5. Talofite prezente în MunŢii Bucegi – Baiului

5.1. Licheni

(Regnul Fungi, Încreng. Lichenophyta)

Lichenii sunt un grup aparte de organisme, rezultate în urma convieţuirii permanente dintre o ciupercă (ascomicetă sau mai rar o bazidiomicetă) şi o algă verde sau o algă albastră. Corpul vegetativ rezultat (talul) este total diferit morfologic, structural şi fiziologic faţă de cei doi parteneri care participă la simbioză.

Din punct de vedere morfologic se deosebesc mai multe tipuri de licheni.

Licheni gelatinoşi. Talul gelatinos are aspect subţire, membranos şi foarte friabil la uscăciune şi gros, gelatinos în stare umedă. Consistenţa talului umed se datorează tecii mucilaginoase a componentei algale (algă albastră; ex. Nostoc sp.) care este foarte dezvoltată şi în care sunt înglobate hifele ciupercii. Ex.: Collema sp.

Licheni crustoşi. Tal sub formă de crustă ce aderă puternic de suprafaţa substratului sau este încrustat în acesta (suprafaţa stâncilor, trunchiul arborilor). În numeroase cazuri constituie singuri vegetaţia stâncilor golaşe.

Licheni frunzoşi (foliacei). Tal lamelar, foliaceu (de aspectul unei frunze) cu simetrie dorsi-ventrală, fixat parţial de substrat (sol, scoarţa arborilor) cu ajutorul unor hife asemănătoare unor rizoizi (rizine); corpul său sau cel puţin marginile sunt ridicate de pe substrat.

Licheni tufoşi (fruticuloşi). Au aspectul unor tufe mici ± ramificate, verticale sau pendule cu simetrie radiară. Când sunt foarte lungi şi subţiri au aspect filamentos.

Culoarea talului, criteriu important în determinarea speciilor este foarte variată: albă, galbenă, cenuşie, brună, neagră, verde, albăstruie, roşie etc.

După natura substratului pe care trăiesc lichenii pot fi: saxicoli (pe stânci) – endolitici (cresc chiar în masa stâncii) şi epilitici (cresc pe suprafaţa rocilor); corticoli (pe trunchiul şi ramurile arborilor) – endofloiodici (cresc în grosimea scoarţei) şi epifloiodici (cresc pe suprafaţa scoarţei); tericoli (cresc pe diferite tipuri de sol); lignicoli (pe lemne şi putregaiuri); muscicoli (pe muşchi) etc.

Înmulţirea lichenilor se realizează în general pe cale vegetativă (fragmente de tal ş.a.). Ciuperca constitutivă se poate înmulţi şi asexuat prin spori, formând corpuri sporifere: apotecii (frecvent) şi peritecii. Apoteciile se prezintă ca nişte mici discuri, cu diametrul de câţiva milimetri, ce se prind de tal printr-un picioruş (podeţiu). Culoarea apoteciilor variază, fiind de obicei diferită de cea a talului pe care se formează. În apotecii se formează spori care eliberaţi germinează, dând naştere la hife de ciupercă. Dacă aceste hife întâlnesc alga corespunzătoare, vor da naştere unui nou lichen.

Observaţii. Lichenii sunt utilizaţi ca materie primă în diferite ramuri industriale (farmaceutică, alimentară, chimică). Utilitatea lor se datorează numărului foarte mare de substanţe chimice pe care le formează în cadrul proceselor metabolice, substanţe cunoscute sub numele de acizi lichenici (termen impropriu deoarece, cu toate că majoritatea acestor substanţe au o reacţie acidă, ele nu au compoziţia acizilor).

Lichenii au fost definiţi ca „pionieri ai vegetaţiei” deoarece sunt primii care se instalează în staţiuni improprii pentru alte grupe de plante. Prin intermediul acizilor lichenici, care au o accentuată acţiune corozivă, lichenii reuşesc să dezagrege rocile şi să contribuie astfel la formarea unui strat subţire de sol, pe care ulterior se pot instala alte organisme vegetale. Datorită sensibilităţii lor deosebite, lichenii constituie indicatori valoroşi ai gradului de poluare al atmosferei ca şi ai unor condiţii ecologice staţionare.

Lichenii pot avea şi o serie de efecte negative: lichenii crustoşi contribuie la distrugerea ritidomului arborilor; lichenii foliacei şi fruticuloşi sufocă plantele prin blocarea funcţiei stomatelor şi asigură condiţii optime pentru dezvoltarea unor paraziţi animali periculoşi. Lichenii au proprietatatea de a concentra în talurile lor o mare cantitate de substanţe radioactive; în acest context animalele din regiunile polare care consumă aceşti licheni concentrează la rândul lor doze însemnate de elemente radioactive care devin periculoase în special pentru populaţiile umane care se hrănesc cu carnea acestora.

Dintre speciile de licheni prezente în masivul Bucegi şi Munţii Baiului enumerăm câţiva reprezentanţi din Cls. Ascolichenes, Ord. Discolichenes.

Licheni crustoşi

Graphis sp. (Fam. Graphidaceae). Gen bogat în specii corticole ce vegetează pe arbori cu ritidom neted (fag, carpen, tei). Talul apare sub formă de pete crustiforme de culoare verzuie, uneori cu nuanţe brunii sau albăstrui. Prezenţa talului este frecvent marcată de apoteciile caracteristice: liniare, neregulat ramificate, proeminente deasupra talului şi a scoarţei, şanţate, paralele (prin forma şi modul lor de dispunere pe tal amintesc scrierea cuneiformă). Ex.: Graphis scripta (trăieşte pe ritidom de fag).

Rhizocarpon geographicum (Fam. Lecideaceae). Lichen saxicol de culoare galben verzuie, cu contur neregulat; apoteciile apar sub forma unor puncte negricioase (Fig. 4.1.).

Licheni frunzoşi

Lobaria pulmonaria – brâncă (Fam. Stictaceae). Lichen corticol rar saxicol. Tal mare (până la 40 cm), adânc lobat, cu suprafaţa alveolară (aspect de plămân). Pe faţa superioară are culoare verde/verde-brunie, iar pe cea inferioară, gălbuie sau brună, cu aspect pâslos (cu excepţia alveolelor concave, albe şi nude) (Fig. 4.2.).

Parmelia furfuracea (Fam. Parmeliaceae). Lichen corticol. Tal cu lobi dicotomic repetat ramificaţi şi uşor recurbaţi spre faţa inferioară. Faţa superioară de culoare cenuşiu-verzuie, netedă, cu aspect prăfos; faţa inferioară de culoarea neagră (Fig. 4.3.). În păduri sunt frecvente de asemenea: P. caperata, P. cetrarioides ş.a.

Peltigera canina (Fam. Stictaceae). Lichen corticol sau tericol. Vegetează în staţiuni (locuri) umede şi umbrite. Tal de culoare cenuşie (verde-albăstruie), neted şi lucios pe faţa superioară, alb şi reticulat pe faţa inferioară (Fig. 4.4.).

Xanthoria parietina – lichenul galben (Fam. Teloschistaceae). Specie frecvent întâlnită pe scoarţa arborilor, stânci, pietre. Tal foliaceu galben-portocaliu cu marginile ridicate şi apotecii mari, portocalii (Fig. 4.5.).

Licheni tufoşi

Cetraria islandica – lichenul de Islanda, lichen de munte (Fam. Parmeliaceae). Specie tericolă ce creşte în tufe dese, compacte. Tal erect (până la 12 cm înălţime) cu marginile lobate şi ciliate de culoare brun-verzuie. Răspândit în pajişti montane şi alpine (Fig. 4.6.). În zona alpină vegetează şi Cetraria nivalis.

Cladonia rangiferina – lichenul renilor (Fam. Cladoniaceae). Lichen tericol cu tal cilindric de culoare cenuşie cu apotecii brune. Ramificaţii erecte, alb-cenuşii (cenuşiu-albăstrui), netede, cu ramificaţiile terminale curbate în jos, toate în aceeaşi parte (Fig. 4.7.). Răspândit în zona montană şi alpină împreună cu Cladonia pyxidata (trâmbiţa muşchiului) (Fig. 4.8.), Cladonia sylvatica, Cladonia coniocraea ş.a.

Fig. 4. Licheni crustoşi (1), foliacei (2-5) şi fruticuloşi (6-10):

Thamnolia vermicularis (Fam. Usneaceae). Lichen tericol, frecvent întâlnit în pajiştile alpine. Tal cilindric, fistulos, ascuţit la capete, de culoare albă (alb-cenuşiu), simplu sau cu ramificaţii puţine şi scurte (Fig. 4.9.).

Usnea florida – mătreaţa bradului, barba ursului (Fam. Usneaceae). Lichen corticol. Tal filamentos, ramificat, de culoare cenuşiu-verzuie ce atârnă pe ramurile brazilor şi a altor conifere. Talul poartă la vârf apotecii mari, disciforme, mai închise la culoare. Usnea barbata (asemănătoare cu prima, dar mai rară) vegetează de asemenea pe ramurile coniferelor (Fig. 4.10.).