La 19 august 1591, Petru Schiopul, domn al Moldovei, paraseste de buna voie tronul si se refugiaza în Tirol. Nu înainte însa de a avea grija sa trimita sultanului, alaturi de însemnele domniei, restul tributului obisnuit datorat Portii pentru anul în curs si sa întocmeasca un hoget, un fel de raport de demisie, în care nu numai ca-si justifica abdicarea si exilul, dar evoca si starea finantelor tarii[1] .
Explicatia acestui gest este oferita de Grigore Ureche, probabil pe baza marturiei tatalui sau Nestor, logofat la curtea lui Petru Schiopul: principele
"vazându nevoia tarâi, ca turcii pre obicéiul lor cel spurcat si neastamparatu de lacomie, trimisera de cerea bani, sa le dea mai mult decât era adetul tarâi, facu sfat cu boierii, ce vor face, cum vor putea radica si alte dari care n-au mai fost. Ca nu-i de aceasta, ca doara nu va putea plati aceasta data tara, ci ieste ca sa face obicéi, carele nu va mai iesi si aceasta vor lua si altile vor izvodi, cum s-au si tâmplat. Si s-au ales sfat acestii nevoi, ca sa sa înceapa de la altul, iara nu de la dânsul. Si décii sa gati sa sa duca din tara, macara ca boierii cu totii apara sa nu sa duca din tara, ci sa dea acea nevoie, ca altii vor da si tara tot nu va haladui. Ci Patru voda nici într-un chip nu vru sa sa sa apuce de acea dare si sa ia blestemul tarii asupra sa. Ci îsi tocmi lucrul înainte si la scaun lasa boieri sa pazeasca scaunul, pana le va veni alt domnu de la împaratie"[2] .
Ne aflam în fata analizei unei decizii politice luate într-un cadru constitutional ce pare extrem de bine articulat. Petru Schiopul, care "era domnu blându, ca o matca fara ac, la judecata dreptu, nebetiv, necurvar, nelacom, nerasipitoriu, putém sa-i zicem ca toate pre izvod le-au tinut"[3] , se consulta cu boierii, carora "le era parinte, pre carii la cinste mare-i tinea si din sfatul lor nu iesiia"[4] .
Solutia "aleasa" de principe nu este însa cea "aparata" de ansamblul boierimii constituita în sfat, în corp deliberativ convocat sa-l asiste pe domn în administrarea tarii si în adoptarea hotarârilor de ordin general. El îsi argumenteaza decizia de a "iesi din sfatul" boierilor, pe care era deprins sa-l respecte, pe un temei juridic: de pe pozitia unui domn care, pâna atunci, "toate pre izvod le-au tinut", Petru Schiopul refuza "sa faca obicéi", sa inoveze, sa introduca reguli noi.
Respectul sau fata de ordinea de drept s-a aratat a fi mai puternic decât interesul politic al boierilor atasati de un domn "blând" si decât dorinta domnului însusi de a-si mentine pozitia politica.
Apoi, Petru Schiopul se dovedeste capabil de o foarte precisa separare între propria sa conditie umana si statutul politic conferit de functia domneasca, distinctie constitutionala comparabila cu cea pe care teoria juridica occidentala o facea, în anumite conditii, dar în aceasi epoca, între corpul natural si corpul politic al suveranului[5] .
În calitate de domn, este constient - ca si boierii, de altfel - de faptul ca marirea sarcinilor fiscale ale tarii, impusa de tributul suplimentar cerut de Poarta, reprezinta o masura administrativa inevitabila, ca daca el va refuza sa-si asume raspunderea acestei cresteri a impozitelor, în schimb "altii vor da", succesorii sai nu vor ezita sa o faca.
Ca persoana privata, Petru nu vrea însa sa-si atraga oprobiul contribuabililor, "blestemul tarii". De aceea el se dezbraca singur, la modul cel mai concret, de atributele puterii, împacheteaza cusma princiara si steagul de domnie si le expediaza la Istambul[6] , restituind, cu alte cuvinte, aceste regalia sursei supreme si legitime a autoritatii cu care fusese investit atunci când ocupase scaunul Moldovei.
Domni înlaturati de boieri, domni alungati din scaun, domni înlocuiti de pretendenti, domni depusi de Poarta, domni efemeri, domni pribegi si domni exilati au existat si înainte si dupa Petru Schiopul, atât în Moldova, cât si în Tara Româneasca. Renuntarea la putere a nici unuia dintre ei nu a fost însa consemnata ca fiind urmarea unei decizii constitutionale întemeiata nu pe un act, violent sau chibzuit, de vointa, ci pe un principiu de drept.
Exceptând textul lui Ureche, marea majoritate a surselor românesti din veacurile al XVI-lea si al XVII-lea descriu o societate politica neconfigurata juridic si lipsita de complexitati structurale, legate de existenta unor colectivitati corporate (ordine religioase, capitluri, biserici colegiale, bresle, fraternitati, comune, stari) asemeni celor care, în secolele al XII-lea si al XIII-lea au aparut pretutindeni în Europa occidentala. Acestea erau organizate, sub inspiratia principiilor de drept roman, ca niste corporatii, ca grupuri a caror personalitate era, pe plan juridic, diferita de cea a persoanelor care le alcatuiau si ale caror acte de vointa nu presupuneau asentimentul fiecarui membru în parte, ca grupuri corporate a caror viata aspira la perpetuitate, la o durata nedeterminata, ca personae fictae, persoane fictive, ce nu puteau exista decât în masura în care erau gândite.[7]
Tarile române nu cunosc o asemenea cristalizare juridica nici macar la sfârsitul secolului al XVII-lea. În 1688, de exemplu, atunci când Imperialii îi cer lui Serban Cantacuzino "sa-si dea juramântul credintii... Însa acest juramânt sa-l faca pentru sine, pentru Statul sau si pentru supusii sai si pentru acei ce vor fi pe urma-i si pentru ostasii lui, ce sânt si vor fi", acesta este nevoit sa raspunda ca "gata este în dreapta inimii Mariei Sale credinta juramântului sa o dea, iar de celelalte cete care mai sus deosebit s-au numit, pentru felurile mintilor omenesti si mai vârtos caci nu sânt puse în orânduiala Staturile, drept aceia înca de aceia îndoiala având-o spânzurata, se lasa pentru dânsii de a da Domnul juramânt"[8] .
Aceasta solutie data de Serban voda cererii imperiale pune în evidenta, pe de o parte incapacitatea acestuia de a concepe Statul însusi altfel decât sub specia Staturilor, adica a starilor sau "cetelor" si, în al doilea rând, imposibilitatea domnului de a se angaja atât în numele unor stari a caror vointa nu putea fi juridic formulata, cât si în contul succesorilor sai, ale caror acte nu avea cum sa le anticipeze si sa le conditioneze pe cale constitutionala.
Cu toate acestea, un document moldovenesc din 6 septembrie 1655 pare sa contrazica scepticismul lui Serban Cantacuzino în privinta consistentei juridice a starilor românesti. Prin actul respectiv, episcopii, împreuna cu "tot Sfatul Terii Moldovei... si alti boieri si lacuitorii Terii Moldovei" adeveresc ca au fost împrumutati cu bani de Gheorghe Rakoczi si se angajeaza, sub juramânt pe Evanghelie, sa plateasca datoria, extinzând aceasta obligatie nu numai asupra descendentilor lor firesti, ci si asupra tuturor succesorilor lor în functiile publice:
"si nu numai noi ce ne legam pre aceasta tocmeala, ce, de s-ar tâmpla vreunora din noi vreo moarte sau schimbare, ca sa fie datori a plini boierii cari vor fi în cinste în locul nostru si coconii nostri"[9] .
Boierimea Moldovei se comporta deci ca o unitate corporata, ca un fel de universitas regni. De altfel, în 1529, fusese deja caracterizata de o marturie straina ca alcatuind o congregatio boyaronum[10] .
La sfârsitul secolului al XVI-lea, boierii din Tara Româneasca se adreseaza, la rândul lor, ca o personalitate colectiva, boierilor moldoveni, numindu-i "preaiubiti si de la inima frati" si rugându-i, în numele "tarii", sa intervina pe lânga Ieremia Movila si pe lânga regele polon pentru schimbarea "tiranului" Mihai Viteazul, caci, se justifica ei, "de greci, de frânci si de alti hoti ci ne-au venit de ne-au fost domni, ne-am saturat, cum sântemu satuli si de-acesta, de Mihaiu voda"[11] . Prin urmare, boierii din cele doua tari compun - peste hotar si peste eventualele solidaritati de neam sau de clan - o fraternitate aproape institutio-nalizata, care asigura reprezentarea constitutionala a "tarii", a întregului spatiu public, în calitate de element politic de stabilitate si perpetuitate în raport cu care domnii nu sunt decât niste "tirani" trecatori.
Nici Petru Schiopul nu a împartasit pesimismul constitutional al lui Serban voda. Mai mult, el pare sa se fi gândit la propria succesiune într-un spirit oarecum corporativ, asa cum sugereaza scrisoarea trimisa de el din Cernauti, la 19 august 1591, pe adresa oricui "ar vrea Dumnezeu sa-l aleaga dintre fratii nostri ca sa ocupe scaunul Moldovei", cu rugamintea de a lasa vamile tarii în arenda lui Giovanni de Marini Poli[12] .
Desigur, atunci când se refera în termeni de fratie la populatia de pretendenti din rândul careia va fi desemnat viitorul principe, domnul nu are în vedere consanguinitatea, rudenia directa. El însusi, ca descendent al dinastiei muntenesti, era un strain în Moldova, domnia sa întrerupând traditia succesorala locala pe care Ureche o formuleaza astfel:
"Pre obicéiul tarii nu sa cadiia altuia domniia, fara carile nu vrea fi samânta de domnu"[13] .
Dincolo de orice rivalitati personale, partizane sau dinastice, Petru Schiopul se arata dispus sa-i priveasca pe toti potentialii purtatori de regalia ca pe niste frati, drept membrii ai aceluiasi grup, uniti între ei prin participarea la o autoritate supra-personala care le ramâne exterioara, pentru ca nu se consuma prin simpla întrupare într-o persoana concreta.
Ceea ce-i uneste pe toti domnii, îi transforma în membrii ai unui soi de fraternitate fictiva, este lex regia care, cu o generatie chiar înainte de Petru Schiopul, era deja considerata ca fiind nu numai superioara vointei diversilor titulari ai puterii, dar si caracterizata de o oarecare tendinta spre perpetuitate. Astfel, afirma episcopul Macarie[14] , "stapânirea (dražava) nu a ramas fara tar" la moartea lui Petru Rares, fiind ales domn fiul sau Stefan, dupa disparitia caruia "legile domniei si stapânirea nu s-au întrerupt" (zakonî carstji i dražava ne otlagaaesja), adauga cronica lui Azarie, ridicându-se la domnie Alexandru Lapusneanu[15] . Termenul dražava n-ar trebui însa tradus, în acest context, prin Stat, adica prin suprema fictiune juridica, ci, asa cum o face la mijlocul veacului al XVII-lea Mardarie Cozianul, prin "tinere puteare tarei"[16] .
Fara îndoiala, "stapânirea" nu functioneaza înca într-un regim de continuitate constitutionala independent de vointa particulara a celor care "tin puterea", dar acestia par sa fie împinsi într-o situatie infra legem, în masura în care, asemeni lui Petru Schiopul, se simt obligati sa tina aceasta putere "pre izvod". Într-adevar, buna guvernare este asigurata nu de talentul principelui, ci de felul în care acesta întelege sa respecte "legile domniei" caci, în formularea lui Ureche, "cunoastem ca unde nu-s pravile, din voia domnilor multe strâmbatati sa faac"[17] .
Petru Schiopul mentioneaza el însusi una din "legile domniei" si anume tocmai pe aceea menita sa nu "întrerupa tinerea puterii tarii". Astfel, într-o scrisoare din Bozen, afirma raspicat, la 11 mai 1594, principiul, pe care-l considera a fi comun Moldovei si Tarii Românesti, potrivit caruia "cari va hi domneia iaste în tara, aceala va cavuta cui va hi detoriia; iara alti dom iasit den domniia, nu ia lege ceri detori, cum sti tote lume... cum lege terai, piletes cari dom veni urma lui, cum sti tote terile lege Mulduva, la munteilor"[18] .
Aceasta tema constitutionala este confirmata si de boierii Luca Stroici, Ieremia si Simion Movila, Enachi Simon si Bati Ambrosis, într-o marturie pe care o expediasera lui Petru voda din Polonia în anul precedent si conform careia "toti domnii moldovenesti, asijdere si muntenesti carii iau spre domnie sâmtu datori a plati toate datoriile acelora domni ce le stau în locu, au-s scosi den Poarta, au morti, au iesiti de bunavoie den domnie, neîntrebându nemica de datorii ca acealea, de unde sa fie facute, au dereptu treaba tarâei, au întru treaba sa"[19] .
Sau, în formularea mai explicita si oarecum mai juridica a lui Krzisztow Dzierzek, curtean polonez si interpret de limba turca: "carele ia domniia, plateaste si datoriia"[20] .
Cu alte cuvinte, datoria contractata de un domn, fie în interes public, fie în scop privat, nu este asumata de acesta ca persoana particulara, ci exclusiv în calitate de principe. Toate actele de vointa ale domnului sunt, fara exceptie, domnesti si nu-l angajeaza decât atâta timp cât este domn. În plus, "legea tarii" cere ca domnul sa preia toate datoriile predecesorilor sai, dezlegati de orice raspundere juridica deîndata ce au revenit la conditia de particulari, imediat ce s-au dezbracat de regalia.
O asemenea "pravila", un astfel de principiu constitutional nu poate functiona decât atunci când domnia este conceputa, oricât de incipient si schematic, ca o fictiune intelectuala, iar domnul ca o persona ficta[21] , ca o institutie publica si perpetua. Datoriile nu trebuie sa fie atribuite unei persoane reale, ci cad în sarcina unei institutii corporate, a unei persoane juridice, a unui entitati politice care exista doar pentru ca poate fi gândita. Indiferent de ratiunea pentru care au fost contractate, datoriile domnului sunt eminamente publice, sunt, în ultima instanta, datoriile tarii.
Ce se întâmpla însa cu patrimoniul principilor? S-a bucurat oare acesta de acelasi statut public ca si datoriile domnilor? Un hrisov emis de Mihnea Turcitul la 17 mai 1589[22] pentru "rândul averilor Craiovestilor" pare sa furnizeze un element de raspuns: principele socoteste "partea raposatului Basarab voievod" ca fiind domneasca, pentru simplul motiv ca Neagoe "s-a ridicat domn al Tarii Românesti", de unde ar parea sa rezulte ca averea imobila detinuta cu titlu personal de un domn nu revenea familiei acestuia, ci intra în patrimoniul domnesc[23] .
Aceasta proba izolata nu se dovedeste totusi suficienta pentru a putea fi dedus pe baza ei un principiu de ordin constitutional. Dimpotriva, în Tara Româneasca de pilda, satele domnesti nu s-au constituit, cel putin pâna la 1600, într-un domeniu public permanent, care sa fi trecut de la un domn la altul, desi toti acesti domni, cu exceptia moldovenilor Alexandru cel Rau si Stefan Surdul, au pretins a descinde din aceeasi dinastie; marea majoritate a celor 842 de sate înregistrate ca domnesti de documentele din secolele al XIV-lea, al XV-lea si al XVI-lea sunt risipite în întreaga tara, fiind mentionate în aceasta calitate doar o singura data, ceea ce înseamna în "prin stapânirea domnilor au trecut necontenit alte sate"[24] .
Din ce pricina "legile domniei" nu au dus la includerea în patrimoniul public decât a datoriilor contractate de domni, nu si a posesiunilor acumulate de acestia? De ce, cu exceptia târgurilor, proprietatile funciare erau dobândite sau mostenite de principii aflati în functie cu titlu individual si într-un regim de drept privat, în vreme ce datoriile puteau fi transmise neconditionat succesorilor, fiind imediat preluate de ceea ce s-ar putea numi datoria publica?
Sa ne amintim de cauzele care l-au determinat pe Petru Schiopul sa abdice: "nevoia tarii" devenise, cel putin în ochii sai, insuportabila. Acumularea, din ce în ce mai oneroasa, a datoriilor contractate de domni provine la origine dintr-un casus necessitatis, plata tributului catre Poarta. Strângerea haraciului care, în veacul al XV-lea, nu fusese decât exceptia de la regula fiscalitatii curente, se permanentizeaza, se transforma într-o perpetua necessitas care trebuie exprimata în termeni juridici pentru a fi acceptata ca legitima[25] . Birul exceptional impus la început tarii devine o dare periodica si obisnuita. Or, aceasta trecere nu s-a putut face decât prin intermediul unei fictiuni intelectuale, prin convertirea datoriilor competitorilor pentru putere în datorie publica.
Primul eveniment constitutional româneasc cunoscut în detaliu este produs tocmai de un casus necessitatis de acest tip. Domnul Moldovei Petru Aron convoaca la Vaslui, la 5 iunie 1456, pe mitropolitul tarii, pe toti panii, "de la mare si pâna la mic" si "tot poporul" (usi pospolu) pentru "a se sfatui împreuna" si a lua o decizie consensuala cu privire la "cotropirea si pieirea tarii" de catre turci, care trebuie "îmblânziti" printr-o dare "data pentru nevoia noastra", pe care n-au fost "datori" sa o plateasca în trecut si pe care nici nu o vor mai plati îndata ce conjunctura politica si strategica va deveni mai favorabila[26] .
Aceasta organizare a consensului a fost posibila datorita unui factor politic exterior, puterea otomana, a carei autoritate si superioritate a fost recunoscuta ulterior ca un principiu de ordine colectiva, ca o sursa exterioara fondatoare a normelor de drept si ca o baza de legitimare a practicilor constitutionale.
S-ar putea spune ca tributul creaza tara constitutionala, ca permanentizarea "nevoii" produce norma de drept. De la Petru Schiopul si Mihai Viteazul pâna la mijlocul secolului al XVII-lea, boierimea poate avea despre sine o imagine corporata pentru ca, asa cum declara unii din reprezentantii ei în 1655, membrii starii boieresti - "toti boierii care sântem mosneni pamânteni Terii Romanesti, împreuna cu rosii si cu alti slujitori, care sânt mosneni pamânteni terii, paharnicei si spatarei si cu alte cete birnice" - erau cei care, în indiviziune, "dam si radicam haraciul cinstitului împarat"[27] . Boierii reprezinta tara din clipa în care permanentizarea juridica a necesitatii îi impune ca administratori si garanti legali ai perpetuitatii datoriei publice. Boierimea formeaza comunitatea politica, sau, dupa definitia din 1705 a lui Cantemir: "publica, politie, sfatul a toata cetatea, boierimea"[28] .
Chiar si în 1733, la începutul primei sale domnii în Moldova, Constantin Mavrocordat "au lasat domnul visterie si chevernisala tarâi în sama boerilor, sa chivernisasca ei cum or sti nevoile tarâi, dupa obiceiul vechiu, cum au fost mai întâiu"[29] . Acest "obicei vechi" despre care vorbeste Neculce nu este altul decât pravila la care se refera Ureche, ori lex regia despre care scrie Macarie.
Cel dintâi bilant de guvernare bine documentat, care aminteste însa de hogetul redactat pentru sultan de Petru Schiopul, a fost întocmit 1724 de Nicolae Mavrocordat si prezentat boierimii "ca sa arate tuturor cu câta dragoste au fost catra toti, si cu cei mari si cu cei mai mici, si cu câta buna chiverniseala au chivernisit toate lucrurile tarii si ale înparatiei, cât, oricate dajdi au dat tara întru acesti ani, toate s-au chieltuit cu buna socoteala întru poruncile înparatesti si întru chieltuialele domniei ce au fost obicinuite mai denainte. Chemat-au pe arhiereul pamântului acestuia, chir Daniil si pe alti arhierei carei era nastavnici ai sfintelor mânastiri ale tarii si pe toti egumenii de pe la sfintele mânastiri ale tarii, ceale mari si pe toti boiarii cei mari si al doilea, înnaintea carora au dat maria sa toate socotealele pâna la al saselea an, aratând cu anatefterurile, ale anilor trecuti, care era iscalite de toti boiarii cei mari, de câte venituri au fost, adeca dajdii ce s-au strâns din tara si s-au cheltuit în trebile înparatiei si ale tarii. Care dovedindu-se ca adevarat sânt si orice s-au luat din tara s-a chieltuit în trebile înparatiei si ale tarii si asupra mariei sale n-au ramas nimica, cu totii de buna voe au dat zapis la mâna mariei sale cum ca cunosc dragostea mariei sale ce au aratat maria sa cu dânsii si le-au fost cu direptate si cum ca nu le-au facut nici o paguba din ceale ce s-au strâns din tara, ci toate s-au dat cu buna socoteala unde au fost trebile si cum ca, cum au fost cu direptate si cu dragoste catre maria sa si de acum înnainte vor fi. Si pe aceasta marturiseala au adus sfintia sa parintele vladica Evanghelia spre care toti au pus mâinile si au sarutat jurând ca precum au fost cu direptate mariei sale pâna acum si de acum înnainte vor fi"[30] .
Sursa de inspiratie, daca nu chiar motivatia acestui gest poate fi considerata cererea Portii din anul precedent de a avea "socoteala si sama tuturor veniturilor înparatesti, ce are din toate tarile câte stapâneaste", cerere careia Mavrocordat i-a dat, fireste curs, si despre a carei ducere la îndeplinire a anuntat toata boierimea[31] .
Cu toate acestea, bilantul ar fi fost inutil daca boierimea, tara constitutionala sau "(re)publica", nu l-ar fi aprobat printr-un juramânt care sa adevereasca ca datoria publica a acoperit "trebile împaratiei", expresie juridica prin care secolul al XVIII-lea pare sa traduca vechea formula "nevoia tarii".
Cel putin o data în veacul precedent, ridicarea cuiva la domnie a presupus încheierea între acesta si boierime a unui contract prealabil de administrare a datoriei publice în conformitate cu "voia tarii". În primavara anului 1633, boierii moldoveni nemultumiti de Alexandru Ilias "au datu stire tarâi, care hierbându în greutati si în netocmele, pre lesne s-au pornitu si nu numai curtea, ce si taranimea. Si atâta multime s-au stransu den toate partile, cât nu încapea în târgu"[32] .
Dupa ce, în aceasta adunare se exprima "voia tarâi" ca domnul sa renunte la tron si se stabilesc conditiile plecarii, "au statut cu totii dupa alesul domnului nou. Striga cu totii sa fie Lupul vornicul, însa îi da si legaturi, ce va lua den tara, ce s-ari lega pentru dari, atuncea la acel ales mai multu sa nu ia din tara. Ce acéle legaturi vazându Lupul vornicul, ori ca vedea pre câtva den capete ca trag spre Barnovschii voda, n-au primit într-aceia data domniia"[33] .
Boierul Lupu Coci, viitorul Vasile Lupu, a refuzat domnia în acea împrejurare pentru ca nu s-a aratat dispus sa accepte termenii legaturii contractuale pe care "tara" - din care face parte, în premiera, si taranimea - i-a propus-o dintr-o pozitie de forta.
Ce efecte de drept producea o astfel de "legatura" între domn si "politie"? Conventia implica o fictiune, o prezumtie stabilita prin consimtamântul partilor. Dreptul se considera ca fiind primit si dat de îndata ce exista un acord asupra continutului acestui drept, în speta nivelul impozitelor. Conventia tine, în al doilea rând, de o operatie de schimb, apartine domeniului "comutarilor", care sunt sunallagmata (negotia), daca acest schimb, ce are loc la nivelul vointei partilor, poate fi determinat dintru început si daca presupune, în acelasi timp, o translare dubla de prestatii reciproce, ca de pilda "blândetea" principelui contra fidelitatii starilor. Astfel, Ioan Voda cel Cumplit "strângându tara", a fost aclamat si "au luat credinta tarii"[34] .
Numai ca vointa este exterioara conventiei, care presupune o deplasare de valori între doua patrimonii simbolice. Domnul este bun în masura în care tara constitutionala se poate "chivernisi", concret sau macar simbolic, ca în aceasta descriere din 1784 a relatiilor cu boierii moldoveni a lui Alexandru Constantin Mavrocordat:
"Caci domn n-o mai venit asa milostivu si bun si darnic si pe tot feciorii de boeri i-au boerit si era toti în boerii si în chivernisala si de nu-i miluia cu bani, dar îi bucura cu numi de boerii"[35] .
Ce valoare se afla aici în joc? Sensul contractului dintre tara si domn si al juramântului care este forma exterioara a acestuia trebuie raportat la practicile sociale ale supunerii. Conventia este încheiata intuitu personae, avându-se în vedere o anumita persoana si încrederea de care aceasta se bucura. Nu este deci vorba de un fel de pact constitutional, cu un continut stabil si o forma canonica, între tara politica, boierimea, si candidatul la domnie, ci de o synallagmaticitate dotata cu o conotatie subiectiva si consensualista, aproape straina de dreptul roman.
Pe scurt, nu exista un lucru care face obiectul conventiei, ci conventia rezida în chiar vointa partilor contractante. Schimbul între domn si boieri este un transfer de vointe, nu unul de lucruri, ceea ce presupune însa o anume autonomie a vointei partilor contractante. Acest tip de "conventie" nu admite din partea particularilor decât adeziunea, exprimata în forma juramântului, care le este opozabila de îndata ce si-au dat consimtamântul. Juramântul este cel care transforma starea de frapt într-un fapt de drept[36] . Aspectul personalist fiind predominant, nu se exprima, pe termen lung, o vointa generala a unor stari sau ordine precis definite constitutional, sau daca aceasta se exprima în circumstante speciale, ca în 1456, 1633 ori 1655, ea nu poate aspira în mod natural la perpetuitate.
Raportul dintre parti nu-si primeste continutul si semnificatia juridica din vointa constient declarata a acestora, ci, dimpotriva, partile accepta drept continut al conventiei ceea ce constituie adevarul acestor vointe, adica ceea ce "obiceiul" tarii impune ca trebuind sa se uneasca cu vointa declarata a partilor. Acordul vointelor este, prin urmare, limitat de faptul ca "conventia" nu admite decât libertatea de a adera la un cadru preconstruit. Nu este deci vorba de o conventie în sensul roman al termenului, pentru ca nu se creaza o norma care sa nu fi existat înainte si fata de care partile sa fie constrânse sa adopte un comportament la care nu erau obligate în prealabil.
Procedeul constitutional curent cere, dupa exemplul dat de Petru Schiopul în 1591, ca o conventie sa devina posibila tocmai printr-un refuz al partilor de a inova, de a produce norme de drept, de "a face obicei", si prin declararea atasamentului fata de cadrul juridic prestabilit, fata de "legi si obicée bune ce le-au fost tocmit cei domni batrâni ce li se fereceaza viata lor si li se cunoscu tocmélele, ca au fost de folos terâi" asa cum prevede Leon Tomsa, sub juramânt prestat în fata sfatului tarii, în charta de libertati de la Bucuresti din 15 iulie 1631[37] .
De aceea noteaza Dimitrie Cantemir ca, la rejudecarea hotarârilor (decreta) domnesti, se opunea nu atât legea (lex), cât uzul (usus) si obiceiul tarii (consuetudo provinciae)[38] . Este drept ca, adesea, domnul în functie putea folosi hrisoave mai vechi cu titlu de instrument probatoriu pentru speta în care avea a se pronunta, conferind actelor predecesorilor sai o anumita valoare de obicei. În asemenea cazuri, respectul fata de hotarârea înaintasilor era mai putin întemeiat pe caracterul de precedent al actului, cât pe afirmarea synallagmaticitatii autoritatii domnesti, privita ca o "legatura" între principe si tara. Bunaoara, la 11 mai 1708, Mihai Racovita întareste o danie a lui Antioh Cantemir declarând ca "nicidecum nu m-am ispitit ca sa stricam din dania cuiva, ci am urmat si am tenut liagatura neclintita dupe obiceiul acelor luminati domni din de mult"[39] . Abia în 1818, Legiuirea Caragea, în vigoare pâna în 1865, va stabili ca o "Hotarâre domneasca, întarita de doi domni, sa nu aiba apelatie", iar o "Judecata, cercetata de trei domni, sa nu aiba apelatie"[40] .
Pâna atunci, "vointa domnului iscalitura este si aceasta vecinica"[41] . Cu alte cuvinte, domnul nu creaza dreptul, ci vointa sa este dreptul însusi. Vointa este normativa si nu legea. Vointa domnilor este vesnica pentru ca, cel putin de la sfârsitul secolului al XVI-lea, domnia începe sa fie privita ca o fictiune constitutionala perpetua si supra-personala.

Comments to:Daniel Barbu
Last update: Octombrie 2002
Text editor&Web design: Raluca OVAC