Anca Sârbu, Daniela Smarandache, Gabriela Pascale

 

Despre autor

 

2. Masivul Bucegi - MunŢii Baiului (Gârbova)

Consideraţii generale

Masivul Bucegi*

Cetatea de piatră a Bucegilor se înalţă deasupra obârşiilor văilor Prahovei şi Ialomiţei străjuind cu latura dinspre nord-vest trecătoarea Branului.

Privit în ansamblu, masivul este format dintr-un arc de culmi în formă de „U”, cu deschiderea către sud. Cele două ramuri ale arcului, de direcţie generală N-S, aproape paralele pe o distanţă de circa 15 km, cuprind între ele bazinul superior al Ialomiţei şi converg la extremitatea lor nordică în Vf. Găvanele (2472 m), nu departe de Vf. Omul (2507 m) punctul culminant al masivului.

Ramura dinspre răsărit, înălţată deasupra văii Prahovei, este denumită culmea principală a Bucegilor, iar cea dinspre apus culmea Strunga.

Culmea principală a Bucegilor este cuprinsă între adâncile depresiuni ale văilor Prahovei şi Ialomiţei şi se caracterizează, în primul rând, prin formele sale de relief puternic contrastante: versantul prahovean şi platoul Bucegilor (Fig. 1).

Versantul prahovean este în cea mai mare parte stâncos şi abrupt, pe o diferenţă de nivel de 500–900 m şi pe o lungime de circa 10 km. Impresionantul peisaj al abruptului prahovean este alcătuit din pereţi stâncoşi înalţi, brăzdaţi de văi şi hornuri adânci şi încinşi de numeroase brâne, ţancuri ascuţite, creste zvelte şi ferăstruite înălţate între adâncile văgăuni ale văilor.

Specific acestui versant şi în general abrupturilor Bucegilor sunt „brânele”, pridvoare de regulă înierbate care înlănţuie pieptul muntelui, adesea ca nişte praguri succesive la diferite înălţimi şi care, pe alocuri, sunt unicele căi pentru străbaterea „de-a coasta” a versanţilor abrupţi.

În contrast izbitor cu versantul prahovean abrupt, în creştetul culmii principale se întinde un podiş înalt, platoul Bucegilor, larg de 1–3 km şi desfăşurat pe o distanţă de aproximativ 10 km. Platoul acoperit cu pajişti şi jnepenişuri, este în cea mai mare parte uşor ondulat, înclinat de la nord către sud şi situat între 1600–2400 m altitudine.

Platoul este străbătut în lung de uşoara depresiune a pârâului Izvorul Dorului care îşi trage apele de sub creasta Babele. Valea Izvorul Dorului, cât şi viroaga ce formează în platou obârşia văii Jepilor, despart două şiruri paralele de înălţimi, spre răsărit şirul prahovean şi spre apus şirul ialomiţean.

Fig. 1. Munţii Bucegi - Baiului (Gârbova) - Aria de efectuare a practicii botanice

Şirul prahovean este alcătuit din următorii munţi, ale căror înălţimi descresc de la nord către sud: Coştila (2480 m), Caraiman (2325 m), Jepii Mici (2143 m), Jepii Mari (2071 m), Piatra Arsă (2044 m), Furnica (2103 m), Colţii lui Barbeş (2020 m) şi Vânturiş (1942 m). Între Coştila şi Piatra Arsă şirul are orientarea generală NNV-SSE, iar versantul prahovean este în întregime stâncos şi abrupt. De la Piatra Arsă în continuare însă, şirul se încovoaie puţin, luând direcţie NNE-SSV, iar versanţii exteriori dinspre Sinaia sunt mai puţin stâncoşi şi cu o înclinare generală mai mică.

Şirul ialomiţean este format din: Babele (2292 m), Cocora (2182 m), Pietrosul (1932 m), Lăptici (1872 m), Blana (1875 m), Nucetu (1861 m), Oboarele (1707 m). La sud de vârfurile Vânturiş şi Oboarele, platoul Bucegilor ia sfârşit prin muntele Vânturiş.

 

Şirul prahovean

Coştila se ridică ca o imensă cetate de piatră la colţul de N-E al culmii principale şi reprezintă ca întindere, bogăţie de aspecte şi vegetaţie alpină, cel mai însemnat munte al masivului. La nord, muntele Coştila se mărgineşte cu porţiunea superioară a Văii Cerbului, care îl desparte de muntele Moraru, iar la sud cu muntele Caraiman, de care este despărţit prin Valea Albă.

Caraiman. Cu creştetul încununat de Crucea Eroilor, Caraimanul domină Valea Prahovei deasupra Buştenilor, oferind una dintre cele mai măreţe privelişti din abruptul prahovean al Bucegilor. Versantul răsăritean sau „Faţa Caraimanului” se înalţă deasupra pădurilor pe o diferenţă de nivel de 500–700 m. Spre deosebire de celelalte flancuri, versantul sudic şi S-E dinspre Valea Jepilor este străbătut de numeroase brâne cu vegetaţie deosebit de bogată (Brâna Portiţei, Brânele Mici ale Caraimanului, Brâna Mare a Caraimanului). Caraimanul este despărţit de muntele vecin dinspre sud, Jepii Mici, prin adânca depresiune formată de Valea Jepilor, numită şi Valea Caraimanului.

Jepii Mici se întind între Valea Jepilor şi Valea Urlătoarea Mare şi reprezintă o evidentă treaptă inferioară ca altitudine faţă de Caraiman şi Coştila. Specificul Jepilor este determinat în primul rând de abundenţa vegetaţiei lemnoase.

Jepii pot fi consideraţi munţi ai contrastelor. Pe clinele nordice, pâlcurile întunecate ale jnepenişurilor şi covoarele de smirdar, întretăiate de tufărişuri de arin de munte şi de rarişti de larice, se aştern printre ţancurile şi muchiile stâncoase ivite dintre vâlcele şi hornuri adânci, cu buruienişuri luxuriante. Feţele sudice însă, se deschid luminoase, cu cleanţuri golaşe de stâncă şi brâne înierbate, împodobite cu nenumărate flori.

Între numeroasele brâne ale Jepilor Mici, una singură, Brâna Mare a Jepilor încinge prin mijloc întreg abruptul între Valea Urlătoarea Mare şi Valea Jepilor. Această brână prezintă un deosebit interes prin vegetaţia bogată, remarcabilă mai ales prin grupări mixte între pajişti de brâne şi buruienişuri.

Jepii Mari se înalţă între Jepii Mici şi Piatra Arsă, fiind despărţiţi de aceasta din urmă prin Valea Babei.

Începând cu Piatra Arsă şi continuând cu Furnica, Colţii lui Barbeş şi Vânturiş, munţii din şirul prahovean al culmii principale se ridică deasupra Sinaiei, iar versanţii exteriori au înclinări medii, mai mici şi sunt mai puţin stâncoşi.

Din Vf. Pintenul Pietrei Arse (2007 m), de la limita platoului, se desprinde coama Plaiul Pietrei Arse, care mai jos coboară între văile Piatra Arsă şi Peleşului. La circa 1300 m altitudine, plaiul prezintă o platformă largă pe care se întinde Poiana Stânei.

Valea Peleşului desparte Piatra Arsă de muntele Furnica, luând naştere din platoul Pietrei Arse. Este o vale remarcabilă prin vegetaţia ei luxuriantă din zona păduroasă, unde străbate câteva mici chei stâncoase. La ieşirea din aceste chei, pârâul Peleş se continuă pe marginea Sinaiei şi confluează cu Prahova.

Muntele Furnica aşezat în centrul înălţimilor de deasupra Sinaiei, domină oraşul cu clinele sale domoale, acoperite cu întinse pajişti şi presărate cu zone de stâncării. Un larg picior de munte (Plaiul Furnicii) desparte bazinul Peleşului de cel al văii Zgarbura. Pe un bot al acestui plai, la limita superioară a pădurii, se întinde poiana „Sfârşitul lumii”, la marginea căreia se află hotelul turistic „Cota 1400”.

Valea Zgarburei desparte Furnica de muntele Colţii lui Barbeş, al cărui vârf răsăritean este Vârful cu Dor. Colţii lui Barbeş prezintă o largă coamă împădurită (Plaiul Colţilor), care coboară repede între Valea Zgarburei şi Valea Izvorul Dorului.

Remarcabilă ca peisaj şi vegetaţie este zona abruptă, puternic frământată, a versanţilor dinspre Valea Izvorul Dorului, adâncă depresiune care desparte Colţii lui Barbeş de Vânturiş şi Păduchiosul.

Valea Izvorul Dorului este cea mai sălbatică şi mai pitorească vale din acest şir de munţi.

Şirul prahovean sfârşeşte cu muntele Păduchiosul, cumpănă de ape între bazinul Prahovei şi cel al Ialomiţei.

Munţii Baiului (Gârbova)

În faţa şirului prahovean (spre est), pe cealaltă parte a Prahovei se întind Munţii Baiului (Fig. 1), cu înălţimea maximă de 1908 m în Vârful Baiul Mare. De la Sinaia spre Buşteni se disting următoarele culmi muntoase: muntele Piscul Câinelui (Vf. Piscul Câinelui 1658 m), muntele Cumpătul (Vf. Cumpătul 1651 m), muntele Zamora (Vf. Zamora 1521 m).

Între munţii Piscul Câinelui şi Cumpătul se află Valea Rea, străbătută de pârâul cu acelaşi nume, afluent al Prahovei.

 

Condiţii climatice

Presiunea atmosferică

Valoarea presiunii atmosferice diferenţiază climatul munţilor de cel al regiunilor inferioare, influenţând în mare măsură, direct şi indirect, asupra celorlalte elemente climatice. Presiunea atmosferică scade cu altitudinea în raporturi bine determinate, aşa cum se observă şi în tabelul de mai jos.

Punctul geografic

Altitudine

m

Presiunea atmosferică

mm Hg

(medii anuale)

Bucureşti

80

752

Sinaia

900

690

Cabana Babele

2200

590

Vf. Omul

2507

560

Rarefierea şi transparenţa aerului favorizează pătrunderea până la sol a unei mai intense radiaţii solare. De aceea, pe culmile înalte, solul se încălzeşte puternic în zilele cu soare. În nopţile senine însă, pierderea căldurii prin radiaţie este mai accentuată, având ca efect răcirea rapidă a solului. Astfel, rarefierea aerului determină o amplitudine diurnă relativ mare a temperaturilor solului şi deci un microclimat excesiv la suprafaţa acestuia.

Temperatura aerului

În mod normal, temperatura aerului scade cu altitudinea (circa ½ grad pentru fiecare sută de metri). Temperaturile maxime şi minime arată acest sens de variaţie, aşa cum se observă şi în tabelul de mai jos.

Staţiunea

Temperatura

medie anuală

Temperatura

maximă absolută

Temperatura minimă absolută

Sinaia

+ 60 C

+ 320C

270C

Vf. Omul

30 C

+ 220C

380C

Variaţiile de temperatură în cursul anului se reduc simţitor cu altitudinea. În regimul normal, local, al temperaturii se produc anual oscilaţii puternice şi neregulate, datorită invaziilor întâmplătoare de aer rece sau cald, ca urmare a deplasării maselor de aer continentale sau oceanice. Astfel, uneori în plină vară survin zile foarte reci sau chiar cu ninsoare şi viscol, iar iarna zile neobişnuit de călduroase.

Distribuţia verticală a temperaturii aerului este influenţată nu numai de altitudine, ci şi de formele de relief. În zilele senine şi fără vânt, în special iarna, aerul mai rece de pe culmi coboară în fundul văilor. Se produc astfel inversiuni de temperatură, datorită cărora iarna, pe culmile Bucegilor, la altitudini de peste 2000 m, temperatura aerului este uneori mai ridicată cu 10–150 decât în valea superioară a Ialomiţei situată cu 500–600 m mai jos.

Pe crestele cele mai înalte ale Bucegilor oscilaţiile termice sunt relativ mici şi se produc în jurul unor valori medii reduse.

Vântul

Culmile Bucegilor sunt supuse aproape în permanenţă acţiunii vânturilor. Numai în fundul văilor adânci frecvenţa şi intensitatea vânturilor este mai redusă. Intensitatea vântului creşte odată cu altitudinea. Astfel, pe creste şi vârfuri se înregistrează frecvent vânturi violente care întrec adesea viteza de 30 m/s. Vitezele maxime ale vântului sunt atinse obişnuit spre sfârşitul iernii şi începutul primăverii, vara fiind anotimpul cel mai liniştit. Transportând grăunţe de nisip sau ace de ghiaţă, vântul şlefuieşte necontenit stâncile, în special cele din roci friabile (gresii) modelându-le în forme variate (turnuri, coloane, ciuperci), răscoleşte pământul moale, îmbibat cu apă, primăvara, producând acele „scurmături de vânt”, rupe pe alocuri covorul vegetal, iar în timpul iernii spulberă zăpada, depozitând-o în cantităţi mari în zonele adăpostite şi expunând la îngheţ solul dezgolit.

Direcţia vânturilor dominante în zona subalpină şi alpină a Bucegilor, aproape constantă în tot timpul anului, este de la V-NV către E-SE. Numeroase efecte ale vântului asupra vegetaţiei, solului şi zăpezilor dovedesc această direcţie dominantă. Astfel, coastele cu expoziţie vestică de sub Vf. Omul sunt brăzdate de scurmături rectilinii, care nu se întâlnesc pe versanţii opuşi; către limita superioară a pădurii, ultimele exemplare izolate de molid sau larice prezintă coroana „în drapel”, cu toate ramurile îndreptate unilateral, spre E-SE, apoi, pe platou, trunchiurile târâtoare ale jnepenilor sunt obişnuit culcate spre SE.

Nebulozitatea

Norii şi ceaţa sunt formaţi din picături de apă sau cristale de gheaţă foarte mici, în continuă agitaţie. Ceaţa (negura), nu se deosebeşte de nori decât prin raportul faţă de sol; ceaţa care învăluie frecvent culmile, nu este altceva decât un nor în contact cu solul.

Blocul Bucegilor stă relativ izolat şi este lovit de toate masele de aer în mişcare; acestea, fiind nevoite să se înalţe pe coastele muntelui pentru a trece obstacolul, se răcesc şi îşi condensează surplusul de umiditate sub formă de nori. Din această cauză regiunile înalte ale masivului sunt în general mai înnorate decât împrejurimile depresionare.

Iarna, nebulozitatea culmilor Bucegilor este mai redusă decât la câmpie, iar primăvara şi vara mai ridicată. În general primăvara este foarte noroasă şi toamna senină.

Ceaţa reprezintă un fenomen foarte frecvent în zona alpină a Bucegilor. Vârful Omul este în medie 260 zile pe an acoperit de neguri. În afară de ceaţa joasă din fundul văilor, produsă prin condensarea vaporilor de apă în aerul rece, ca urmare a inversiunilor de temperatură, în regiunile înalte ceaţa persistă uneori zile întregi şi se datoreşte înglobării culmilor în masa norilor.

Dar cea mai frecventă ceaţă la munte este ceaţa orografică. Astfel, în dimineţile senine de vară, pe măsură ce soarele se ridică, aerul de pe versanţii însoriţi se încălzeşte, devine mai uşor şi ia o mişcare ascendentă. Ajungând la altitudini mai mari, datorită presiunii atmosferice mai reduse şi temperaturii mai scăzute, vaporii de apă din aceste mase de aer se condensează sub formă de ceaţă, care începe să învăluie crestele, fiind purtată de curenţi. Aşa se explică de ce negurile se formează adeseori „din senin”. Ascensiunea bruscă a aerului cald şi umed pe coastele muntelui, sub acţiunea insolaţiei puternice şi a vântului poate determina frecvent şi formarea de nori care provoacă averse de ploaie torenţială, cu descărcări electrice.

Precipitaţiile

Masivul Bucegi este situat într-o zonă în care se înregistrează anual, în medie, între 810–1350 mm precipitaţii atmosferice totale (la Bucureşti, în medie 588 mm). Cele mai bogate precipitaţii, în tot cuprinsul masivului, se realizează în luna iulie (168 l/mp), iar perioada cea mai săracă în precipitaţii este luna octombrie (53 l/mp).



* Text adaptat din BELDIE AL., 1968.

Despre autor
©Universitatea din Bucureşti 2003. All rights reserved. No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page. This book was first published by Editura Universităţii din Bucureşti ISBN 973-575-804-0
Comments to: Anca SÂRBU, Daniela SMARANDACHE, Gabriela PASCALE
Last update: Martie 2004
Web designer, Text editor: Annemarie LIHACIU