4. Prima reacţie a bisericii

 

Întrebarea care se pune este dacă reprezentanţii Bisericii Române Unite nu au prevăzut unificarea şi apoi, cum au reacţionat când au fost confruntaţi cu înfăptuirea ei. Răspunsul la prima parte a întrebării nu se poate da în mod decisiv, deoarece informaţiile existente sunt oarecum contradictorii. Se pare că unii au bănuit că s-ar putea ca biserica greco-catolică să fie prigonită, dar nu au crezut-o decât foarte târziu. Episcopul Ioan Bălan de la Lugoj, de pildă, fiind înştiinţat de cele întâmplate în Ucraina, continuă să creadă în dreptul statului român [66] . Pe de altă parte Iuliu Hossu, episcopul de Cluj, convoacă în vara anului 1947 o adunare a preoţilor uniţi din dieceza sa, avertizându-i că biserica greco-catolică ar putea fi persecutată şi îndemnându-i pe preoţi să-şi apere biserica, fiindcă regimul ar putea încerca desfiinţarea ei sub forma unificării cu Biserica Ortodoxă Română [67] . O notă informativă din 8 aprilie 1948, semnalează o schimbare în atitudinea episcopiei de la Lugoj, revelând că acolo preoţilor li s-au dat dispoziţii ca să-i determine pe enoriaşi ca aceştia să-i susţină pe preoţi în cazul în care biserica unită ar fi desfiinţată sau nu ar mai primi fonduri [68] . Ioan Suciu, ,,vulcanul" de la Blaj îşi convoacă preoţii în februarie 1948, prilej cu care ierarhul (1) anunţă că pe preoţi îi aşteaptă martirajul şi (2) îi roagă pe cei ce nu s-au hotărât să-şi apere biserica cu viaţa să plece din rândul clericilor [69] .

Intensificându-se campania anti-catolică, la 4 iunie 1948 Iuliu Hossu organizează exerciţii spirituale pentru a-şi încuraja preoţii [70] . Episcopii tuturor diecezelor unite continuă să predice împotriva regimului comunist [71] , iar întrunindu-se la Oradea, ierarhii redactează o circulară cu privire la o posibilă unificare forţată a bisericii unite cu cea ortodoxă [72] . Circulara este însă formulată în termeni vagi şi se referă mai ales la apelurile făcute de ierarhia bisericii ortodoxe, ceea ce ilustrează faptul că clerul catolic nu ştia totuşi să evalueze corect mersul tuturor lucrurilor. ,,Intenţiunea ortodoxă era încă piezişă, neprecisă. [...] Adversar în joc nu era decât ortodoxia singură, de care din punct de vedere doctrinar şi de pastoraţie, nouă nu ne era frică" [73] . Se pare că la Lugoj ,,de abia [...] la sfârşitul lunii septembrie 1948, începu conducerea diecezană să-şi dea seama că ,,se îngroaşe gluma" [74] .

Reacţia reprezentanţilor bisericii greco-catolice la primele acte ale unificării bisericeşti constă în (1) excomunicarea preoţilor ,,reveniţi", (2) redactarea unor memorii de protest adresate autorităţilor [75] , (3) întocmirea unor scrisori pastorale către preoţi şi credincioşi. Astfel Iuliu Hossu adresează preoţilor din dieceza de Cluj-Gherla o circulară prin care îi îndeamnă să rămână ,,tari în credinţă" [76] . La fel procedează Ioan Suciu de la Blaj [77] şi Alexandru Rusu de la Baia Mare [78] . Conducerea episcopiei de la Lugoj răspândeşte o scrisoare de afurisire a preoţilor şi credincioşilor care trec la biserica ortodoxă, precizând că cei din urmă nu vor mai putea primi sfintele taine de la preoţii catolici [79] . La 2 octombrie, o zi după ,,conciliul" de la Cluj, capitlul diecezei de Maramureş se întruneşte cu menirea să strângă rândurile şi să prevină trecerea vreunui canonic la ortodocşi [80] . Potrivit observaţiilor autorităţilor, decretele de excomunicare au produs o stare de ,,mare panică" în rândurile clerului inferior [81] . În noiembrie 1948 autorităţile apreciau că rezistenţa unor părţi din cler faţă de unificarea bisericii se datora îndeosebi atitudinii ierarhilor uniţi: ,,O problemă de mare importanţă o formează chestiunea religioasă - prin trecerea cultului greco-catolic la ortodoxism - care iniţial părea să fie o operaţiune foarte uşoară, deoarece [de către? n.n.] un însemnat număr de preoţi a fost dată adeziunea de trecere la ortodoxism, însă în urma scrisorii de afurisenie trimise de Episcopia Blaj, cea mai mare parte de preoţi au încercat să opună o serioasă rezistenţă efectuării acestei uniri, fie prin propagandă de la om la om, fie printr-o atitudine completamente pasivă, fie părăsindu-şi domiciliul pentru a nu fi obligat a semna vreun act" [82] .

Susnumita ,,propagandă de la om la om", dusă de preoţi, era menită să convingă populaţia să nu facă trecerea la biserica ortodoxă. Arhivele organelor de represiune sunt pline de liste şi rapoarte cu privire la astfel de activităţi ale unor preoţi netrecuţi. S-a încercat, de asemenea, organizarea unor colecte pentru a strânge fonduri pentru preoţii statornici în credinţă, rămaşi fără salariu [83] . Pe de altă parte s-au înregistrat unele acţiuni mai radicale. Mai multe autorităţi din Blaj au primit câte o scrisoare anonimă care punea în evidenţă ,,întâietatea" cultului greco-catolic [84] . Faptul că nu au fost uitaţi nici ierarhii ortodocşi, îl dovedeşte următorul citat dintr-o memorabilă scrisoare anonimă adresată episcopului ortodox de la Suceava-Maramureş: ,,Plăeni, 20 decembrie 1948. Înalt Prea Sfinţie, Am citit arhiereştile Prea Sfinţiei Voastre urări de Sfintele Sărbători trimise preoţimei din Arhiepiscopia ortodoxă română a Sucevei şi Maramureşului sub nr. 8885/48. Bucuria care ne-aţi adus-o şi mai ales Blândului Mântuitor, întrece toate de până acuma. Măiestriţele Preasfinţei Voastre cuvinte inspirate din duh satanic au rănit asemenea lui Iuda, Inima de Miel a Celui Născut în Peştera Viflaimului... [...] Aţi scos sabia în unire cu misionarii Iadului, împotriva bisericii adevărate a lui Cristos, împotriva bisericii catolice, făcându-vă părtaş tuturor nelegiuirilor infernului, [...] dacă forţaţi mulţi au păcătuit, apoi mulţi au şi revenit, căci ,,adevărul nu poate fi pus sub obroc ci în luminar ca să lumineze tuturor din întuneric”. Vă faceţi numai iluzii, preasfinţite, când credeţi că biserica greco-catolică din Ardeal şi Maramureş a revenit la ortodoxie. Ştim cu toţii cine a revenit şi prin ce mijloace. Arestare, bătăie, schingiuirile, înfometarea şi celelalte nu sunt semnele propovăduirii lui Cristos. Nu preasfinţite. Aţi ajuns apogeul obrăzniciei, când cutezaţi să trimiteţi pastorale şi încă de propagandă politică parohiilor greco-catolice care n-au dispărut şi nici nu vor dispărea. Pui de năpârcă ce sunteţi. O să vă luaţi răsplata nu de la oameni, ci de la Cristos pe care-l răstigniţi cu toate sacrileţiile ce le comiteţi împotriva adevărului [...]" [85] .

În unele locuri au loc manifestări violente de rezistenţă, Rapoartele organelor judeţene de jandarmerie consemnează faptul că la 28 octombrie 1948, la Ghimeş (jud. Ciuc) o adunare populară a circa 300 de persoane i-a ,,atacat" pe reprezentanţii locali ai organizaţiilor comuniste [86] . Asemenea ciocniri se înregistrează şi la Groşi şi Lăpuşul românesc, unde spiritele populaţiei ajung atât de agitate încât autorităţile iniţial nu îndrăznesc să ia vreo măsură represivă [87] . În noaptea de 28 octombrie însă, patru camioane de soldaţi fac ordine în sat [88] .

Atitudinea ierarhilor romano-catolici s-a caracterizat de o uşoară ambiguitate. Contrasemnând la 7 octombrie memoriul către guvernul român episcopii latini s-au solidarizat cu fraţii lor uniţi. Pe de altă parte arhiereii romano-catolici au păstrat o oaracare distanţă faţă de aceştia, fireşte, de teama unor represalii din partea autorităţilor. Se pare că şi problema etnică (evidenţiată în urma dictatului de la Viena) a fost luată în calcul. Trebuie avut în vedere că enoriaşii de rit latin aparţineau în marea lor majoritate minorităţilor maghiare şi germane, în timp de greco-catolicii erau mai ales români. Încă în 1947 rapoartele serviciilor secrete au consemnat faptul că arhiepiscopul latin Alexandru Cisar îi numea pe greco-catolici ţiganii catolicismului [89] . Lipsa de unitate în sânul bisericii catolice a dus în 1945, la Braşov, la o situaţie cu adevărat conflictuală între greco-catolicii din oraş şi călugării franciscani maghiari. În cele din urmă comunitatea greco-catolică, reprezentată de Pr. Pomfiliu Onofrei a cerut chiar intervenţia autorităţilor (comuniste) de la Bucureşti pentru îndepărtarea franciscanilor romano-catolici [90] .

Un alt factor care se pare că a influenţat dimensiunile rezistenţei bisericii catolice este vârsta ierarhilor. Ioan Bălan şi Valeriu Frenţiu, care
s-au manifestat mai puţin pe câmpul de luptă decât ceilalţi, erau şi cei mai bătrâni dintre arhierei. În pofida încercărilor actuale de beatificare a episcopilor uniţi, nu trebuie trecută cu vederea realitatea cotidiană de atunci. Pomenind de consfătuirile episcopilor uniţi cu nunţiul apostolic, în toamna 1948, un martor contemporan consemnează: ,,[Nunţiul O'Hara, n.n.] ... mereu îl caută la telefon pe ,,Monseniore Frenţiu” - ma non lo posso trovare mai - îmi spunea el mie. Nu-l pot găsi la telefon niciodată. El, nunţiul, nu ştia, că bietul de ,,Moşu” era un bătrânel suferind de hemoroizi, şi când trebuia să meargă la WC petrecea acolo ceasuri întregi cu această slăbiciune a lui, pe care noi am aflat-o abia mai târziu, când eram la Căldăruşani şi când vedeam ce pătimeşte bietul de el" [91] . În aceste circumstanţe a fost logic că nunţiul a preluat iniţiativa rezistenţei, punând bazele structurilor unei biserici neoficiale, subterane, dar în acelaşi timp întreţinând o corespondenţă oficială diplomatică cu autorităţile R.P.R.

A doua zi după conciliul de la Cluj, la 2 octombrie , O'Hara trimite o notă de protest, caracterizată de autorităţi, ca ,,o nouă dovadă a atitudinii duşmănoase pe care Nunţiatura Apostolică o adoptă sistematic faţă de R.P.R., faţă de reformele şi realizările sale democratice” [92] . La 9 octombrie 1948 nunţiul trimite o altă notă, în care cere cu insistenţă soluţionarea problemelor bisericeşti catolice de ambele rituri [93] , urmată la 27 octombrie de o notă-răspuns la cuvintele provocatoare ale răspunsului MAE român din 23 octombrie. La 6 noiembrie O'Hara protestează din nou împotriva terorizării preoţilor uniţi [94] . Cu nota nr. 2229/11.11.1948 nunţiul protestează împotriva înlăturării episcopului Hossu, care - argumentează O'Hara - nu este de competenţa statului [95] . O săptămână mai târziu reprezentantul Vaticanului cere lămuriri cu privire la arestările preoţilor şi episcopilor uniţi şi în general cu privire la ceea ce nunţiul numeşte o ,,invasion du pouvoir civil dans le domaine spirituel” [96] . Statul reacţionează enervat la tonul ,,provocator” al notei, precizând că Ministerul Afacerilor Externe ,,nu poate decât să considere ca nulă şi neavenită Nota verbală no. 2248 a Nunţiaturii Apostolice” [97] . La 4 decembrie urmează un protest scris împotriva cuprinsului decretului-lege nr. 358, dar nici această notă nu poate schimba nimic. Când autorităţile de la Bucureşti curând după unificarea bisericii interzic accesul diplomaţilor străini în aproape tot Ardealul, nunţiatura protestează din nou [98] . Statul este însă hotărât să pună capăt ,,reacţionarismului” catolic, iar lui O'Hara nu-i mai rămâne decât să scrie: ,,La Nonciature Apostolique poteste encore une fois contre des pareils acts de violence que ne peuvent que confirmer (si besoin en est) la douloureuse impression que, malgré les garanties de liberté religieuse dont parlent les textes legislatifs en réalité tout este permis dans la Republique Populaire Roumaine aux ennemis de la religion catholique” [99] .

5. Consolidarea unirii

 

Am văzut că autorităţile române socoteau lipsa de preoţi ortodocşi drept una din principalele motive pentru nereuşita parţială a unificării bisericeşti. Această lipsă se datora nu numai numărului insuficient de preoţi ortodocşi cu vechime, ci şi numărului prea mic de neofiţi. O indicaţie a situaţiei în urma revenirii, ne dă anunţul consiliului arhiepiscopesc din Sibiu, publicat în Telegraful Român din 29 mai 1949. Se anunţă un ,,concurs pentru întregirea parohiilor revenite vacante din judeţul Mureş”, specificând numele a aproape 70 de parohii mureşene rămase vacante, cu aproape 50000 de credincioşi [100] . La Sibiu, în 1952, numărul parohiilor libere atinge 40 [101] , iar în eparhia de Cluj, în 1957, mai sunt 80 de vacanţe. Nu este de mirare faptul că ierarhia ortodoxă a încercat să-i convingă cu oferte generoase pe clericii care ezitau să ,,revină la Biserica mamă”: protopopiate sau parohii bune pentru preoţi, scaune episcopale pentru arhierei. Am pomenit deja de primele tratative purtate cu canonicul Emil Iuga, prin 1948. S-a menţionat şi cazul lui Teofil Herineanu, fost preot greco-catolic, care în 1949 a devenit episcop de Roman, de unde, după 8 ani de păstorire, va fi transferat la Cluj. Episcopilor Iuliu Hossu şi Vasile Aftenie li s-a oferit în repetate rânduri scaunul de mitropolitan de la Iaşi, făcându-se aluzii şi la următoarea treaptă: tronul patriarhal. Într-adevăr, se poate verifica faptul că postul de mitropolit la Iaşi a fost ţinut vacant de la 24 mai 1948, când Justinian Mariana a fost ales patriarh, până în primăvara 1950, iar din nou în 1956, timp de câteva luni [102] .

Eforturile bisericii ortodoxe care aveau ca scop să coopteze pe unii preoţi episcopabili, nu duceau deocamdată la rezultatul dorit. Într-un manuscris cu caracter memoralistic, Iuliu Raţiu relevă: ,,Se caută deci şi cineva, cu mai mare greutate morală, să fie episcop ortodox. [...]. Ne scria fie-iertatul părinte călugăr Leon Man din ascunzişul pe unde era, că ,,ortodocşii umblă după noi cu arcanul” ca să-l prindă pe careva de episcop şi nu izbuteau cu niciunul [...] Dumitru Neda, de la care primirăm ştiri de aceeaşi natură, fugise [...] pentru ca în cele din urmă să-l ajungă sfârşitul obştesc taman prin Craiova, unde a sucombat în urma ,,cercetărilor mai îndeaproape” ale organelor care l-au anchetat fără să-l poată încununa cu o cunună de piatră scumpă a unei vlădici [...] Alţi preoţi ,,episcopabili” erau printre alte carcere [...] În schimb, dintre cei semnatari s-ar fi găsit ei câţiva amatori de vlădicie, dar pe aceia nu-i agrea nici ortodoxia [...] neavând ei nume de rezonanţă sau vreo activitate publică merituoasă” [103] . În 1957 patriarhul Justinian îi oferă din nou lui Emil Iuga scaunul eparhiei de la Cluj, dar acesta pretinde un scaun mitropolitan. Canonicul nu ajunge nici de data aceasta la un acord cu patriarhia. În 1963 Iuga va trece totuşi la ortodoxie, fără nici o pretenţie, fiind numit preot la catedrala din Cluj, apoi consilier patriarhal la Bucureşti, şi de acolo paroh într-o parohie de enorie din capitală, unde se va stinge din viaţă în anonimat în 1975 [104] . Dieceza de la Cluj va fi oferită în schimb lui Herineanu, la sfârşitul anului 1957. Silviu Prunduş, fost secretar al lui Hossu, este invitat în 1959 să ocupe scaunul episcopal de la Oradea, dar el refuză, ca şi Simeon Crişan în 1960 [105] . Vasile Aştileanu, împreună cu Prunduş fost membru al grupului clandestin de conducere a eparhiei unite din Cluj, este numit vicar la patriarhie, iar apoi la Sibiu. Din 1973 va funcţiona în calitate de episcop la Arad, ca succesor al lui Teoctist Arăpaşu, numit mitropolit al Olteniei. Unii preoţi reveniţi sunt numiţi vicari epicopali. Este cazul lui Sabin Truţia (Cluj) şi al lui Traian Belaşcu (Sibiu) [106] . Iuliu Raţiu arată de asemenea că alţi 5 preoţi ,,reveniţi” ajung consilieri economici. Sub pretextul că uniţii nu cunosc organizarea şi regulamentul de funcţionare ale bisericii ortodoxe, nu li se permite să ocupe posturi de consilieri la sectoarele bisericeşti. În primăvara anului 1949 Biserica Ortodoxă Română organizează o serie de ,,cursuri de îndrumare şi iniţiere” pentru preoţii reveniţi, cu menirea de a le demonstra cum biblia şi biserica se pot acomoda cu doctrina marxistă. Iniţial conferinţele au fost proiectate pentru o perioadă de şase săptămâni. Tânărul Emil Riti reuşeşte însă să fure dosarul cu ,,materialul didactic” şi-l duce la Nunţiatura, de unde ajunge mai târziu la Vocea Americii. Ca urmare episcopul Nicolae Popovici, însărcinat cu organizarea cursurilor, este nevoit să scurteze programul cu trei săptămâni [107] .

Unii afirmă că Biserica Ortodoxă Română s-a preocupat de integrarea uniţilor până în 1950, iar apoi interesul a scăzut. Totuşi avem unele indicaţii ale preocupărilor Sfântului Sinod din anii '50. În 1952, ierarhia ortodoxă face uniţilor un nou gest de generozitate. De data aceasta efortul de atragere a unor clerici greco-catolici îi vizează pe preoţii celibatari. În iunie li se permite acestora, contrar obiceiurilor bisericeşti, să se însoare şi să funcţioneze în continuare ca preoţi. Dat fiind că o asemenea propunere neobişnuită a fost lansată şi în U.R.S.S., nu exclud că oferta Sf. Sinod român are aceeaşi sursă de inspiraţie: ,,Cum prin revenirea Bisericii greco-catolice la Biserica-Mamă au venit un număr mare de preoţi de mir hirotonisiţi fără să fi încheiat mai întâi căsătorie [...] fiindu-le impusă de Biserica Romei hirotonia fără dreptul de a încheia căsătorie, pentru liniştirea sufletească a credincioşilor Bisericii noastre, unde s-au rânduit pentru păstorie aceşti preoţi şi unde tradiţia preotului familist este aşa de puternică [...] Vă face cunoscut că Sfântul Sinod, în şedinţa sa din 17 iunie 1952 [...] a hotărât în unanimitate următoarele: numai pentru cazurile preoţilor de mir, foşti greco-catolici, ţinând seama, că şi ei au fost siliţi de Biserica Romei să primească hirotonia fără căsătorie, cât şi pentru diaconii celibi ai Bisericii ortodoxe: Situaţia preoţilor de mir, foşti greco-catolici şi romano-catolici ca şi a diaconilor celibi ai Bisericii ortodoxe, în ceea ce priveşte căsătoria lor, se lasă pe seamă fiecărui Chiriarh, spre a fi rezolvată de la caz la caz, în spiritul canoanelor şi hotărârilor ecumenice, cu pogorământ, în virtutea puterii de a lega şi dezlega ce decurge din harul arhieriei [...] ss. Justinian [...]” [108] .

Măsurile nu pot rezolva însă problemele de pe teren. La sfârşitul aceluiaşi an, în noiembrie 1952, se publică un raport în oficiosul arhiepiscopiei de la Sibiu, Telegraful Român, cu privire la consolidarea actului de unificare. Raportul conţine un program de acţiune, cu 18 puncte. Programul prevede alcătuirea unor corpuri de misionari cu o componentă mixtă şi trimiterea preoţilor reveniţi şi în alte parohii revenite pentru lămurirea populaţiei respective [109] . Iniţial, clericilor trecuţi la ortodoxie li s-a permis slujirea ca înainte, fără să se introducă vreo schimbare lexicală în liturghie. O excepţie constă în pomenirea Papei şi episcopului unit al locului, care trebuia înlocuită cu rostirea numelui chiriarhului ortodox. Se pare totuşi că instrucţiunile nu au fost respectate întocmai peste tot. Un an după unire, departamentul cultelor a trimis arhiepiscopiei de la Sibiu o notă cu următorul conţinut: ,,[...] Fiind informaţi că unii dintre preoţii reveniţi la ortodoxie nu respectă instrucţiunile date cu privire la felul cum trebuie să se facă pomenirea în rugăciuni a episcopului şi a membrilor Înaltului Prezidiu, avem onoarea a vă ruga să luaţi de urgenţă măsurile pentru îndreptarea acestei situaţii [...]” [110] .

Chiar şi unele practici ale uniţilor s-au păstrat după revenire. Mai târziu s-a trecut însă la înlocuirea treptată a lexicului, introducându-se cărţile liturgice ortodoxe. Cu acest prilej preoţii au fost invitaţi la protopopie pentru a preda cărţile catolice, primind în schimb pe cele ortodoxe. Din parohiile ,,reunite”, unele socotite mai importante au fost preluate de către preoţi ,,vechi”, alte mai puţin semnificative, lăsate vacante. Cu timpul a crescut presiunea menită să-i încadreze pe preoţii neofiţi. Unii reveniţi găsiţi ,,indisciplinari” au fost judecaţi de către consistorul eparhial, iar în unele cazuri s-a propus chiar represiunea fizică [111] . Mai mulţi preoţi ,,ultraortodocşi” i-au izolat de la început pe cei reveniţi. Concomitent cu schimbarea lexicului, s-a dispus eliminarea tuturor formelor de devoţiune catolică (rugăciunea rozariului, binecuvântarea euharistică, diferite litanii, cultul Sf. Anton de Padova, al Sf. Tereza de Lisieux, calea crucii, etc.). Simultan au fost introduşi noii sfinţi ortodocşi, precum Sofronie de la Cioara, Visarion Sarai şi drept-credinciosul ţăran Oprea Nicolae, toţi trei luptători împotriva unirii din 1700. Au fost scoase din biserici corpus-urile şi statuetele. La Lugoj au fost luate băncile din catedrală, considerate rămăşiţe catolice [112] . Au dispărut şi steagurile societăţilor Mariane şi ale A.G.R.U.-lui. Se cunosc chiar unele cazuri de înlocuire (cu portretele ierarhilor ortodocşi) a icoanelor şi frescelor socotite prea catolice. Se pare că dispoziţiunile în acest sens au venit tot de la departamentul cultelor: ,,... cu ocazia diferitelor reparaţiuni de biserici, este necesar să se schimbe inscripţiile care se referă la fostul cult greco-catolic [...]” [113] . Mai radical s-a acţionat în comuna Ceica, în judeţul Bihor, unde, în anii '50, a fost demolată biserica greco-catolică. Imobilul, o construcţie nouă şi aproape finisată, a fost socotit inutil fiindcă exista deja un lăcaş de cult. Din mărturiile individuale adunate în decursul anilor rezultă că procesul consolidării unificării prin introducerea acestor schimbări formale, deşi dirijat din centru, nu a funcţionat uniform în tot cuprinsul Transilvaniei. Situaţia locală a fost determinată mai ales de parohul respectiv, de vârsta acestuia şi de flexibilitatea lui.

După moartea unitofobului Nicolae Bălan, în 1955, ca mitropolit al Ardealului este numit Iustin Moisescu. Acestuia îi revine datoria definitivării unirii şi impunerii unităţii în biserică. Împreună cu ceilalţi patru membri ai sinodului permanent (mitropoliţi şi patriarhi) Iustinian întocmeşte o Hotărâre în legătură cu consolidarea reîntregirii Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania. Planul constă în: [114] 1. Măsuri de ordin misionar: membrii consiliului eparhial se vor împărţi în două grupe, care, între 15 iulie şi 15 septembrie 1956, vor vizita toate centrele mai importante ale Transilvaniei. Toţi profesorii din institutele teologice, şi chiar unii ierarhi pensionari, vor fi mobilizaţi în acelaşi scop. De asemenea, ierarhii din vechiul regat, inclusiv patriarhul, vor efectua vizite în Ardeal. Mănăstirea Bixad trebuie redeschisă cât mai curând, iar icoana ei readusă. Diverse publicaţii propagandistice vor fi distribuite printre preoţii şi credincioşii din cuprinsul Ardealului. 2. Măsuri menite să-i reîncadreze pe foştii preoţi greco-catolici: eparhiile transilvănene vor fi ajutate de diecezele ortodoxe din vechiul regat, pentru a fi în stare să plătească preoţilor din parohiile mai mici un salariu suplimentar. În acest sens se vor institui parteneriate eparhiale. Parohiile indicate vor fi inventariate şi eventual unite cu altele. Pentru preoţii licenţiaţi se vor crea parohii noi la oraşe, nu numai în Ardeal, ci şi în Oltenia, Muntenia şi Moldova [115] . Toate eparhiile ortodoxe din ţară vor primi câte un număr de greco-catolici, astfel încât se vor putea reîncadra cel puţin 300 de preoţi greco-catolici. În parohiile sărace din Transilvania, rămase vacante, se pot încadra şi preoţi din vechiul regat, cu menţinerea bugetului lor, precum şi absolvenţii de la institutele teologice, care urmează a fi hirotoniţi în acest scop. Ultimul paragraf al hotărârii spune: ,,Biserica Ortodoxă Română colaborând cu Statul, solicită şi ajutorul Statului în scopul consolidării unificării Bisericii. 1. Se deleagă Î.P.S. Mitropolit Iustin al Ardealului să ia contact cu Onoratul Guvern, pentru a solicita, în numele Sfântului Sinod, concursul binevoitor al autorităţilor de Stat şi locale, în activitatea ce se desfăşoară. 2. Î.P.S. Sa se va prezenta Domnului Ministru al Cultelor pentru a solicita sprijinul organelor acestui minister” [116] .

În acel an, 1956, la Bucureşti se editează un nou liturghier ortodox, care să înlocuiască ediţia din 1950. Ediţia nouă ţine pasul cu lingvistica epocii, slavizând limbajul eclesiastic în mod consecvent. Dacă în 1950 se mai alternau cuvintele slavă şi mărire, liturghierul din 1956 nu mai oferă decât slavă. Anul slavei este însă un an tulbure, nu numai pe plan internaţional, ci şi pe plan intern, religios. În ciuda (sau datorită) tuturor eforturilor făcute de biserica ortodoxă în scopul consolidării, în 1956, unificarea bisericilor trece de fapt printr-o fază de criză. Sunt redactate memorii, organizate petiţii, şi în unele locuri se săvârşeşte chiar o liturghie greco-catolică în public. În urma acestor manifestaţii de rezistenţă, se trimite ,,reveniţilor” un chestionar prin care clerul neofit ortodox să-şi declare, din nou, ataşamentul faţă de biserică. În contextul momentului, mulţi dintre preoţi refuză să semneze, refuz, fireşte, urmat de procese disciplinare la forul eparhial [117] . Aşadar, formularele, precum şi conferinţele patriarhale duc la rezultatul contrar celui dorit, ieşind la iveală nu numai divergenţele şi nemulţumirile din sânul bisericii ortodoxe, ci şi rezistenţa din afara ei, rezistenţă ce se manifestă sub forma unor biserici unite clandestine. Astfel ,,reîntregirea” bisericii nu contribuia la înfăptuirea unităţii spirituale, ci dimpotrivă, la dezbinare. În aceste împrejurări, Sfântul Sinod decide să întrerupă deocamdată conferinţele misionare [118] şi să întocmească, cu ajutorul fruntaşilor reveniţi (Belaşcu s.a.) un nou plan de acţiune.

La şedinţa din 4 septembrie se hotărăşte, printre altele: ,,Trecerea în alte posturi a vârfurilor din administraţiile eparhiale care nu corespund întru totul pentru locurile pe care le deţin. [...] Se va întreprinde o acţiune de încadrare în ortodoxie a preoţilor nereveniţi, urmărindu-se în primul rând câştigarea elementelor de valoare din fostul cler greco-catolic. [...] Se va da o atenţie deosebită fostelor centre greco-catolice. [...] Unii preoţi reveniţi, ca şi unii dintre preoţii care vor mai reveni la ortodoxie, vor fi îndrumaţi să se încadreze la diferite parohii din ţara mamă, în locurile, pe care le va rezerva fiecare eparhie în acest scop. Pentru a se da satisfacţie unora din clericii reveniţi, va fi numit la Patriarhie un consilier patriarhal [119] . [...] Instituirea Fondului Central Misionar al B.O.R. [...] Acţiune de lămurire prin presă: [...] Toate articolele care vor fi publicate în legătură cu această problemă, vor avea un caracter irenic şi grai popular. Se va evita polemica interconfesională, stăruindu-se îndeosebi asupra necesităţii de unitate naţională. [...] Se va difuza lucrarea ,,Când fraţii sunt împreună” [120] [...] [121] .Străduinţele lui Iustin nu se soldează nici de data aceasta cu efectul dorit. O sursă documentară în acest sens o constituie lucrarea unui preot neofit ortodox, prezentată la conferinţa preoţească din protopopiatul Cluj la 6 aprilie 1957, având ca temă: Unitatea de credinţă şi disciplina bisericească, îndatorire permanentă a preotului ortodox. Consolidarea Bisericii Ortodoxe Române, combaterea stilismului, inovaţiilor liturgice, superstiţiilor şi falsului misticism. Apărarea credinţei de prozelitism, păstrarea disciplinei clerului [122] . Din introducerea ,,remarcabilului” document citez: ,,Lucrarea acestei teme a dezvoltat curiozitate în sufletele majorităţii clerului, încă de la conferinţa trecută când s-a dat subiectul [...] Nici nu se poate aşteptat ca asperităţi clădite de veacuri să fie nivelate spontan şi cu repeziciune. Totuşi, după aproape 9 ani de la întregirea Bisericii, am ajuns cel puţin să ne cunoaştem, să ne punem problemele deschis. [...] De la început vreau să atrag atenţia Prea Cuvioşiei Voastre că nu voi trata tema stereotipic, după alte lucrări de acest gen, discutând şi făcând exegeza unor texte psalmice, care au fost în ultimii ani preluate până la muzicalitate, iar ca izvoare de inspiraţie voi utiliza mai mult din realităţile cotidiene ale Bisericii Ortodoxe Române şi cu specială privire la realităţile Bisericii transilvane cu toate frământările ei” [123] . În continuare se discută în mod pragmatic posibilităţile consolidării unirii dintre cele două biserici, prin: (1) unitate de credinţă, (2) unitate de ritual şi (3) disciplina clerului.

De la bun început se constată că unitatea prin credinţă nu se poate realiza. Deosebirile teologice dintre catolici şi ortodocşi nu se pot nivela deocamdată, deoarece pentru discuţii pe această temă ,,n-avem mulţi din noi pregătirea necesară şi discuţia ia repede ţinuta de bâlci, pierzându-şi caracterul ştiinţific teologic. Dacă vrem într-adevăr să consolidăm, şi să nu dărâmăm, atunci să punem în discuţie miile de probleme care ne apropie şi cele ce ar fi să ne despartă în baza educaţiei diferite să le lăsăm să le rezolve vremea. A lucra astfel înseamnă a lucra cu patimă” [124] . Autorul referatului nu este prea optimist nici în ceea ce priveşte unitatea prin ritual. Raportul critică recenta politică de slavizare a bisericii ortodoxe, iar cu privire la suprimarea obiceiurilor catolice, el afirmă: ,,Ca să le elimini este peste putinţă. Mai ales preoţii care-s rămaşi în parohiile în care i-a prins ,,revenirea”, având aceiaşi credincioşi pe care i-a păstorit şi înainte de 1948, cărora le-a făcut el însuşi educaţia şi între care a introdus el însuşi aceste practici” [125] . Disciplina clerului şi supunerea lui faţă de ierarhia bisericii, preotul le consideră decisive pentru succesul unificării, care, în 1957, adică după 9 ani, se afla însă în stadiul de uniune artificală şi nesinceră. ,,O bună parte dintre preoţii reveniţi au părăsit Biserica după revenire, iar mulţi alţii consideră preoţia ca un expediment de moment din care să-şi scoată existenţa cotidiană, până când îşi găsesc alt plasament în viaţa socială. [...] Prima noastră constatare este că nu există încredere în clerul revenit, că preoţimea revenită îşi dă seama de această neîncredere şi că acesta este motivul real [...] preponderent al rezervei ei [126] . Disciplina nu trebuie forţată însă. Referentul condamnă în intervenţia sa rolul închizitoral al protopopilor, precum şi practica de a-i înlocui sau supraveghea pe preoţii reveniţi. Consolidarea bisericii nu poate fi realizată nici cu ameninţarea cu procese la consistorul spiritual (tribunalul bisericesc), continuă conferenţialul, nici cu ,,încercările de represiune fizică, preconizate de unii preoţi vechi ortodocşi în vara trecută” [127] . Prezidând conferinţa, episcopul Nicolae Colan de la Cluj cere tuturor preoţilor reveniţi să-şi precizeze poziţia faţă de document. După discuţii prelungite, majoritatea celor prezenţi decid să-l semneze.

Iustin Moisescu nu stă mult la Sibiu. Nici un an după instalarea sa ca mitropolit al Ardealului, este ales în scaunul de la Iaşi (10 ianuarie 1957) [128] . În locul său este numit Nicolae Colan, episcopul Clujului, succesorul acestuia din urmă fiind Teofil Herineanu. Lui Herineanu, adus, pare-se, cu menirea să atenueze nemulţumirile reveniţilor, îi revine şi sarcina să impună în mod sistematic noul lexical liturgic. În acest sens se distribuie o declaraţie-tip, care să fie semnată de preoţii neofiţi ortodocşi, din care reiese că: (1) unificarea oficială a lexicului se va face în mod treptat, deosebindu-se parohii cu lexicul neschimbat şi altele cu limbajul parţial schimbat; (2) în pofida Liturghierului din 1956, cuvântul catolic Mărire va triumfa (deocamdată) asupra Slavei ortodoxe.

 

6. Încheiere

 

Perioada ilegalităţii bisericii greco-catolice poate fi împărţită într-o fază de persecuţii violente (1949-'64) şi una de toleranţă tăcută (1965-'89), cu diferite gradaţii (de relaxare şi încordare) intrafazie, în funcţie de situaţia politică internă şi externă. Aspectul din urmă nu trebuie trecut cu vederea, cum nu trebuie uitat nici faptul că motivaţia dată de statul român pentru arestarea clerului greco-catolic este de ordin politic şi nu religios (aşa cum a fost interpretată în unele cercuri eclesiastice). Astfel înmulţirea arestărilor preoţilor uniţi în anii 1956-'58 după câţiva ani de o oarecare relaxare (represiune selectivă), a coincis cu declanşarea noului val de represiune împotriva tuturor structurilor şi activităţilor considerate duşmănoase statului. Se pare că cel puţin 440 de preoţi, monahi şi episcopi greco-catolici au fost deţinuţi între 1947-1989.

Persecuţiile împotriva greco-catolicilor au avut ca rezultat privatizarea credinţei şi pierderea identităţii religioase a majorităţii credincioşilor şi chiar preoţilor. Dintre credincioşi cei mai mulţi au continuat să meargă la acelaşi lăcaş de cult, devenit ortodox acum; în mediul urban însă, o parte însemnată a credincioşilor a preferat integrarea în structurile romano-catolice. Părţi din ambele grupuri au optat pentru o identitate dublă, frecventând atât bisericile ortodoxe sau romano-catolice cât şi liturghiile clandestine greco-catolice, săvârşite prin diferite locuri. O minoritate a aderat la cultele neo-protestante. Dintre preoţi, până în 1958 cei mai mulţi au trecut la biserica ortodoxă; alţii s-au integrat în viaţa socială sau s-au pensionat, renunţând la preoţie. Pe de altă parte, o minoritate a continuat să celebreze în clandestinitate. Acestora li s-au adăugat circa 460 de preoţi instruiţi şi hirotoniţi în secret în decursul anilor. Sprijin material s-a primit din străinătate, precum şi o doză de sprijin moral.

Biserica Română Unită din clandestinitate nu a fost unitară în acţiunile ei. Haosul organizatoric creat în urma arestării majorităţii clericilor de frunte a favorizat naşterea unor forme de rivalitate între liderii care au fost consideraţi episcopi clandestini. Problemelor organizatorice li s-au adăugat frământările doctrinare cu privire la ideea latinizării bisericii. De fapt aceste probleme existau şi înainte de 1948, dar ele au fost accentuate în timpul ilegalităţii. După revoluţia din 1989 s-a putut constata perpetuarea lipsei de unitate în ierarhia greco-catolică, care, în combinaţia cu lipsa de iniţiativă şi experienţă ecumenică, a dezavantajat biserica în relaţia ei cu autorităţile şi biserica ortodoxă. Legislaţia ambiguă şi neexecutarea prevederilor respective îngreunează şi mai mult poziţia uniţilor. În pofida cadrului legal, acţiunilor juridice şi petiţionare şi - mai recent - dialogului interconfesional, Biserica Română Unită duce şi astăzi o mare lipsă de lăcaşuri de cult. Această situaţie produce nu rareori situaţii conflictuale între credincioşii greco-catolici şi ortodocşi. În cadrul discuţiei despre bunurile greco-catolice confiscate de stat între 1947 - 1949 unele argumente ale părţilor implicate ar trebui reformulate, având în vedere cele relatate cu privire la funcţionarea comisiei internaţionale interdepartamentale în 1949.

Numărând între 230000 (potrivit recensământului din 1992) şi 800000 (potrivit bisericii unite în 1999) de credincioşi, Biserica Română Unită îşi caută astăzi o nouă bază de identitate în martiriul suferit în timpul regimului comunist. Există posibilitatea să se producă astfel o mitizare a trecutului recent, confundând uşor persoanele unor ierarhi şi preoţi curajoşi cu instituţia bisericii şi trecând cu vederea faptul că majoritatea preoţilor şi credincioşilor au capitulat totuşi în faţa represiunii dezlănţuite de autorităţile de la Bucureşti.

 

Note



[66] Ioan Ploscaru, op. cit., p. 17: ,,Nici chiar episcopul nostru [Bălan, n.m] nu credea posibilă suprimarea Bisericii. Ceea ce se petrece în U.R.S.S. era specific local iar în România nu părea verosimilă o asemenea practică".

[67] Cristian Vasile, Biserica Română Unită, după 1944, în: Revista 22, nr. 15/1999, apud ASRI, fond D, dos.nr.2330, f. 333.

[68] Ibid., f. 378.

[69] Ibid., p. 393.

[70] Mihai Pelin (coord.), Cartea Albă a Securităţii, vol. 1, Bucureşti, 2077, doc. nr. 389, p. 464.

[71] ANB, fond IGJ, dos. nr. 34/1948, f. 174.

[72] Alexandru Mircea, Pamfil Cârnatiu, Mircea Todericiu, Calvarul Bisericii Unite, în: Biserica Română Unită două sute cinci zeci de ani de istorie, [Madrid 1952] Cluj-Napoca 1998, pp. 234-239.

[73] Iuliu Raţiu, Memoriile (s.n.)

[74] Ibid.,(s.n.).

[75] Cf. Alexandru Mircea, Pamfil Cârnatiu, Mircea Todericiu, op. cit., p. 260-264, unde este vorba de două memorii ale episcopatului greco-catolic respectiv catolic de ambele rituri, înmânate ministrului cultelor de către Vasile Aftenie. Un document al organelor de represiune (ANB, fond IGJ, dos.nr. 34/1948, f. 323) vorbeşte de un protest trimis prefectului de către Suciu.

[76] Ibid., pp. 271-272.

[77] ANB, fond IGJ, dos. nr. 34/1948, f. 187.

[78] Ibid. f. 307.

[79] AMAE, fond Vatican, dosar neinventariat.

[80] ANB, fond IGJ, dos. nr. 34/1948, f. 283-284.

[81] ANB, fond MAI, DGAS, dos. nr. 19/1948, f. 55.

[82] ANB, fond IGJ, dos. nr. 34/1948, f. 308.

[83] ANB, fond IGJ, dos. nr. 34/1948, f. 87

[84] ANB, fond IGJ, dos. nr. 34/1948, f. 323.

[85] ANB, fond MAI, DGAS, dos. nr. 1/1949, f. 226.

[86] ANB, fond IGJ, dos. nr. 34/1948, f. 325.

[87] ANB, fond MAI, DGAS, dos. nr. 19/1948, f. 91.

[88] Alexandru Mircea, Pamfil Cârnatiu, Mircea Todericiu, op. cit., p. 283.

[89] Mihai Pelin (coord.), op. cit., nr. 326, p. 404.

[90] AMAE, fond Vatican, dosar neinventariat.

[91] Iuliu Raţiu, ,,Revenirea” ..., op. cit., p. 39.

[92] AMAE, fond Vatican, dosar neinventariat.

[93] Ibid.

[94] Ibid.

[95] Ibid.

[96] Ibid.

[97] Ibid.

[98] Ibid.

[99] Ibid.

[100] ,,Telegraful Român", nr. 20-21/29.05.1949. Cf. Anton Moisin, Minciuna trecerii la ortodoxie a românilor uniţi, greco-catolici, în anul 1948 (cu multe date necunoscute de popor dintre cel mai mare jaf bisericesc din istoria românilor) partea I, f.l., 1998, pp. 40-42.

[101] Anton Moisin, ibid., p. 45.

[102] Cf. Mircea Păcurariu, Istoria Ortodoxe Române, vol. 3, Bucureşti, 1997, p. 543.

[103] Iuliu Raţiu, ,,Revenirea” ..., dosar I, p. 47

[104] Silviu Aug. Prunduş, Clemente Plaianu, Catolicism şi ortodoxie românească, Scurt istoric al Bisericii Unite, Cluj-Napoca 1994, p. 141.

[105] Kirche in Not, Band VIII, Der Mensch zwischen Ost und West, Konigstein 1960, p. 87.

[106] Ibid., p. 111.

[107] relatare personală

[108] Iuliu Raţiu, ibid., p. 106 (s.m.).

[109] Cf. Telegraful Român, nr. 43-44 din 1 noiembrie 1952.

[110] Adresa MC nr. 1379/21.10.1949 transmisă printr-o nouă circulară preoţilor din arhiepiscopie. Cf. Telegraful Român, nr. 42-43/20.11.1949 şi Anton Moinin, Minciuna..., p. 45 (s.m.).

[111] Silviu Aug. Prunduş, Clemente Plaianu, Cardinalul Iuliu..., p. 252.

[112] Iuliu Raţiu, ibid., p. 93.

[113] Vezi nota 110.

[114] Cf. Iuliu Raţiu, ibid., pp. 107-110. Raportul datează din iunie 1956.

[115] Într-adevăr la Bucureşti au fost create 20 de parohii pentru preoţi eveniţi (cf. Silviu Aug. Prunduş, Clemente Plaianu, Cardinalul iuliu..., p. 251).

[116] Iuliu Raţiu, ibid., p. 110 (s.n.).

[117] Silviu Aug. Prunduş, et al., Cardinalul Iuliu..., p. 251. 

[118] Al. Raţiu, Persecuţia..., p. 107.

[119] În 1958 va fi numit, într-adevăr Pr. Vasile Aştileanu ca vicar, devenind mai târziu episcop de Arad (cf. Silviu Aug. Prunduş, et. al., ibid., p. 253).

[120] Lucrarea, apărută în 1956 (bun de tipar încă din 15.11.1955) şi închinată tuturor celor care au luptat cu cuvântul şi cu fapta, pentru ca toţi românii credincioşi să fie iarăşi una, îi menţionează ca autori pe Traian Belaşcu, Romul Moldovan, Sofron Vlad, Spiridon Cândea, N. Mladin şi Iorgu D. Ivan. A apărut într-un tiraj de 6000 de exemplare.

[121] Iuliu Raţiu, ibid., pp. 111-112.

[122] Silviu Aug. Prunduş, et al. ibid., pp. 247-253.

[123] Ibid., p. 248.

[124] Ibid. (s.m.).

[125] Ibid. p. 250 (s.m.).

[126] Ibid. (s.m.)

[127] Ibid. p. 252.

[128] Mircea Păcurariu, op. cit., p. 557. În 1977 Iustin va deveni patriarh.

 

 

© Universitatea din Bucuresti 2002.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest,
except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to: Ovidiu BOZGAN; Text editor: Laura POPESCU; Last update:Novemberr, 2002