharest, except for
short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to: Cristian OLARIU - Last
update: April, 2003 -
Web design§Text editor: Monica
CIUCIU