Capitolul VII

Alegerea publicã

1. Opţiunea publicã şi elementele sale

Viaţa economicã se desfãşoarã dupã anumite reguli care trebuie intuite de agenţii economici. Acestea sunt în principal legile şi mecanismele pieţei şi componentelor sale: cerere, ofertã, preţ, concurenţã.

De multe ori însã, simpla manifestare a variabilelor menţionate nu genereazã satisfacţie participanţilor la procesul economic. De aceea, intervenţia statului este un element permanent în activitatea economicã. În acest fel, societatea beneficiazã de bunuri publice, eşecul pieţei este evitat, sistemul preţurilor este influenţat şi interesele agenţilor economici se satisfac mai bine.

Alegerea în general, fie cã se manifestã în sectorul privat sau public, apare ca o necesitate a limitãrii resurselor, oricare ar fi natura acestora. Economia urmãreşte administrarea cât mai bunã a resurselor economice în vederea satisfacerii cât mai multor nevoi. Utilizarea resurselor în activitatea economicã este supusã procesului decizional care se concretizeazã într-o alegere.

Decizia economicã izvorãşte din însãşi contradicţia nevoi-resurse, şi înseamnã alegerea unei variante de valorificare a resurselor consideratã a fi cea mai bunã potrivit obiectivelor propuse şi criteriilor folosite. Cum resursele au întotdeauna caracter limitat, utilizarea mai multor resurse pentru o activitate genereazã automat diminuarea volumului de resurse pentru alte direcţii. Totalitatea combinaţiilor posibile de producţii sau activitãţi ce se pot realiza cu un volum dat de resurse este pusã în evidenţã de frontiera posibilitãţilor de producţie.

Prin urmare caracteristicile unei alegeri sunt:

· contradicţia dintre necesitãţi şi posibilitãţi;

· procesul decizional care presupune un decident, un executant şi un mediu ambiant.

Contradicţia dintre necesitãţi şi posibilitãţi este valabilã pentru orice domeniu şi sector de activitate. În condiţiile considerãrii nevoilor ca fiind nelimitate, resursele devin insuficiente chiar dacã sunt atrase din alte surse decât cele proprii. Numai subiecţii iraţionali considerã cã pot regãsi domenii în care raportul nevoi-resurse sã fie subunitar. Desigur la nivel individual, o nevoie anume sau chiar mai multe pot fi satisfãcute total atunci când se atinge pragul de saturaţie şi utilitatea marginalã este zero. Dar, chiar şi la nivel individual, pentru ca toate nevoile sã fie satisfãcute, dacã este vorba despre un individ tipic cu o infinitate de nevoi şi nu de unul atipic care considerã cã nu mai are nevoie de nimic, ar trebui sã existe o infinitate de resurse. Cum aceasta este o imposibilitate, raportul nevoi-resurse este supraunitar, oricare ar fi sectorul de activitate sau subiectul pe care îl vizeazã. Procesul decizional este o succesiune de etape prin care se urmãreşte adoptarea unei decizii, sau altfel spus folosirea unor criterii pe baza cãrora se comparã alternativele de valorificare a resurselor în vederea realizãrii obiectivelor prin transpunerea deciziei adicã a alegerii alternativei celei mai bune, în practicã.

Acest raţionament al alegerii este valabil şi pentru sectorul public. Si aici, resursele destinate au caracter limitat. Se poate spune cã investiţia în asistenţã socialã sau învãţãmânt intrã în competiţie cu investiţia în transport sau parcuri publice, deoarece dezvoltarea primelor domenii se poate face numai pe seama diminuãrii investiţiei în celelalte segmente de interes public, volumul de resurse fiind dat.

În schimb, alegerea publicã prezintã câteva caracteristici în plus faţã de cea privatã:

a) are caracter colectiv, ceea ce înseamnã cã decizia publicã este adoptatã de guverne sau grupuri cu autoritate decizionalã în sectorul public;

b) se caracterizeazã prin ceea ce se numeşte optimul Pareto. Acesta se manifestã atunci când alocarea resurselor se face în aşa fel încât schimbarea alocãrii resurselor în sensul creşterii efectelor valorificãrii lor asupra unui individ se face fãrã diminuarea satisfacţiei altuia.

a) În aceste condiţii, alegerea publicã devine o alegere socialã, prin caracterul sãu colectiv. În teoria economicã, s-a pus adeseori problema mãsurii în care alegerea publicã reflectã preferinţele indivizilor. Astfel, avuţia naţionalã sau bunãstarea apare ca o funcţie a modului de alocare a resurselor, respectiv a nivelelor de utilitate pe care le resimt indivizii. Avuţia naţionalã stã la baza regulii decizionale pentru alegerea publicã. Se spune cã alegerea publicã este rezonabilã^[1] atunci când sunt îndeplinite urmãtoarele criterii:

· raţionalitate colectivã _ în funcţie de care are loc alegerea între alternative, fãrã a se neglija preferinţele individuale;

· principiul Pareto _ care aratã cã dacã fiecare individ preferã situaţia A faţã de B, atunci varianta A este evaluatã superior faţã de B şi la scarã socialã;

· independenţa alternativelor nesemnificative _ prin care alegerea socialã din mai multe alternative depinde numai de preferinţele indivizilor cu privire la acele alternative. Astfel, dacã alternativele supuse analizei sunt A, B şi C, conteazã preferinţele indivizilor faţã de acestea, reacţiile lor privind alte situaţii fiind nesemnificative;

· non-dominaţia _ care aratã cã nu existã nici un individ ale cãrui preferinţe sã domine şi sã dicteze automat preferinţele altuia.

Practic, aceste condiţii nu pot fi îndeplinite simultan de nici o regulã sau decizie. Este, ceea ce se cheamã teorema imposibilitãţii. Cu alte cuvinte o alegere publicã nu poate satisface toţi indivizii, nu poate fi perfectã. În economia de piaţã, alegerea publicã se înscrie într-o zonã a "posibilului", în care cel puţin un criteriu din cele precizate este mai puţin satisfãcut.

b) În condiţiile optimului Pareto, poate fi amelioratã alocarea resurselor şi poate creşte satisfacţia unui individ fãrã ca altul sã resimtã o descreştere a acesteia. În acest fel, curba posibilitãţilor de producţie nu mai funcţioneazã în varianta tradiţionalã. Se poate interpreta criteriul Paretian şi în sensul cã o persoanã cunoaşte o satisfacţie suplimentarã pe baza efortului alteia, din moment ce volumul resurselor nu se schimbã. Si atunci, intervin principiul echitãţii distribuite şi testul de compensare. Echitatea distribuitã urmãreşte repartiţia justã a producţiei între indivizi, inclusiv a avuţiei. Testul de compensare pune în discuţie dispoziţia celui care pierde într-o tranzacţie faţã de compensarea pierderii resimţite dacã printr-o asemenea compensare, câştigãtorul îşi mãreşte avantajul. În practicã, compensarea nu se întâlneşte, dar distribuţia echitãţii se manifestã prin intervenţia puterii publice.

Optimul Pareto este generat de regula triplelor rate marginale:

· rata marginalã a substituţiei în consum, ce exprimã raportul în care un consumator poate schimba un bun cu altul fãrã a înregistra o modificare a satisfacţiei, respectiv a utilitãţii; aceste bunuri substituibile în consum se situeazã pe aceeaşi curbã de indiferenţã. Aceastã ratã trebuie sã fie aceeaşi pentru toţi consumatorii oricare ar fi cele douã bunuri;

· rata marginalã de substituţie tehnicã, ce exprimã raportul în care se poate înlocui un factor de producţie cu altul, fãrã a se modifica nivelul producţiei; se aplicã mai ales din cerinţa minimizãrii costurilor, când un factor mai scump este înlocuit cu altul mai ieftin. Aceastã ratã trebuie sã fie aceeaşi oriunde ar fi factorii de producţie folosiţi;

· rata marginalã de transformare, ce exprimã raportul în care se renunţã într-o economie la producţia unui bun în schimbul creşterii producţiei altuia. Aceastã ratã trebuie sã fie egalã cu rata marginalã de substituţie în consum a celor douã bunuri.

În concluzie, alegerea publicã este o opţiune socialã pe baza unei decizii colective şi constã într-o alegere a mai multor indivizi cu privire la bunurile publice sau alte aspecte ale vieţii sociale care influenţeazã comportamentul mai multor grupuri de indivizi. Are ca trãsãturi generale contradicţia nevoi-resurse şi elementele procesului decizional - decident, executant, mediu ambiant -, iar ca trãsãturi specifice optimul Pareto şi caracterul colectiv.

2. Analiza cost-beneficiu şi alegerea publicã

Decizia publicã, în forma frecventã de decizie politicã este factorul decisiv în ceea ce priveşte formele şi direcţiile de implicare guvernamentalã.

Într-o societate democraticã, alegerea publicã se face în interesul majoritãţii şi afecteazã eficienţa economicã a activitãţii umane. Aceasta înseamnã cã acţiunea publicã este necesarã pentru ameliorarea rezultatelor economice dar nu este exclusã nici posibilitatea unei intervenţii publice care sã înrãutãţeascã o situaţie economicã. Prin urmare procesul decizional trebuie sã se supunã şi la acest nivel unei analize de tip cost / beneficiu.

Dacã în sectorul privat, deciziile privind maximizarea profitului şi creşterea producţiei au la bazã relaţia dintre costul marginal şi venitul marginal, aceeaşi legãturã trebuie sã fie suportul deciziilor publice. Astfel, beneficiul marginal trebuie sã depãşeascã sau cel puţin sã egaleze costul marginal pe care îl presupune o anumitã acţiune publicã. Dacã un proiect guvernamental aduce un câştig societãţii de 10 mil $ şi costã 6 mil $, atunci punerea lui în aplicare se justificã din punct de vedere economic. Dacã în schimb, o acţiune publicã ar avea ca efect un câştig de 5 mil $ în condiţiile unor cheltuieli de 8 mil $, aplicarea acestuia nu ar fi justificatã din punct de vedere economic.

În practicã însã, cheltuielile publice nu se realizeazã întotdeauna pe baza analizei cost-beneficiu, evaluarea eforturilor şi efectelor fiind dificilã. De exemplu, decizia privind construirea unui dig este un proces complex, în care avantajul legat de regularizarea viiturilor şi eventual ieftinirea curentului electric revine comunitãţilor din josul râului. Dar, pe de altã parte localnicii pot fi nevoiţi sã apeleze la trasee mai lungi pentru a avea acces la localitãţile apropiate; totodatã, unele specii de peşti pot fi ameninţaţi de dispariţie, ceea ce mãreşte costul acţiunii întreprinse. Evident, existã avantaje şi dezavantaje ale oricãrei intervenţii publice, dar uneori, în acest sector costurile sunt suportate de anumite persoane fizice sau juridice, în timp ce beneficiile se rãsfrâng asupra altora.

Prin urmare, analiza cost-beneficiu în domeniul alegerii publice ignorã douã aspecte esenţiale ale societãţii: distribuţia veniturilor şi echitatea.

În sectorul privat, piaţa este cea care regleazã funcţionarea agenţilor economici; dacã o firmã produce un bun necesar societãţii şi îl vinde la un preţ al pieţei inferior costului sãu, aceasta înregistreazã pierderi. Pe termen lung supravieţuirea firmei se va putea asigura numai printr-o schimbare de profil sau completare cu alte activitãţi generatoare de câştig suficient de mare pentru a compensa pierderea din activitatea iniţialã.

În sectorul public, piaţa nu mai poate avea un rol reglator în funcţionarea economiei. Dimpotrivã, intervenţia publicã este cea care îşi propune evitarea sau ameliorarea unor dezechilibre ale raportului cerere-ofertã. În aceastã situaţie, nu existã nici o garanţie cã beneficiile vor depãşi cheltuielile.

Deciziile publice au la bazã un alt raţionament decât cele private bazate pe corelaţia cost-câştig. Alegerea publicã în societãţile democratice se face dupã regula majoritãţii. Aceasta are la rândul ei anumite neajunsuri izvorâte din lipsa de implicare a unei pãrţi a populaţiei sau colectivitãţii pe care o vizeazã decizia respectivã şi care se manifestã în evitarea exprimãrii opiniei individuale.

În sistemul de votare prin regula majoritãţii deciziile au la bazã alegerea fãcutã de pe 50% dintre votanţi. Se întâmplã adeseori situaţia în care aceştia nu reprezintã acelaşi procent din persoanele cu drept de vot, care oricum nu coincid cu întreaga colectivitate asupra cãreia se rãsfrânge decizia. Aşa se explicã de ce ulterior adoptãrii deciziei publice, nemulţumirile nu întârzie sã aparã. Si atunci, se ridicã întrebarea de ce nu existã o motivare suficientã pentru fiecare individ pentru a-şi exprima opinia privind o anumitã intervenţie publicã?

Pe lângã factori întâmplãtori şi subiectivi care pot genera lipsa de interes în exprimarea preferinţei prin vot şi evident absenteismul existã şi cauza numitã ignoranţã raţionalã. Aceasta reprezintã decizia de a nu cãuta informaţii necesare exprimãrii unei opţiuni deoarece costul marginal depãşeşte avantajul marginal al cãutãrii şi obţinerii de informaţii. Aceastã ignoranţã raţionalã are un suport economic individual, având la bazã analiza cost-câştig, dar nu poate fi invocatã de factorii politici în determinarea creşterii interesului de exprimare a alegerii publice. De aceea, ei apeleazã la argumente de tipul datoriei cetãţeneşti şi conştiinţei publice.

În concluzie, alegerea publicã are sprijin în analiza economicã, dar implicaţiile sale depãşesc aceastã sferã şi are la bazã reguli specifice, respectiv principiul unanimitãţii şi regula majoritãţii.

În sectorul public, analiza cost-beneficiu urmãreşte impactul activitãţii guvernamentale asupra bunãstãrii societãţii în general şi a indivizilor şi grupurilor, în special, cu luarea în considerare a aspectelor de eticã şi eficienţã în evaluarea oricãrui proiect.

Elementele de bazã ale analizei cost-beneficiu la nivelul sectorului public se concretizeazã în urmãtoarele aspecte:

a) resursele economice. Orice proiect public presupune costuri în afara cheltuielilor publice, şi din partea societãţii. Desigur, beneficiile se rãsfrâng asupra comunitãţii. Si atunci, este necesarã compararea resurselor unei zone, ale comunitãţii care sunt consumate pentru punerea în practicã a unei acţiuni publice prin cheltuieli guvernamentale, cu resursele câştigate de comunitate, respectiv beneficiile acestei acţiuni. În plus, poate fi vorba şi despre un proces de redistribuire a resurselor între indivizi;

b) caracteristicile programului public: duratã, importanţã şi naturã politicã. Cu cât o intervenţie publicã este mai importantã, cu atât se comparã mai multe alternative practice şi se încearcã obţinerea de economii prin valorificarea variantei mai puţin costisitoare. Dacã proiectul este de amploare, estimarea costurilor şi condiţiilor economice viitoare este o necesitate. În plus, apariţia unor controverse politice, atunci când existã interese pro şi contra unei anumite acţiuni din partea unui grup politic, o sistematicã analizã, cu argumente solide este singura şansã pentru succesul proiectului;

c) dublã analizã cost-beneficiu anti şi post factum. Orice proiect public genereazã costuri şi beneficii. Dar decizia de amânare sau renunţare la un proiect public presupune de asemenea costuri şi beneficii. Ori, trebuie evaluate nu numai costurile cu beneficii în situaţia în care nu se intervine public şi în situaţia aplicãrii proiectului, dar şi costurile pe care le înregistreazã societatea dacã nu se acţioneazã, cu costurile proiectului, şi beneficiile societãţii, cu cele potenţiale care ar apãrea generate de proiect. Desigur, costurile nu sunt numai monetare, ele sunt costuri de oportunitate. De exemplu un proiect care atrage mai mulţi turişti într-o zonã poate sã genereze un dezavantaj comunitãţii prin apariţia unei aglomerãri a traficului. De multe ori, comunitatea afectatã pozitiv sau negativ se extinde şi asupra locuitorilor din zonele învecinate localitãţii vizate. La fel, beneficiile, nu sunt numai monetare. Acestea trebuie bine depistate pentru a putea obţine o corectã evaluare a unei acţiuni sau proiect public. În plus, resursele nu sunt întotdeauna create sau consumate, ci distribuite de la un individ la altul. În acest fel, nu apare un cost efectiv al consumãrii resurselor, şi nici un câştig al creãrii de resurse, cu un cost de transfer. Costul de transfer al resurselor nu este un cost real, din moment ce cantitatea totalã de resurse nu se modificã. Implementarea unui program guvernamental prin care se reduc impozitele pe proprietate plãtite de pensionari duce la creşterea impozitelor pe proprietate ale populaţiei active. Beneficiile, la rândul lor nu sunt numai monetare şi nu sunt întotdeauna reale, existând ca şi costurile, beneficii de transfer. De exemplu, un teren de fotbal al unui liceu în care sectorul public investeşte genereazã beneficii societãţii. Dacã spectatorilor li s-ar impune o taxã de intrare, care ar fi destinatã acoperirii cheltuielilor de amenajare, beneficiile acestei acţiuni sunt transferate de al spectatori la plãtitorii de impozite care au contribuit la crearea fondului public;

d) analiza în contextul factorului timp. Costurile şi beneficiile trebuie identificate atât pe termen scurt cât şi lung. De exemplu, construcţia unei parcãri într-o localitate poate pãrea mai avantajoasã dacã este realizatã de un investitor privat şi nu de sectorul public care ar investi din fondurile publice. Dar, pe termen lung, taxele de parcare ar fi evident superioare dacã proprietarul ar fi un agent particular, decât în situaţia în care parcarea s-ar afla în proprietate publicã;

e) analiza comparatã a mai multor acţiuni similare. Orice analizã cost-beneficiu se realizeazã mai eficient dacã se comparã proiectele similare, adicã proiectul vizat cu unul similar care a fost deja aplicat;

f) consideraţiile etice. Nu existã programe publice care sã afecteze pozitiv sau negativ toţi membrii unei comunitãţi în mod egal. Costurile şi beneficiile transferate şi procesul distribuţiei demonstreazã acest lucru. De aceea, multe proiecte sunt respinse din considerente etice, chiar dacã beneficiile totale depãşesc costurile agregate. Indiferent dacã o intervenţie publicã modificã procesul distribuţiei în societate sau nu, implicaţii etice existã. În vederea identificãrii implicaţiilor unui proiect public asupra eticii se impune:

· identificarea grupurilor de populaţie care recepţioneazã fiecare avantaj şi care suportã fiecare categorie de cost;

· cuantificarea, în mãsura în care este posibilã a impactului acţiunii publice asupra fiecãrui grup;

· depistarea influenţei distribuţiei costurilor şi beneficiilor asupra şanselor de aplicare a programului public.

În concluzie, analiza cost-beneficiu aplicatã la problematica sectorului public nu conduce la o soluţie unicã, clarã, ca în deciziile pe aspecte private. Dar ea este utilã pentru cã sprijinã procesul decizional şi este un punct de pornire în alegerea publicã.

3. Alegerea colectivã prin votul majoritãţii

Decizia colectivã este o necesitate în numeroase aspecte ale vieţii economico-sociale. Ce bunuri publice trebuie sã producã sectorul public pentru societate şi în ce cantitãţi? În ce condiţii şi prin ce modalitãţi se poate interveni prin acţiuni guvernamentale pentru corectarea externalitãţilor? Cum se poate reglementa sistemul distribuţiei veniturilor prin impozite şi taxe? Acestea sunt numai câteva întrebãri la care o soluţie clarã, unicã este greu de gãsit şi în legãturã cu care se impune o decizie colectivã.

Într-un sistem democratic al economiei de piaţã, decizia publicã se bazeazã pe votul majoritãţii.

În zona politicului, votul majoritãţii funcţioneazã cel mai bine. În acest caz, candidaţii politici oferã pachete de politicã alternative populaţiei care la rândul sãu, alege pe cei care par sã adopte cele mai bune decizii în interesul colectivitãţii. De asemenea, votanţii îi eliminã de pe scena politicã pe cei care nu reprezintã în mod corespunzãtor dorinţele şi interesele lor. Aceasta se realizeazã periodic prin votul direct exercitat de cetãţeni la nivel local sau central.

Existã douã teorii principale cu privire la comportamentul politic şi interesele urmãrite în mod colectiv:

· teoria economicã a politicii;

· teoria maximizãrii avuţiei sociale.

În teoria economicã a politicii^[2] se explicã comportamentul politic pe baza cãruia cei ce voteazã sunt maximizatori de utilitate, iar partidele politice maximizatori de voturi. Indivizii care voteazã opteazã pentru un partid politic despre care crede cã este capabil sã îi asigure prin activitatea guvernamentalã cea mai mare utilitate. La rândul lor, partidele urmãresc sã ofere politici care sã le atragã cât mai multe voturi. Se poate spune astfel, cã politicienii sunt motivaţi de propriul interes ce vizeazã ocuparea unui loc în sfera politicã şi acţioneazã în acest sens.

În teoria maximizãrii avuţiei sociale, politicienii urmãresc ocuparea unui loc în sfera politicã cu scopul de a urgenta politicile destinate îmbunãtãţirii vieţii sociale. În plus, politicile promovate reflectã preferinţele mediei voturilor. Interesele votanţilor care primeazã sunt cele care vizeazã câştigul şi activitatea de producţie fiind premergãtoare satisfacerii intereselor de consum. Înseamnã cã recunoaşterea distincţiei dintre interesele de producţie şi cele de consum stã la baza orientãrii politicii guvernamentale în direcţia asigurãrii locurilor de muncã şi remunerãrii echitabile.

Alegerea colectivã prin votul majoritãţii are la bazã regula unanimitãţii prin care se adoptã o decizie numai dacã este aprobatã de toţi membrii comunitãţii asupra cãreia se rãsfrânge aplicarea în practicã a deciziei. În general, aceastã regulã este costisitoare atât din punct de vedere material cât şi în ceea ce priveşte timpul consumat pentru aplicarea sa şi atrage dupã sine îmbunãtãţirea echilibrului Pareto.

Sistemul bazat pe majoritatea simplã nu este întotdeauna eficient. El poate conduce la un conflict de consecinţe care nu mai permite adoptarea unei decizii. Aceasta se întâmplã atunci când votanţii se pronunţã ambiguu în ceea ce priveşte alternativele posibile, sau când existã diversitate mare de opinii astfel încât nici unul dintre participanţii la vot nu are o viziune comunã cu altul. Acest conflict de consecinţe în sistemul majoritãţii simple se numeşte paradoxul votãrii şi poate fi demonstrat, precum în teoria deciziilor.

Fie, la un moment dat, 3 decidenţi care îşi exprimã ordinea preferinţelor a 3 situaţii astfel încât nici unul nu are o pãrere comunã cu altul. Astfel decidentul D₁ preferã alternativele în ordinea A, B, C, decidentul D₂ preferã situaţiile în ordinea B, C, A, iar decidentul D₃ îşi exprimã ordinea preferinţelor ca fiind C, A, B. Se observã cã A este preferatã lui B de douã ori (de cãtre D₁ şi D₃), B este preferatã lui C de douã ori (de decidentul D₁ şi D₂) iar C este preferatã lui A tot de douã ori (de cãtre D₂ şi D₃). Dar din preferinţele colective pentru A faţã de B şi B faţã de C, rezultã prin tranzitivitate cã A este preferatã lui C, ceea ce intrã în contradicţie cu preferinţa colectivã a lui C faţã de A. Este un cerc vicios, care se poate rezolva prin mai multe metode, considerate alternative ale votului majoritar şi anume^[3]:

· votul de aprobare. Acesta este o formã a procesului decizional în care fiecare individ voteazã pentru fiecare set de alternative pentru care şi exprimã acordul. Varianta care acumuleazã cele mai multe voturi de aprobare este cea aleasã; în acest fel, se evitã paradoxul votãrii;

· votul total. Acesta este o formã de decizie colectivã în care fiecare individ indicã varianta cel mai puţin preferatã. În consecinţã, se va elimina alternativa evaluatã cel mai slab de cei mai mulţi votanţi. Procesul se repetã pânã când rãmâne o singurã alternativã, consideratã cea mai bunã;

· votul prin puncte. Acesta este o formã de decizie colectivã în care fiecare individ participã la alegere cu acelaşi numãr de puncte pe care este liber sã le repartizeze în orice fel considerã cã reprezintã mai bine evaluarea alegerilor alternative. Astfel, poate aloca toate punctele unei variante importante sau poate atribui un punctaj egal tuturor alternativelor;

· evaluarea Borda. Aceasta reprezintã o formã a alegerii colective în care fiecare votant acordã un numãr de puncte mai multor alternative, astfel cã cea mai bunã primeşte maximul de puncte, iar cea mai puţin preferatã este apreciatã cu nota 1. Apoi, se însumeazã punctele acordate de fiecare participant la vot fiecãrei alternative, fiind aleasã cea care însumeazã cel mai ridicat punctaj;

· criteriul Condorcet. Acesta este o altã metodã de alegere colectivã în care varianta aleasã este cea care în sistemul comparaţiilor perechi (una cu alta) este cea preferatã de fiecare datã;

· regula pluralismului. Aceasta este o metodã de alegere colectivã în care se opteazã pentru varianta apreciatã ca prima preferinţã de cei mai mulţi dintre votanţi. Se ignorã astfel preferinţele indivizilor pentru celelalte variante;

· votul schimbat. În practicã, paradoxul votãrii se eliminã cel mai adesea prin schimbarea voturilor prin care un individ acceptã decizia sau preferinţa altui individ cu condiţia ca şi acesta sã sprijine propria alegere într-o situaţie similarã ulterioarã, concomitentã, vizând altã problemã. Este posibil ca în urma schimbãrii voturilor costul suportat de individul care a cedat în schimbul satisfacerii unui alt interes, sã fie mai mare decât beneficiul resimţit din satisfacerea interesului primitã la schimbarea voturilor, şi atunci, se spune sã se înregistreazã o pierdere socialã.

4. Analiza comparativã între alegerea privatã şi alegerea publicã

În alegerea privatã, se acordã atenţie comportamentului consumatorului. Scopul urmãrit de acesta este identificat sub mai multe forme: maximizarea utilitãţii, a consumului, a satisfacţiei, alegerii sau calitãţii vieţii. Mai mult decât atât, comportamentul consumatorului se manifestã diferit în procesul cumpãrãrii faţã de procesul consumului.

Existã mai multe modele comportamentale care au la bazã motivaţiile consumatorilor:

· comportamentul marshallian considerã propriul interes drept premisa care declanşeazã acţiunea individului;

· comportamentul pavlovian considerã acţiunile indivizilor un rãspuns la stimulii interni şi externi recepţionaţi care se concretizeazã în corelaţia acelaşi stimul (aceeaşi nevoie) _ acelaşi rãspuns (aceleaşi produse), cu posibilitatea "învãţãrii", adicã a experimentãrii de noi produse;

· comportamentul freudian explicã acţiunile consumatorului din punct de vedere psihanalitic, prin aspectele simbolice şi funcţionale conferite de indivizi unor bunuri; este vorba despre mobiluri nedeclarate, poate chiar neconştientizate;

· comportamentul veblenian explicã acţiunile umane ca efect al influenţelor exercitate de mediul cultural şi social în care individul trãieşte.

În practicã, se poate recunoaşte un model complex de comportament care se sprijinã pe mai multe motivaţii şi are caracter logic pentru cã nu ignorã deciziile anterioare şi experienţa de consum, fenomenologic, pentru cã este determinat de capacitatea individului de a rezolva o problemã de consum şi mixt în sensul cã este influenţat de o multitudine de factori psihologici, sociologici şi de altã naturã.

Într-o analizã comparativã amplã, consumatorul urmãreşte, aşa cum afirmã Leo V. Aspinwall^[4], cinci caracteristici pentru o marfã:

- rata de înlocuire care exprimã proporţia în care un bun cumpãrat este consumat în vederea obţinerii satisfacţiei aşteptate;

- marja brutã care exprimã diferenţa dintre costul produsului şi preţul de vânzare încasat;

- capacitatea de ajustare care exprimã posibilitãţile de îmbunãtãţire a mãrfii prin amploarea serviciilor ce se pot adãuga produsului, pentru mai buna anticipare a nevoilor consumatorilor;

- timpul de consum care se referã la durata în care prin folosirea bunului, consumatorul primeşte satisfacţia aşteptatã;

- timpul de cãutare care vizeazã durata medie (şi distanţa, eventual) de la locul cumpãrãrii pânã la cel al consumãrii produsului.

Pe baza acestor caracteristici, bunurile capãtã culori simbolice:

· bunurile "roşii" reprezintã mãrfurile cu o ratã înaltã de înlocuire şi o marjã brutã scãzutã, cu o capacitate redusã de ajustare şi timp de consum şi de cãutare mic; în aceastã categorie se înscriu produsele alimentare;

· bunurile "portocalii" reprezintã mãrfurile care înregistreazã nivele medii la toate caracteristicile analizate, aici încadrându-se produsele de îmbrãcãminte drept un bun exemplu;

· bunurile "galbene" reprezintã mãrfurile cu o ratã scãzutã de înlocuire şi o marjã brutã ridicatã, cu o capacitate mare de ajustare şi timp de consum şi cãutare mare; în aceastã categorie se înscriu bunurile de folosinţã îndelungatã.

Rezultã cã, într-un sistem de evaluare pe bazã de scalã de la 0 la 100 de puncte, fiecare caracteristicã poate fi apreciatã pentru orice bun economic, un scor minim înregistrându-se la mãrfurile "roşii" şi unul maxim la cele "galbene". Ca urmare, între periodicitatea de manifestare a unei nevoi şi categoria de bun economic se stabileşte o corelaţie evidentã: de unde rezultã cã în condiţii restrictive mari de satisfacere a nevoilor, consumatorul stabileşte o ordine de prioritãţi în procesul cumpãrãrii, începând de la bunurile "roşii", care prezintã utilitatea cea mai ridicatã datoritã caracteristicilor lor, respectiv destinaţiei acestora de a satisface nevoi curente.

Dar, indiferent de mobilul de cumpãrare, sau de comportamentul adoptat, consumatorul raţional urmãreşte satisfacerea nevoilor prin consumul sau utilizarea bunurilor care îi conferã cea mai mare satisfacţie sau utilitate. Altfel spus, consumatorul preferã combinaţiile de bunuri care îi conferã cea mai mare satisfacţie, adicã în legãturã cu care se înregistreazã cea mai mare utilitate. Desigur, se definesc combinaţiile de produse care genereazã aceeaşi satisfacţie, şi pentru care existã indiferenţã a consumatorului. Este vorba despre recunoaşterea mai multor funcţii de utilitate, adicã a mai multor niveluri de satisfacţie, care înseamnã un volum de utilitate pentru fiecare consumator:

Consumatorul acţioneazã în adoptarea deciziei de consum în funcţie de preţurile produselor şi bugetul de consum de care dispune. Este deci, o restricţie bugetarã datã de funcţia bugetului care limiteazã nivelul satisfacţiei, ce devine o utilitate posibilã (figura nr. 3).	Fig. nr. 2: Curbele de indiferenţã în alegerea privatã
(QA şi QB sunt cantitãţile de bunuri A şi B, V venitul destinat consumului, iar PA şi PB preţurile celor douã produse)	Fig. nr. 3: Funcţia bugetului

Fig. nr. 4: Alegerea privatã

În consecinţã, alegerea privatã se adoptã în favoarea combinaţiei de bunuri care conferã cea mai mare utilitate posibilã consumatorului, adicã utilitatea corespunzãtoare restricţiei bugetare. Grafic, curba bugetului intersecteazã un nivel de utilitate, ca în figura nr. 4.

În alegerea publicã, decizia se adoptã printr-un proces mai complicat deoarece fiind o decizie colectivã, în general, decidenţii judecã alternativele unei situaţii prin prisma propriilor comportamente. Ca în orice situaţie, resursele, sau fondurile nu sunt suficiente, adicã existã o restricţie bugetarã. Dacã se alege o dezvoltare în construcţia de locuinţe, se vor diminua cheltuielile pentru servicii sociale sau facilitãţi publice, sau dezvoltare economicã. Cu un volum dat de cheltuieli publice, se poate alege între douã proiecte publice A şi B. Dar restricţia bugetarã, nu are o formã liniarã simplã, ca în alegerea privatã ci concavã. Aceasta, deoarece proiectele publice nu pot fi corelate direct unele cu altele, din moment ce existã preferinţe în societate ale unor grupuri de indivizi diferite, pentru un proiect sau altul. Cu alte cuvinte, nu se poate spune cã proiectul A este mai preferat decât B decât pentru o parte a societãţii, alţi membrii ai comunitãţii apreciind mai mult proiectul B.

În aceste condiţii, cu un volum dat de resurse financiare, fie se poate investi pentru proiectul A, fie pentru B. dar, societatea are nevoie de ambele investiţii. Si atunci, a investi mai mult în proiectul A, înseamnã a investi mai puţin în proiectul B, şi invers. Ceea ce este esenţial este cã rata de creştere a rezultatelor obţinute dintr-un proiect public nu coincide cu rata de diminuare a efectelor celuilalt proiect pentru care se reduc fondurile alocate. Aceasta deoarece legea randamentelor descrescãtoare se aplicã şi în contextul alegerii publice. Astfel, pe mãsurã ce creşte investiţia în proiectul A rezultatele sporesc într-un ritm din ce în ce mai mic, ceea ce înseamnã cã pe mãsurã ce se diminueazã investiţia în proiectul B, rezultatele se reduc, într-un ritm crescãtor. Înseamnã cã existã un nivel optim al investiţiei în cele douã direcţii. Grafic, în figura nr. 5 alocarea resurselor pe cele douã proiecte pune în evidenţã ritmul modificãrii rezultatelor.

Dacã toate resursele se folosesc pentru proiectul A, se obţin 7 unitãţi de efect. Dacã toate resursele se investesc în proiectul B, se înregistreazã 6 unitãţi de efect. Dar, renunţarea la un efect din proiectul B, adicã obţinerea a doar 5 unitãţi permite investirea şi în proiectul A din care se înregistreazã 3 unitãţi de rezultat (punctul y). Sau, pentru a se obţine o unitate de efect din proiectul A, trebuie sã se renunţe la mai puţin de o unitate de efect din proiectul B (punctul x), de exemplu 0,2 unitãţi.

La fel renunţarea la încã 3 unitãţi efect proiect B, adicã obţinerea de 2 unitãţi permite înregistrarea a 6 unitãţi efect rezultate din proiectul A (punctul z). Dacã rata de susţinere este iniţial , devine

ulterior şi apoi devine adicã creşte.

Fig. nr. 5: Curba posibilitãţilor în alegerea publicã

Rezultã cã rata de substituţie a efectelor a douã alternative diferã în funcţie de nivelul efectelor dorite a se înregistra din alternativa nouã care impune restrângerea celeilalte. Ritmul restrângerii este mai mic la început, dar creşte, pe mãsurã ce se extinde alternativa nouã.

Decizia de investire în douã sau mai multe proiecte publice aparţine factorului politic, dar nevoia este resimţitã de populaţie. Prin urmare, ca şi în alegerea privatã, se înregistreazã curbe ale satisfacţiei egale, numite curbe de indiferenţã, care conferã comunitãţii nivele diferite de utilitate. Grafic, în figura nr. 6, utilitatea U₃ este superioarã celorlalte nivele de satisfacţie U₁, U₂, pe aceeaşi curbã, populaţia resimţind indiferenţã în combinaţia de alternative A şi B.

Fig. nr. 6: Curbele de indiferenţã în alegerea publicã

Alegerea soluţiei optime de orientãri publice se face prin confruntarea curbelor de indiferenţã cu frontiera posibilitãţilor de producţie (figura nr. 7).

Fig. nr. 7: Alegerea optimã la nivel public

Evident, decizia optimã este în favoarea combinaţiei care corespunde nivelului D (curba de indiferenţã intersecteazã cel mai înalt punct al frontierei posibilitãţilor de producţie).

Nivelele C şi E semnificã alte efecte ale proiectelor A şi B în condiţiile cheltuirii întregului fond de investiţii, inferioare lui D. Înseamnã cã satisfacţia generalã a societãţii este superioarã la nivelul combinaţiei D, când se consumã toate fondurile destinate investirii în proiectele A şi B, dar la un nivel superior de utilitate. La acest nivel, rata marginalã a renunţãrii la o unitate de efect B coincide cu rata marginalã a sporirii efectelor proiectului A.

Dacã decidentul ar alege combinaţia corespunzãtoare nivelului C, sau E satisfacţia este mai micã dar resursele consumate sunt aceleaşi.

5. Factori de influenţã asupra alegerii publice

Politica publicã influenţeazã alegerea publicã. Alternativele însele se modificã fie pentru cã se schimbã frontiera posibilitãţilor de producţie fie pentru cã se modificã preferinţele decidenţilor.

În primul rând, prin politica publicã, coordonatele alegerii publice se modificã dacã se transferã decizia unui decident privat. Acesta poate avea libertate deplinã în cheltuirea resurselor financiare alocate de la buget, sau poate fi monitorizat şi controlat. În practicã, se recunosc trei modalitãţi de sprijin financiar al unei organizaţii din fonduri publice: subvenţii, finanţare sau alocare parţialã.

Prin subvenţii, se poate acoperi o anumitã cotã din cheltuielile pentru un proiect, ceea ce are acelaşi efect asupra alegerii publice ca o reducere a preţului activitãţii subvenţionate, deci, modificarea restricţiei bugetare.

Prin finanţare, nu se impun restricţii în ceea ce priveşte cheltuirea fondurilor, ci se modificã numai restricţia bugetarã, care este astfel, mai generoasã.

Prin alocare parţialã, bugetul acordã o sumã cu destinaţie precisã pe care investitorul trebuie sã o foloseascã în scopul specific. Dupã folosirea acestei sume, restul investiţiei, dacã rãmâne dupã îndeplinirea scopului, capãtã aceleaşi implicaţii ca o finanţare simplã, banii putând fi destinaţi oricãrei activitãţi.

Echilibrul în alegerea publicã se atinge la nivelul alegerii optime, ca in figura nr. 8.

Fig. nr. 8: Alegerea optimã în condiţiile deciziei publice prin
a) subvenţii b) finanţare c) alocare parţialã

În condiţiile acordãrii subvenţiei, pentru activitatea A, restricţia bugetarã s-a modificat de la B₀ la B₁ pentru cã resursele existente permit acum obţinerea mai multor efecte din proiectul A pentru care s-a primit subvenţia, care astfel, se ieftineşte. În condiţiile finanţãrii, preţurile, respectiv cheltuielile pentru cele douã alternative A şi B nu se modificã, dar se mãreşte dimensiunea ambelor activitãţi, şi restricţia bugetarã devine B₁. În condiţiile alocãrii parţiale, se înregistreazã o restricţie bugetarã B₀ prin acordarea sumei în mod condiţionat, iar dupã realizarea obiectivului specific, respectiv o anumitã mãrime a alternativei A, resursele financiare cunosc o altã restricţie bugetarã B₁.

În toate situaţiile, echilibrul alegerii se transferã de la nivelul x la y.

În al doilea rând, alegerea publicã este influenţatã de factorul timp, ea devenind o alegere intertemporalã. În toate aspectele vieţii economice resursele prezentului se coreleazã cu nevoile viitorului şi se stabilesc multiple direcţii de acţiune posibilã. În contextul alegerii publice, amânarea lansãrii unui proiect, transferã costurile acestuia în viitor. Orice aspect al vieţii sociale, cum ar fi repararea unui pod, construcţia de şosele sau baraje, etc implicã decizii ale cãror consecinţe se extind în viitor. Si atunci, se ridicã din nou necesitatea corelãrii costurilor şi beneficiilor prezente cu cele viitoare.

Fie de exemplu, o situaţie de alegere publicã în care se pune problema investirii într-o reparaţie a unui pod fie în anul curent, fie în anul urmãtor, într-o diferenţã de fonduri, sã spunem 10000 u.m. anul curent şi 18000 u.m. anul viitor. Dacã cheltuielile nu ar fi acoperite de disponibilitãţile curente, decidenţii trebuie sã gãseascã şi alte surse de finanţare. Un împrumut ar rezolva problema curentã, dar ar mãri cheltuielile viitoare prin dobânda implicatã de rambursarea creditului. Acelaşi raţionament îngreuneazã alegerea variantei optime în domeniul sectorului public.

Prin urmare, alegerea publicã este influenţatã de politica publicã şi caracteristicile sale pe de o parte şi perioada de timp, respectiv costurile şi beneficiile curente şi viitoare şi corelaţiile dintre acestea.

^[1] Arrow, K., J., Social Choice and individual values, 2^nd edition, Willy, New York, 1963

^[2] *** The Dictionary of Modern Economics, MacMillan Reference Books, 1981, p. 124

^[3] *** The Dictionary of Modern Economics, MacMillan Reference Books, 1981

^[4] Leo V. Aspinwall, The Characteristics of Goods Theory, în Managerial Marketing: Perspectives and Viewpoints, Homewood Ill., Richard D. Irwin, Inc., 1962, pp. 633-643.