După momentul din 1 decembrie 1948, publicaţiile ortodoxe caută să sublinieze caracterul definitiv şi irevocabil al unificării. În acelaşi timp statul declanşează o campanie de propagandă menită să pună în lumină libertatea religioasă din R.P.R. [29] . În iunie 1949 reprezentanţii cultelor recunoscute de stat adoptă la Bucureşti o moţiune în care se afirmă existenţa libertăţii religioase şi egalităţii cultelor, precum şi posibilitatea organizării cultelor conform normelor proprii şi legilor ţării [30] . În moţiune se stabileşte că nici un credincios sau nici un preot nu a fost pedepsit în R.P.R. pentru credinţa religioasă sau apartenenţa la cultul său. Numai cei care s-au pus în slujba intereselor imperialiste, uneltind împotriva statului, independenţei sau suveranităţii sale, au fost pedepsiţi [31] . Cu alte cuvinte regimul sancţionează atitudini sau comportamente politice şi nu religioase.

Statul şi Biserica Ortodoxă Română continuă să conlucreze la definitivarea unificării bisericeşti. Ierarhia ortodoxă încearcă să-i asimileze cât mai rapid pe foştii greco-catolici, în timp ce statul urmăreşte prin represiune (a) trecerea celor rămaşi ,,afară" şi (b) eliminarea elementelor recalcitrante. În acest proces un handicap îl constituie lipsa de preoţi alternativi, preoţi ortodocşi care să-i înlocuiască sau să-i îndrumeze pe clericii ,,reveniţi". În ianuarie 1949 organele administrative din judeţul Mureş insistă asupra acestei lipse: ,,Se constată din nou în judeţ în mai multe comune că din nou o parte din populaţie se agită în problema trecerii credincioşilor de la religia greco-catolică la cea ortodoxă. Acest fapt se datorează în primul rând lipsei de preoţi ortodocşi [...] Ar trebui ca în comunele rurale să fie trimişi pe un timp mai îndelungat preoţi ortodocşi dintre cei mai buni pentru liniştirea spiritelor [...]' [32]

Pe de altă parte, în locurile unde Biserica Ortodoxă Română îşi face simţită prezenţa, autorităţile nu sunt tot timpul mulţumite cu atitudinea acesteia. Un raport informativ din 15 ianuarie 1949, întocmit de prefectura judeţului Maramureş, precizează: ,,Pentru liniştea atmosferei în sectorul bisericesc am avea nevoie necondiţionată de colaborarea Episcopiei Suceava-Maramureş. Această colaborare lipseşte cu desăvârşire. Din contră, prin măsurile ce le ia în mod strâmt, căutând să servească interese pur interne bisericeşti, ne creează greutăţi imense. Episcopia fiind la mare distanţă de judeţ, în Suceava, am insistat la Ministerul Cultelor să se înfiinţeze un vicariat al Maramureşului, cu care noi să putem ţine legătură şi să luăm măsuri de comun acord în rezolvarea diverselor probleme care ating şi latura politico-administrativă. Vicariatul s-a înfiinţat şi a fost numit un vicar cu care am putea colabora în cele mai bune condiţiuni, însă acestui vicariat nu i se dă nici o contribuţiune, ba mai mult, toate propunerile de numiri, mutări de preoţi sau de protopopi nu numai că n-au fost luate în seamă, dar Episcopia a luat măsuri peste capul vicariatului (şi al nostru) numind şi acordând demnităţi, posturi de protopop, etc. la persoane care ne creează enorme dificultăţi în acţiunea de linişte a problemei religioase" [33] [33] .

În ciuda acestor neînţelegeri, acţiunea comună a definitivării unirii bisericeşti continuă. În 1949 eforturile se concentrează asupra următoarelor nuclee rămase catolice.

(1) Călugării şi călugăriţele. Mai sus am menţionat ocuparea mănăstirii Bixad la 19 octombrie 1948. Sunt preluate şi celelalte mănăstiri ale bazilitanilor (Nicula, Moisei, Obreja, Prislop), precum şi casele iezuiţilor (Toteşti) ale asumpţioniştilor (Beiuş, Blaj, Bucureşti), ale franciscanilor (Drăgeşti, Oradea, Sanislău şi Bucureşti) şi ale fraţilor şcolilor creştine (Oradea, Blaj şi Bucureşti). Casele sunt ocupate, iar călugării care nu fugiseră sunt arestaţi sau trimişi direct acasă. Călugăriţelor li se pregăteşte aceeaşi soartă. În toamna 1948 maicile congregaţiei Maicii Domnului din Blaj au fost duse la mănăstirea Bistriţa, jud. Vâlcea. După un an, în toamna anului 1949, sunt trimise la familiile lor după ce s-a încercat în zadar să le transforme în călugăriţe ortodoxe [34] . În septembrie 1949 se trimite un al doilea grup la Bistriţa, constând din aproape 200 de călugăriţe: cele din casele Maicii Domnului din judeţul Argeş, strânse la mănăstirea Obreja încă din 1 noiembrie 1948, împreună cu cele de la Juc (de lângă Cluj). Încercările de asimilare eşuează şi de data aceasta, şi la 1 noiembrie 1949 maicile sunt eliberate. În schimb, superioarele sunt duse la Bucureşti pentru anchetă, iar apoi trimise la o mănăstire romano-catolică.

Un raport din aprilie 1949, cu privire la situaţia actuală a catolicismului în R.P.R., [35] estimează numărul monahilor catolici la 2200 (romano-catolici şi greco-catolici rezistenţi), împărţiţi între 28 de ordine şi congregaţii. Dintre aceştia, afirmă documentul, 1700 de călugări trăiesc în 50 de mănăstiri, ceilalţi 500 cutreieră ţara conform ordinelor nunţiaturii. Referatul conclude: ,,Din cauza numărului mare de călugări, preoţi, laici activişti şi angrenaţi în diverse munci de răspundere catolice, catolicismul în R.P.R. are proporţional un număr mai mare de fanatici decât orice alt cult istoric, constituind totodată cea mai compactă unitate religioasă duşmănoasă faţă de regimul nostru de democraţie populară' [36] . Câteva luni după întocmirea acestui raport se interzic toate ordinele, congregaţiile şi organizaţiile romano-catolice, care erau active în domeniul învăţământului şi asistenţei sociale. Astfel este prevenită reorganizarea monahilor greco-catolici în cadrul ordinelor romano-catolice. La Bucureşti se mai ascunde până în 1950 un număr mic de călugări şi călugăriţe, de rit latin şi oriental, dar în noaptea de 19 iulie toţi sunt prinşi în clădirea nunţiaturii. Este arestat şi proaspătul hirotonit episcop auxiliar (clandestin) Ioan Dragomir [37]

Nunţiatura protestează împotriva suprimării progresive a comunităţilor catolice (care, argumentează O'Hara depăşeşte etatizarea stabilită prin lege), prin nota verbală din 10 septembrie 1949 [38] . În reacţie, departamentul cultelor întocmeşte un material informativ pentru ministerul de externe, explicând faptul că ,,prin naţionalizările făcute în anul 1948 anumite localuri sau părţi din ele, n-au trecut atunci imediat asupra Statului, parte din cauza opoziţiei acelor orduri, parte din cauza înţelegerii pe care Statul a avut-o faţă de călugări şi călugăriţe, cărora le-a permis să locuiască peste iarnă în unele părţi ale localurilor. Între timp s-a făcut modalitatea de cazare a membrilor acelor ordine şi congregaţii şi astfel s-a putut trece la naţionalizarea integrală a localurilor [...] Călugăriţelor foste greco-catolice li s-a permis ca în mod temporar până când se vor hotărî în ce mod să-şi aranjeze exercitarea vocaţiei lor religioase, să locuiască în localurile de la Juc şi Obreja. Aceste călugăriţe, între timp, sub influenţa unor factori duşmănoşi intereselor Statului au întreprins o propagandă subversivă. Autorităţile, fiind informate de acest lucru, au făcut cercetările de rigoare şi au descoperit în localul din Juc, în momentul când se afla acolo şi stareţa din Obreja, preoţi şi călugări catolici ascunşi de către călugăriţe în locuri de mai înainte pregătite. În faţa acestor probe călugăriţele au fost mutate de la Juc, Obreja, care deveniseră cuiburi de propagandă politică subversivă şi puse în situaţia de a se pronunţa liber, prin declaraţii scrise, asupra faptului în care doresc să-şi ducă în viitor viaţă exclusiv religioasă, fără acţiuni străine de această vocaţie. În urma izolării lor de elemente agitatoare, călugăriţele au putut lua hotărâri libere, iar Ministerul Cultelor a respectat dorinţele lor. La ora actuală toate aceste călugăriţe se află în familiile lor" [39]

La finele lui noiembrie O'Hara se vede nevoit să trimită o notă de protest: ,,... dans le nuit du 17 au 18 novembre crt., les organes de la police roumaine envahirent le monastere des Soeurs ,,Annonciades” de Moreni-Edera (jud. Prahova), arrętčrent les Religieuses et les transportčrent au monastčre orthodoxe de Suzana (jud Prahova) pour les forces de passer ŕla religion orthodoxe" [40] . Şi de data aceasta departamentul cultelor redactează un proiect de răspuns. Comentarii cu privire la argumentaţia departamentului le consider de prisos: ,,Congregaţia Buna-vestire din Moreni-Edera, jud. Prahova, era o congregaţie de călugăriţe a fostului cult greco-catolic. Acest cult s-a autodesfiinţat pe teritoriul R.P.R. încă în anul 1948 [...] De la 1 decembrie 1948 susnumita congregaţie a funcţionat ilegal, ca congregaţie a unui cult inexistent în R.P.R. Membrele congregaţiei Buna-Vestire nu s-au îngrijit de aranjarea poziţiei lor religioase, ci s-au complăcut în situaţia de ilegalitate. Ele au făcut acest lucru sub influenţa a patru agente ale Vaticanului, călugăriţe romano-catolice, trei fiind de cetăţenie străine, care s-au introdus în această mănăstire [...] În ce priveşte afirmaţia făcută de Nunţiatură în nota verbală nr. 2947 că organele ,,poliţiei române” ar fi invadat mănăstirea... ar fi arestat pe călugăriţe şi le-ar fi forţat să treacă la religia ortodoxă, ea este în întregime falsă. Poliţia română n-a invadat mănăstirea pentru simplul motiv că în R.P.R. nu mai există o instituţie cu acest nume, şi odată cu dispariţia ei au dispărut şi obiceiurile vechei poliţii burgheze" [41]

(2) Clericii statornici în credinţă. În martie 1949, după o despărţire de 5 luni de episcopi, grupul de la Neamţ, fără cei 4 trecuţi, este dus la mănăstirea Căldăruşani, unde au fost aduşi cu o zi înainte şi episcopii. În luna mai 1949 cei mai tineri dintre aceştia, Ioan Suciu şi Vasile Aftenie, sunt transportaţi la Ministerul de Interne. Este ridicat şi Alexandru Rusu, dar readus curând. Aftenie va fi transferat ulterior la închisoarea Văcăreşti, unde va înceta din viaţă la 10 mai 1950. Unii comentatori susţin că a fost împuşcat de un ofiţer de securitate [42] . În 1950 toţi fruntaşii bisericii unite sunt duşi la închisoarea din Sighet. Sosind şi alţi preoţi arestaţi numărul clericilor greco-catolici va depăşi 40. În timpul detenţiei episcopul Iuliu Hossu este contactat de autorităţi, care îi propun crearea unei biserici catolice româneşti. Prin aceasta se spera atât controlarea greco-catolicilor netrecuţi, cât şi anihilarea romano-catolicilor. Biserica naţională urma să aibă legături spirituale cu Sf. Scaun, dar alegerea episcopilor să fie făcută exclusiv de către guvern. Oferta fiind declinată de Hossu, urmează o înăsprire a condiţiilor de detenţie [43] . Ca urmare a regimului inuman la care clericii sunt supuşi, la Sighet încetează din viaţă episcopii Valeriu Traian Frenţiu, Ioan Suciu şi auxiliarul Tit Liviu Chinezu. În februarie 1952 unii dintre preoţi sunt ridicaţi şi repartizaţi cu domiciliu obligatoriu în diferite localităţi din Oltenia, Muntenia şi Moldova. Pentru preoţii ,,reveniţi" se organizează ,,cursuri de iniţiere". În mai 1949 se înregistrează participarea a 120 de preoţi la un astfel de curs la Cluj [44] . Între timp autorităţile continuă să monitorizeze activitatea şi atitudinea celor ,,nereveniţi", întocmindu-se situaţii centralizate şi rapoarte detaliate.

(3) Populaţia rămasă catolică. Atitudinea faţă de credincioşi care refuză să se integreze în biserica ortodoxă, este caracterizată de maniheismul specific epocii: ,,cine nu e cu noi, e împotriva noastră". ,,Revenirea" fiind considerată o expresie a loialităţii faţă de regim, cei netrecuţi sunt consideraţi duşmani politici. Într-un document din 9 decembrie 1948 al Inspectoratului General Administrativ din Oradea se spune: ,,Acţiunea de revenire a greco-catolicilor în sânul bisericii ortodoxe române se continuă. Şi cu această ocazie are loc o luptă de clasă, fiind că acei care şovăie în trecere la biserica ort. rom. sunt consideraţi de restul populaţiei ca reacţionari" [45] . În alt loc se afirmă: ,,La ascuţirea luptei de clasă a mai contribuit şi revenirea majorităţii credincioşilor greco-catolici la sânul bisericii ortodoxe române. Aici s-a evidenţiat cine anume rămâne în tabăra reacţionarilor, sub masca religioasă şi cine înţelege să se încadreze în tabăra democratică şi în lagărul de lupta în contra reacţiunii, sub orice mască s-ar manifesta" [46] .

În vederea accelerării unificării, în toate judeţele acţionează aşa-zise comitete de iniţiativă. La Bucureşti, cu prilejul unei şedinţe în primăvara 1949 a preşedinţilor acestora, reprezentantul din Lugoj, Iosif Naghiu (fost catolic, fost ortodox, fost protestant şi, pare-se, nu din convingere iarăşi ortodox), propune încetarea acţiunii de trecere a credincioşilor la biserica ortodoxă, ,,pentru că aceştia au un dispreţ faţă de această biserică. Mai bine să-i lase cum sunt, dar să-i despartă de Roma. Să facă din ei un fel de vechi catolici cu ierarhie proprie" [47] . De remarcat că varianta creării unei biserici catolice naţionale va fi încercată curând după aceea.

3. Comparaţie cu scenariul ucrainean

Pentru a completa imaginea despre desfiinţarea bisericii unite din România, voi face, în cele ce urmează, o paralelă cu scenariul din Ucraina-Galiţia. Trebuie precizat că în spaţiul european locuit de ucraineni existau (pe lângă vicariatul din România) trei comunităţi greco-catolice mai mari, separate: (1) biserica unită din Galiţia, cu 3500000 de membri, (2) biserica din Ucraina transcarpatică (cedată Uniunii Sovietice în 1945) cu aproximativ 350000 de credincioşi greco-catolici şi (3) biserica catolică de rit oriental din ,,zona ucraineană" a Slovaciei (Priasievkaia Rus) numărând în jur de 200000 de credincioşi. Din aceste trei, toate cu ritul slavo-bizantin, doar cea din Galiţia a fost desfiinţată înaintea unificării bisericilor din România, celelalte două unindu-se cu biserica ortodoxă în 1949 şi respectiv 1950 [48] . Aşadar, numai desfiinţarea bisericii unite din Galiţia a putut funcţiona ca model pentru scenariul român. Din aceste considerente voi limita comparaţia de faţă exclusiv la cazul bisericii din Galiţia.

O comparaţie completă a celor două uniri bisericeşti ar viza patru elemente: (a) planul sovietic, (b) planul român, (c) executarea planului în U.R.S.S., (d) executarea planului în România. În privinţa primului element se afirmă că acţiunea integrării bisericii unite în structurile patriarhiei de la Moscova a fost planificată încă din septembrie 1939 [49] . Înaintea ocupaţiei germane, autorităţile sovietice îi socoteau pe uniţi drept naţionalişti, separatişti şi reacţionari [50] , iar după război la aceste acuzaţii s-a adăugat cea de colaboratism cu germano-fasciştii [51] . Acuzele aduse bisericii ucrainene par mai variate decât reproşurile formulate la adresa uniţilor din România. Acestea subliniau doar atitudinea ,,reacţionară" a clerului. Într-adevăr Biserica Română Unită nu putea fi acuzată de ,,separatism" ţinând cont de rolul jucat în procesul unificării ţării. Nu putea fi acuzată nici de ,,colaboraţionism" fără să fie învinuită şi mai mult biserica ortodoxă. Apoi, naţionalismul bisericii unite din România avea o altă dimensiune decât cel al bisericii din Ucraina. Acolo naţionalismul avea un caracter etnic, în timp ce în România era vorba de patriotism. Totuşi aş vrea să subliniez caracterul politic al acuzelor aduse ambelor biserici.

Unele documente indică ziua de 2 martie 1945 ca data în care Stalin şi Molotov au dispus ca titularul departamentului cultelor, să întocmească o instrucţiune vizând o ofensivă anti-catolică, în care să aibă un rol şi biserica ortodoxă. Instrucţiunea nr. 58 prevedea, între altele: (1) înfiinţarea unei eparhii ortodoxe la Lvov şi acordarea clericilor ortodocşi a dreptului de a desfăşura o activitate misionară în zona greco-catolică; (2) redactarea în numele patriarhului a unei chemări părinteşti, destinată credincioşilor uniţi; (3) înfiinţarea în cadrul bisericii unite a unui comitet de iniţiativă, care să întocmească (a) o Declaraţie privind ruperea legăturilor cu Vaticanul şi (b) un Apel pentru a convinge clerul să treacă la ortodoxie; (4) organizarea unor ,,cursuri de orientare". Apoi s-a mai prevăzut o campanie de presă menită să accelereze descompunerea bisericii unite. Între timp exarhul ortodox din Ucraina a primit instrucţiuni precise de la patriarh, cu privire la modul în care să-i primească la ortodoxie pe cei uniţi [52] .

Deocamdată nu sunt accesibile documentele care privesc pregătirea unificării bisericii din România. Nu se poate face, aşadar, o comparaţie între acestea şi cele sovietice, publicate de B. Bociurkiw. În schimb, cele de sus pun în evidenţă similitudinea dintre instrucţiunile moscovite şi acţiunile bucureştene. Mi se pare îndreptăţită presupunerea prealabilă că autorităţile române au acţionat conform (unei variante a) planului sus menţionat. În cele ce urmează vom vedea în ce măsură acţiunile moscovite corespund celor din România. În acest scop (1) voi descrie pe scurt scenariul ucrainean, (2) voi întocmi un tabel în care voi confrunta ambele scenarii şi (3) voi încerca să trag o concluzie.

Executarea planului de lichidare a bisericii greco-catolice din Galiţia a pornit cu o violentă campanie de presă în aprilie 1945, acuzând Unirea de la Brest din 1596 ca fiind un instrument polonez-austriac-german menit să rupă unitatea şi prietenia popoarelor rus şi ucrainean. Amintesc că în România acuzaţiile erau identice: Unirea din 1698 a dezbinat poporul român şi a împiedicat prietenia cu poporul rus. Tot în aprilie 1945 autorităţile sovietice inventariază toate bisericile şi mănăstirile unite şi ,,re-înregistrează" toate congregaţiile şi pe toţi clericii. Lăcaşurile de cult sunt naţionalizate, iar preoţilor li se impun anumite formalităţi administrative care facilitează controlarea acestora de către stat. Se închide academia teologică, iar conducătorii bisericeşti încep să fie arestaţi. Mitropolitului Slipyi i se oferă scaunul mitropolitan ortodox de la Kiev în schimbul renunţării la Papă [53] .

După arestarea episcopatului se creează un Comitet de Iniţiativă pentru reunirea bisericii greco-catolice cu cea ortodoxă. În acest scop este instalat un preot agreat de autorităţi ca administrator al arhiepiscopiei. Acesta convoacă un congres clerical cu menirea de a discuta situaţia bisericii unite după arestarea episcopatului. Cu acest prilej preotul, Dr. Kostelnyk, secondat de alţi doi clerici, subliniază faptul că autorităţile sovietice nu vor mai tolera biserica unită.

Cei care nu vor să se declare formal ortodocşi, sunt ameninţaţi cu represiunea din partea statului. Sub conducerea autorităţilor, Comitetului de Iniţiativă începe o vastă campanie de propagandă, cu scopul de a-i convinge pe preoţii catolici de inutilitatea rezistenţei împotriva reuniunii. Decizia autorităţilor de a suprima biserica greco-catolică este irevocabilă. Teroarea împotriva celor ce se opun campaniei de reunire se declanşează cu rapiditate. Sunt arestaţi mulţi călugări, îndeosebi membrii ordinului bazilitan, socotiţi organizatorii rezistenţei greco-catolice. (În schimb călugăriţele sunt lăsate în pace până după reunirea bisericii. Abia în anii 1947-1952 sunt confiscate mănăstirile, maicile fiind deportate la mănăstiri de concentrare.). Intensificându-se represiunea, numărul ,,convertirilor" creşte semnificativ. La începutul anului 1946 se raportează că 66% dintre preoţii recunoscuţi au aderat la comitetul de iniţiativă [54] . Conştient de adevăratele motive ale aderării, comitetul îi propune patriarhului Alexei să nu schimbe nimic din ritul greco-catolic şi să admită preoţilor celibatari să se căsătorească. Propunerea din urmă, care ar preveni ca preoţii să mai revină la catolicism, nu este însă acceptată de Alexei [55] . Între timp organele N.K.G.B. întocmesc dosare informative privind persoanele care să funcţioneze ca delegaţi la congresul planificat de unire, continuându-se munca de lămurire a celor rezistenţi şi de recrutare a unor informatori din sânul bisericii greco-catolice [56] . Preoţii ,,recalcitranţi", care nu acceptă argumentele aduse de comitetul de iniţiativă, sunt chemaţi la autorităţile locale şi rugaţi să accepte totuşi jurisdicţia comitetului prin semnarea unui formular. Cei care continuă să reziste, începând cu preoţii bătrâni, sunt arestaţi şi maltrataţi, mulţi dintre ei fiind condamnaţi la zece ani închisoare pe motivul colaborării cu nemţii sau cu ,,naţionaliştii burghezi ucraineni" [57] .

În decembrie 1945 are loc o întrunire a părţilor implicate în executarea instrucţiunii ministerului cultului ortodox Karpov. Mai întâi se întâlnesc reprezentanţii naţionali şi regionali ai departamentului cultelor şi departamentului cultului ortodox, în prezenţa a doi ofiţeri de la N.K.G.B. Apoi se primesc reprezentanţii comitetului de iniţiativă, atât de către autorităţi, cât şi de către delegaţia patriarhiei. Conform unui document sovietic, întâlnirea autorităţilor vizează ,,the question of the (extent of, B.B.) preparedness for the convocation of a sobor of reprezentatives of the Greek Catolic clergy for the purpose of approving and announcing an act of breaking away from the Vatican and of reunion with the Russian Ortodox Church [...]" [58] precum şi adoptarea unui plan de acţiune. Aspectele eclesiastice ale ,,soborului" sunt definitivate de către comitetul de iniţiativă împreună cu reprezentantul patriarhiei, mitropolitul Ioan Sokolov. Acesta din urmă întocmeşte o scrisoare pastorală chemându-i pe greco-catolici la reunirea cu biserica ortodoxă. Reprezentanţii departamentelor cultului ortodox şi cultelor resping propunerea lui Alexei pentru o conferinţă episcopală în loc de un congres eclesiastic şi decid ca soborul să aibă loc cel târziu între 15-20 martie 1946, înaintea începerii campaniei de muncă la câmp (Un alt motiv pentru alegerea datei pare a fi sincronizarea congresului cu cea de-a 350-a aniversare a Unirii de la Brest.) [59] .

În 1945 propaganda reunirii s-a concentrat asupra clericilor, iar în ianuarie 1946 autorităţile efectuează o primă testare a atitudinii poporului, organizând o manifestare festivă combinat ortodoxă-greco-catolică în piaţa centrală din Lvov, în aşa fel cum se va proceda la Blaj în mai 1948. Pregătirile pentru ,,sobor" se accelerează acum. Doi fruntaşi ai comitetului de iniţiativă, consacraţi în secret episcopi ortodocşi (înainte de revenirea oficială!) [60] , numesc 225 de clerici ca ,,delegaţi", transportul lor la Lvov fiind asigurat de stat. Două săptămâni înainte de congres se întâlnesc unii membri de încredere ai comitetului, care stabilesc agenda tuturor sesiunilor. O săptămână mai târziu, la 1 martie 1946, se anunţă arestarea episcopatului greco-catolic (în aprilie 1945).

Soborul începe la 8 martie cu ,,alegerea" prezidiului şi a celor doi secretari. Apoi se prezintă două rapoarte, urmate nu de discuţii ci de cuvântări (redactate dinainte). Primul raport, scurt, vizează activităţile conducerii comitetului de iniţiativă [61] , iar al doilea, mai amplu, conţine o expunere a motivelor pentru ruperea legăturilor cu Roma şi reuniunea cu biserica ortodoxă. Raportul conclude că: ,,All of the historical foundations of the union have broken down! Whoever continues to this day to hold on to the union is grasping at straws" [62] . În continuare se adoptă o moţiune potrivit căreia ,,it would be an unforgivable sin to continue within our people the hatred and fraticidal struggle whose cause in history was, and always must be, the Union. Proceeding from these principles, the sobor has decided to reject the decisions of the Brest Sobor of 1596, to liquidate the union, to break away from Vatican, and to return to our paternal, holy Ortodox faith and the Rus’ Orthodox Church" [63] . Bineînţeles că nu se uită exprimarea profundei recunoştiinţe faţă de liderii sovietici care au făcut posibil acest congres. După adoptarea moţiunii se relevă hirotonirea precedentă a celor doi episcopi ortodocşi. În a doua zi a ,,soborului" sunt adoptate mai multe documente: o petiţie către patriarh şi un mesaj pentru şeful R.S.S. Ucrainene. Apoi sunt redactate o sumedenie de telegrame, precum şi un ,,mesaj către clerul şi credincioşii ai Bisericii Greco-Catolice din Oblaştiile Ucrainei de Vest", anunţând decizia congresului şi lansând apelul ca clerul şi credincioşii să urmeze exemplul dat. Kostelnyk, preşedintele congresului (şi al comitetului de iniţiativă) închide sesiunea cu o lectură despre schimbările dogmatice şi disciplinare care rezultă din actul de revenire [64] . În a treia zi, 10 martie, zi festivă, se face cunoscut poporului că Biserica Greco-Catolică s-a autodesfiinţat. La 31 martie prezidiul congresului pleacă spre Kiev şi apoi la Moscova, unde conducătorii sunt primiţi de către patriarhul Alexei. Cu această ocazie patriarhia de la Moscova confirmă că biserica greco-catolică ,,a încetat să mai existe", ca rezultat al deciziei luate în ,,unanimitate" de către congresul bisericii [65] .

Pe baza celor expuse până acum s-ar putea constitui următorul tabel:

Din schema de sus reies toate similarităţile dintre scenariul ucrainean şi cel român. În afară de unele detalii, amândouă procedee care au dus la lichidarea catolicismului în Galiţia şi România, se dovedesc a fi identice. Dintre deosebirile semnalate în tabel, aş menţiona pe scurt: (1) durata acţiunii: 1 an în Ucraina, respectiv 6 luni în România; (2) violenţa din varianta sovietică (închiderea academiei teologice, arestarea episcopatului şi a unui număr mare de monahi, amenţitarea cu represiune din partea statului); (3) eşuarea încercărilor de cooperare a unor clerici în România, precum şi lipsa unui Comitet central de Iniţiativă, analog celui ucrainian. Este adevărat că şi în România au funcţionat aşa zise ,,comitete de iniţiativă", dar abia după congresul eclesiastic şi numai pe plan local, având menirea să execute unificarea bisericească. Se pare că datorită lipsei unui asemenea organ provizoriu de conducere: (a) autorităţile române au fost nevoite să execute ele însele anumite activităţi care în Ucraina au fost efectuate de echipa lui Kostelnyk (propaganda, desemnarea delegaţilor, etc.); (b) unele formalităţi eclesiastice nu au mai fost îndeplinite deloc (mai ales expunerile disciplinare şi canonice). Astfel unificarea bisericească din România pare a fi fost executată exact după modelul ucrainean, dar într-un mod mai rapid şi mai sumar.