6.2. Structuri implicate în reproducerea sexuatĂ

Pteridofite (Încreng. Pteridophyta)

Pteridofitele sunt plante fără flori şi seminţe care se reproduc prin spori – cormofite sporifere.

Pe sporofit (planta propriu-zisă) se formează sporangi (pe sporofile sau trofosporofile). Sporangii pot fi grupaţi în spice sporifere, sori etc. (Fig. 22: 1,2; Fig. 23). Sorii sunt de obicei protejaţi de un înveliş numit induzie. În sporange, în urma diviziunii meiotice a celulelor mame ale sporilor, se formează spori (pteridospori). Sporangele matur se deschide în moduri variate eliberând sporii; în acest scop, la Polypodiaceae se formează un inel mecanic de dehiscenţă (Fig. 23.2.).

Spermatofite

Din grupul spermatofitelor fac parte reprezentanţii Încreng. Pinophyta (Gymnospermatophyta) şi Magnoliophyta (Angiospermatophyta), plante ce ating cel mai înalt grad de evoluţie atât în sfera vegetativă cât mai ales în cea reproducătoare prin apariţia florii şi a seminţelor.

Floarea la pinofite

La pinofite florile sunt unisexuate (masculine şi feminine), dispuse pe acelaşi individ – plante monoice sau pe indivizi diferiţi – plante dioice. Florile sunt lipsite de înveliş floral sau prezintă un înveliş redus, primitiv.

La reprezentanţii Fam. Pinaceae (Pinus sylvestris, Picea excelsa, Abies alba, Pinus mugo) florile unisexuate, monoice, sunt grupate în conuri.

Florile masculine dispuse la extremitatea unor ramuri tinere, au forma unui con mic – conuleţ (Fig. 42: 1a,1b). Conuleţul este alcătuit dintr-o axă scurtă, la bază cu 1–2 bractei care îndeplinesc rolul de înveliş floral. Pe axă sunt dispuse spiralat, numeroase microsporofile (stamine) care poartă pe faţa inferioară 2 sau mai mulţi microsporangi (saci polinici) (Fig. 42: 1b). În microsporangi din celule mame microsporale care parcurg meioza, se formează microspori şi ulterior granule de polen. La maturitate sacii polinici se deschid printr-o fantă longitudinală, eliberând granulele de polen. Odată cu acest proces, conurile masculine cad de pe ramuri şi se dezorganizează foarte repede.

Florile feminine sunt în general grupate în inflorescenţe alcătuind conuri. Un con este alcătuit dintr-o axă pe care se inseră numeroşi solzi sterili (bractei). În axila fiecărui solz steril se diferenţiază câte un solz fertil (sol carpelar, solz seminal, megasporofilă). Pe faţa superioară a fiecărei megasporofile se diferenţiază 1–2 sau mai multe ovule. Ovulele nu sunt acoperite (închise) de solzul carpelar, caracter ce se menţine şi la seminţe. Fiecare bractee împreună cu solzul fertil şi ovulele pe care le poartă reprezintă o floare feminină, iar conul în ansamblu este considerat o inflorescenţă (Fig. 42.1: c,d,e,f,g).

Fig. 42. Organizarea florii la conifere - Pinus sylvestris: 1a - ramură cu flori %; 1b - secţiune longitudinală prin floare % (conuleţ); 1c - ramură cu inflores-cenţe & tinere (conuri); 1d - secţiune longitu-dinală prin con &; 1e - floare & văzută ven-tral; 1f - floare & văzută dorsal; 1g - con & matur; 1h - solz car-pelar cu două seminţe; 1i - sămânţă aripată; af - axa florii; a - axa inflorescenţei; br - bractee; msf - microspo-rofilă; msg - micro-sporange; ov - ovul; rm - ramură; sc - solz carpelar; u - umbo.

La reprezentanţii Fam. Cupressaceae (Juniperus sp.) şi Taxaceae (Taxus baccata) florile unisexuat-dioice sunt de asemenea organizate în conuri.

Sămânţa la pinofite

După consistenţa lor seminţele pot fi uscate, cărnoase şi parţial cărnoase.

Seminţe aripate. Sunt întâlnite la majoritatea reprezentanţilor Fam. Pinaceae. Tegumentul seminal este dur, sclerificat. Sămânţa este însoţită frecvent de o aripă membranoasă provenită din ţesutul solzului carpelar (Fig. 42: 1h,1i). Astfel de seminţe sunt uşor răspândite cu ajutorul vântului.

Pseudobace. La Juniperus sp. (ienupăr) floarea feminină este alcătuită din trei ovule sferice, dispuse fiecare pe câte un solz carpelar. După fecundaţie solzii carpelari concresc învelind ovulele într-un corp sferic, cărnos, asemănător unui fruct de tip bacă. Pseudobacele sferice, de culoare albastră-negricioasă sunt comestibile.

Sămânţă protejată de aril. La Taxus baccata unicul ovul al florii feminine este înconjurat la bază de o sporofilă rudimentară, de consistenţă cărnoasă care, după fecundaţie, se dezvoltă şi formează în jurul seminţei un înveliş cărnos, iniţial verde şi ulterior de culoare roşie ce înconjură parţial sămânţa – aril. Arilul constituie singura parte netoxică din întreaga plantă (care conţine un alcaloid – taxina) şi reprezintă o adaptare la răspândirea speciei mai ales ornitochoră (cu ajutorul păsărilor care consumă arilul).

Floarea la magnoliofite

În marea majoritate a cazurilor, florile se dezvoltă în axila unei bractei. Dispoziţia florilor pe axa tulpinală este variată şi în acelaşi timp caracteristică pentru diferitele specii de plante şi depinde de modul de ramificare al tulpinii. Florile pot fi solitare sau grupate în inflorescenţe.

Flori solitare. Florile sunt solitare în cazul în care axa principală se termină cu o singură floare. Ex.: Anemone nemorosa (floarea Paştelui, păştiţa albă), Anemone ranunculoides (floarea Paştelui, păştiţa galbenă), Galanthus nivalis (ghiocel), Papaver sp. (mac) (Fig. 43).

Fig. 43. Flori solitare: 1 - Anemone nemorosa; 2 - Anemone ranunculoides; 3 - Galanthus nivalis.

Inflorescenţe simple monopodiale (racemoase)

Acest tip de inflorescenţe prezintă o axă principală, cu creştere indefinită (nu se termină cu o floare), care trece prin întregul sistem de ramificaţie (monopodiu); de pe axa prin-cipală pornesc numeroase axe florifere secundare care se termină cu câte o floare. Florile de la bază sunt mature faţă de cele din vârf. Ex.: racem, spic, ament, spadice, corimb, umbela, capitul, calatidiu.

Racem – pe axa principală se dezvoltă, de la nivele diferite, axe secundare fiecare terminată cu o floare. Ex.: Convallaria majalis, Verbascum sp. (lumânărica). Inflorescenţă întâlnită frecvent la reprezentanţii Fam. Fabaceae (Robinia pseudacacia, Vicia sp.) şi Brassicaceae. La brasicacee florile nu sunt bracteate (Alyssum repens – ciucuşoară, Capsella bursa-pastoris – traista-ciobanului, Thlaspi sp. – punguliţă etc.) (Fig. 44).

Fig. 44. Inflorescenţe simple racemoase. Racem: 1 - Alyssum repens; 2 - Convallaria majalis; 3 - Vicia cracca; 4 - schema inflorescenţei.

Ament – pe axa principală flexibilă, pendulă sau erectă, se diferenţiază flori unisexuate sesile sau scurt pedicelate. Ex.: Alnus sp. (arin), Betula sp. (mesteacăn), Carpinus betulus (carpen), Corylus avellana (alun), Fagus sylvatica (fag), Populus sp. (plop), Salix sp. (salcie) (Fig. 45: 1,2).

Spic – pe axa principală rigidă se dezvoltă flori bracteate, scurt pedicelate sau sesile. Ex.: Alopecurus pratensis (coada vulpii), Plantago sp. (pătlagina) (Fig. 45: 3–5). Inflorescenţă caracteristică Fam. Poaceae.

Corimb – pe axa prin-cipală se dezvoltă altern, de la nivele diferite, axe florifere secun-dare care, în partea superioară, ajung la acelaşi nivel. Ex.: Spiraea sp. (cununiţă) (Fig. 46: 1,2).

Umbela – pe axa principală se formează axe secundare florifere de aceeaşi lungime care pornesc aproape din acelaşi loc, din axila unor bractei ce alcătuiesc involucrul. Ex.: Allium ursinum (leurdă, usturoiul ursului), Coronilla sp. (coronişte), Lotus corniculatus (ghizdei) (Fig. 46: 3,4).

Fig. 45. Inflorescenţe simple racemoase. Ament: 1 - Corylus avellana; 2 - schema inflorescenţei. Spic: 3 - Alopecurus pratensis;  4 - Plantago sp.; 5 - schema inflorescenţei; ap - axa principală; fl - flori.

Spadice (spadix) – pe axa principală puternic îngroşată, căr-noasă, se dispun flori sesile protejate de o bractee mare – spata sau de mai multe bractei. Ex.: Arum orientale, Arum maculatum (rodul-pământului), Typha sp. (papura) (Fig. 47).

Capitul – pe axa principală scurtă, sferică sau ovoidă, compactă sau goală, se inseră flori sesile sau scurt pedicelate; întreaga inflo-rescenţă este protejată de bractei ce alcătuiesc un involucru. Ex.: Matricaria recutita (muşeţel), Trifolium sp. (trifoi). Inflorescenţă frecvent întâlnită la reprezentanţii Fam. Fabaceae şi caracteristică pentru Fam. Asteraceae (Fig. 48: 1,2).

Fig. 46. Inflorescenţe simple racemoase. Corimb: 1 - Spiraea chamaedryfolia; 2 - schema inflo-rescenţei. Umbela: 3 - Coronilla varia; 4 - schema inflorescenţei.

Fig. 47. Inflorescenţe simple race-moase. Spadice la Arum maculatum: 1 - inflorescenţă acoperită de spată; 2 - inflorescenţă cu spata îndepărtată; 3 - schema inflorescenţei; apm - aparat de manifestaţiune; flf - flori &; flm - flori %; fls - flori sterile.

Calatidiu – pe axa lăţită ca un disc se dispun flori sesile; bracteele de la baza axei formează involucrul. Inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. Asteraceae: Bellis perennis (bănuţei), Hieracium villosum (vulturică), Leontodon hispidus (potcapul călugărului), Taraxacum officinale (păpădie) (Fig. 48: 3–5).

Inflorescenţe simple simpodiale (cimoase)

Inflorescenţele cimoase prezintă o axă primară cu creştere definită (se termină cu o floare). Pe axa primară se diferenţiază axe de ordine şi vârste diferite, cu creştere definită. Nu se formează o axă comună, care să treacă prin întregul sistem de ramificaţie (monopodiu), ci un simpodiu alcătuit din axe de vârste şi ordine diferite. Florile sunt cu atât mai tinere cu cât sunt mai îndepărtate de vârf.

După numărul ramificaţiilor secundare ale axei primare, care pornesc din acelaşi loc, se deosebesc trei tipuri de inflorescenţe simpodiale: monohaziu, dihaziu şi polihaziu.

Monohaziu (cima unipară) – prezintă o axă floriferă primară care se termină cu o floare. De pe această axă, subterminal, din axila unei bractei porneşte o singură ramificaţie laterală terminată cu o floare, ramificaţia continuând unilateral. Axele florifere se pot ramifica în acelaşi plan sau în planuri diferite. Se deosebesc 4 tipuri de inflorescenţe monohaziale: drepaniu, ripidiu, bostrix şi cincin.

Fig. 48. Inflorescenţe simple racemoase. Capitul: 1 - Matricaria recutita; 1a - secţiune longitudinală prin inflorescenţă; 2 - schema inflorescenţei. Calatidiu: 3 - Leontodon hispidus; 4 – Hieracium villosum;  5 - schema inflorescenţei.

Fig. 49. Inflorescenţe simple cimoase monohaziale: 1 - drepaniu la Juncus bufonius; 1a - fragment de inflorescenţă; 1b - drepaniu văzut în profil (schemă); 2 - ripidiu la Iris pseudacorus; 2a - ripidiu văzut lateral (schemă);  I-VI - succesiunea florilor; b₁-b₅  - succesiunea bracteilor.

Drepaniul (cima unipară în formă de seceră) prezintă axele florifere de ordin superior dezvoltate în acelaşi plan (anterior) al axei mamă respective şi într-un singur sens. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. Juncaceae (Juncus sp. – rugină) (Fig. 49.1.).

Ripidiul (cima unipară în evantai) prezintă axele florifere dezvoltate în acelaşi plan (posterior), dar alternativ, în două sensuri diferite, rezultând o inflorescenţă în formă de zig-zag sau evantai. Toate ramificaţiile florifere sunt situate între prima axă şi cea secundară. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru Fam. Iridaceae. Ex.: Iris sp. (stânjenel) (Fig. 49.2.).

Bostrix (cima unipară helicoidală sau în şurub) – axele florifere se dezvoltă în mai multe planuri, urmând o linie helicoidală, spre dreapta sau spre stânga. Ex.: Hemerocallis sp. (crin) (Fig. 50.1.).

Cincin (cima unipară scorpioidă) – axele florifere succesive se dezvoltă alternativ, în planuri diferite (la dreapta şi la stânga), transversal faţă de medianele bracteelor axelor mamă. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. Boraginaceae (Symphytum officinale – tătăneasă, Myosotis sp. – nu-mă-uita etc.) (Fig. 50.2.).

Fig. 50. Inflorescenţe simple cimoase monohaziale: 1 - bostrix la Hemerocallis sp.; 1a - bostrix (proiecţie); 2 - cincin la Symphytum officinale; 2a - cincin (proiecţie); I-VI - succesiunea florilor; b₁-b₅ - succesiunea bracteilor.

Dihaziu (cima bipară, cima dicotomică). Prezintă o axă floriferă primară care se termină cu o floare. De la primul nod aflat sub această floare (subterminal), în axila a două bractei opuse, se dezvoltă două axe secundare, aproximativ egale ca lungime, terminate fiecare cu câte o floare. Acest sistem de ramificaţie se poate repeta de mai multe ori. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. Caryophyllaceae. Ex.: Myosoton aquaticum (pleşcaiţă) (Fig. 51.1.).

Glomerul – dihaziu la care axele de ordin superior sunt foarte scurte. Inflorescenţă caracteristică Fam. Chenopodiaceae.

Polihaziu (cima multipară) – de pe axa floriferă primară, de sub floarea terminală, din axila mai multor bractei (involucru) pornesc succesiv, din acelaşi loc, mai multe axe florifere de ordine şi vârste diferite ale căror flori nu se maturează toate în acelaşi timp. Ex.: Butomus umbellatus (roşăţea), Sedum sp. ş.a. (Fig. 51.2.).

Inflorescenţe compuse

Fig. 51. Inflorescenţe simple cimoase: 1 - dihaziu la Myosoton aquaticum; 1a - schema inflorescenţei; 2 - polihaziu la Butomus umbellatus; 2a - schema inflorescenţei; I-V - axe de vârste/ordine diferite.

Inflorescenţe compuse homotactice racemoase

Spic compus. Inflorescenţa este alcătuită dintr-o axă comună (axa spicului/rahis) formată din noduri şi întrenoduri ± scurte. La noduri se inseră alternativ spice simple, scurt pedicelate numite spiculeţe. Un spiculeţ este format dintr-o axă (axa spiculeţului) pe care se află dispuse altern două sau mai multe flori. La baza spiculeţului se află două hipsofile numite glume: gluma superioară şi gluma inferioară. La baza fiecărei flori se află alte două hipsofile numite palee (glumele): paleea superioară şi paleea inferioară. Floarea bisexuată (alcătuită din gineceu şi frecvent 3 stamine) prezintă la bază două lodicule (glumelule) interpretate ca un perigon sepaloid. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. Poaceae: Elymus repens (pir târâtor), Lolium sp. (raigras/iarba de gazon), Secale cereale (secara), Triticum aestivum (grâu comun) etc. (Fig. 52.1.).

Panicul (racem compus cu spiculeţe) – racem compus, mai mult sau mai puţin răsfirat, ale cărui ramificaţii se termină cu spiculeţe uniflore sau multiflore, lung pedunculate. Inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. Poaceae. Ex.: Anthoxanthum odoratum (viţelar), Arrhenatherum elatius (ovăscior), Bromus sp. (obsiga), Festuca sp. (păiuş), Nardus stricta (ţăpoşică), Poa sp. (firuţa) ş.a. (Fig. 52: 2–4).

Fig. 52. Inflorescenţe com-puse homotactice racemoase. Spic compus: 1 - Elymus repens; 1a - spiculeţ; 1b - schema generală a unui spi-culeţ; 1c - spic compus (schema inflorescenţei); asp - axa spicului (rahis); aspi - axa spiculeţului; cl - călcâi; gi - glumă inferioară; gs - glumă superioară; lo – lodi-cule; ovr - ovar; pi - palee inferioară; ps - palee supe-rioară; sta - stamine cu antere oscilante; stg - stigmat plumos. Panicul: 2 - Bromus hordeaceus; 3 - Festuca supina; 3a - spiculeţ; 4 - Poa annua; 4a - spiculeţ.

Umbela compusă. Axa principală, la baza căreia se află numeroase bractei ce alcătuiesc un involucru se ramifică sub formă de umbelă. Axele secundare se ramifică formând mici umbele numite umbelule; la baza umbelulei totalitatea bracteelor alcătuiesc un involucel. Uneori involucrul şi involucelul lipsesc. Inflorescenţă caracteristică reprezentanţilor Fam. Apiaceae (Umbelliferae). Ex.: Aegopodium podagraria (piciorul caprei), Daucus carota (morcov) ş.a. (Fig. 53.1.).

Corimb compus – prezintă o axă principală pe care se formează axe secundare ce se ramifică la rândul lor sub formă de corimb. Tip de inflorescenţă întâlnită şi la unii reprezentanţi ai Fam. Rosaceae: Crataegus sp. (păducel), Sorbus aucuparia (scoruş de munte) ş.a. (Fig. 53.2.).

Racem cu umbele – axa principală se ramifică sub formă de racem; axele secundare se ramifică sub formă de umbelă. Ex.: Hedera helix (iedera) (Fig. 53.3.).

Fig. 53. Inflorescenţe compuse homotactice racemoase: 1 - umbelă compusă la Aegopodium podagraria; 1a - schema inflorescenţei; 2 - corimb compus la Sorbus aucuparia; 2a - schema inflorescenţei;  3 - racem cu umbele la Hedera helix; in - involucru; inv - involucel; umb - umbelulă.

Racem cu calatidii. Axa principală se ramifică sub formă de racem; axele secundare formate se termină cu o inflorescenţă simplă de tip calatidiu. Ex.: Petasites albus (captalan) (Fig. 54.1.).

Corimb cu calatidii. Pe axa principală se dezvoltă axe secundare ce formează un corimb; axele secundare se ramifică de asemenea sub formă de corimb şi poartă terminal câte un calatidiu. Ex.: Achillea sp. (coada şoricelului) (Fig. 54.2.).

Capitul compus. Inflores-cenţă prezentă la unii reprezentanţi ai Fam. Asteraceae. Ex.: Leon-topodium alpinum (albumiţă, floare de colţ, floarea Reginei) (Fig. 54.3.).

Fig. 54. Inflorescenţe compuse homotactice racemoase: 1 - racem cu calatidii la Petasites albus; 1a - porţiune de tulpină cu calatidii; 1b - floare; 2 - corimb cu calatidii la Achillea millefolium; 2a - calatidiu; 2b - floare; 2c - schema inflorescenţei; 3 - apitul compus la Leontopodium alpinum (schemă).

Umbelă de spiculeţe. Axa principală se ramifică sub formă de umbelă. Pe axele secundare formate se află, dispuse în axila unor bractei, flori scurt pedicelate. Ex.: Cynodon dactylon (pir-gros).

Inflorescenţe compuse homotactice cimoase

Polihaziu de dihazii cu monohazii de tip cincin. Ex.: Euphorbia sp. (laptele-cucului/ laptele câinelui).

Inflorescenţa este alcătuită dintr-o axă primară terminată cu o floare. De pe această axă, de la primul nod aflat sub floare, din axila mai multor bractei, se dezvoltă un mănunchi de axe de ordine şi vârste diferite, fiecare terminate cu câte o floare; se formează astfel un polihaziu.

De pe fiecare axă a polihaziului, din axila a două bractei opuse se dezvoltă două axe terminate cu câte o „floare” formând astfel un dihaziu.

Fig. 55. Ciaţiu la Euphorbia sp.: 1 - vedere exterioară a unei „flori biologice”; 2 - ciaţiu în secţiune longitudinală - florile % sunt dispuse în cincin; 3 - floare % (stamină); cp - cupă; cpf - carpofor; flf - floare &; flm - floare %; gln - glande nectarifere.

Ultima ,,floare” din dihaziu este din punct de vedere biologic o floare, iar din punct de vedere morfologic o inflorescenţă numită ciaţiu care imită o floare hermafrodită (Fig. 55). Inflorescenţa este alcătuită dintr-o cupă (involucru) rezultată din concreşterea a 5 bractei care alternează cu 4 glande nectarifere semilunare. În cupă se află staminele şi gineceul astfel încât, aparent, ciaţiul se aseamănă cu o floare. În axila celor 5 bractei se dezvoltă 5 inflorescenţe masculine monohaziale de tip cincin. Fiecare inflorescenţă este alcătuită din 5 flori masculine reprezentate de stamine cu filamente inegale. Fiecare stamină este considerată o floare masculină, deoarece la baza filamentului staminal se află o gâtuitură circulară, care indică locul de inserare a învelişului floral sau chiar un înveliş floral ± redus.

Ciaţiul este inflorescenţa caracteristică reprezentanţilor Fam. Euphorbiaceae.

Inflorescenţe heterotactice (mixte)

Ex.: cincin cu calatidii – Hieracium aurantiacum (ruşuliţă); cincin cu umbelă – Chelidonium majus (rostopască); bostrix cu calatidii – Cichorium intybus (cicoare); spic cu polihaziu sau dihaziu – Lamiaceae; capitul cu cincin – Armeria sp.; ament cu dihazii – Betula pendula (mesteacăn) etc.

Elementele florii la magnoliofite

O floare completă este alcătuită din: receptacul, înveliş floral, androceu şi gineceu (Fig. 56). Dacă la o floare lipseşte unul din aceste elemente ea se numeşte incompletă.

Fig. 56. Floare completă de Ranunculus acris: 1 - floare în secţiune longitudinală; 2 - floare văzută în profil; ca - carpelă; pf - peduncul floral; pt - petale; r - receptacul; sp - sepale; sta - stamine.

Receptaculul este extremitatea superi-oară a axei florale pe care se inseră elemen-tele florii. Receptaculul are forme variate: sferic sau conic (Ranunculus sp.), disciform – ca un disc (Rubus sp.), cupuliform – în formă de cupă (Rosa sp.), sub formă de butelie (Galanthus nivalis), cilindric etc. (Fig. 57). Internodul de sub receptacul se numeşte peduncul floral (floare solitară) sau pedicel floral (dacă floarea face parte dintr-o inflorescenţă).

Fig. 57. Tipuri de receptacul floral: 1 - sferic la Ranunculus sceleratus; 2 - disciform la Rubus odoratus; 3 - cupuliform la Rosa arvensis; 4 - sub formă de butelie la Galanthus nivalis.

Învelişul floral este alcătuit din frunze modificate. El se numeşte periant, atunci când ele-mentele sale – sepale şi petale – se disting ca formă, dimensiuni, culoare (flori heteroclamideice, cu înveliş floral dublu) şi perigon când elementele sale numite tepale nu se deosebesc între ele (flori homoclamideice, cu înveliş floral simplu). Florile la care lipseşte numai caliciul sau numai corola se numesc flori monoclamideice. Florile lipsite de periant se numesc nude (aclamideice).

Sepalele constituie primul ciclu de frunze modificate, deobicei verzi, inserate pe receptacul spre exterior. Totalitatea sepalelor alcătuieşte caliciul.

Caliciul poate fi reprezentat de un singur ciclu de elemente sau de două cicluri, caz în care ciclul extern se numeste calicul (Fragaria sp., Potentilla sp.) (Fig. 58: 1,2).

Caliciul este dialisepal, când sepalele sunt libere (plante mai puţin evoluate –ranunculacee, brasicacee) şi gamosepal când sepalele sunt concrescute (plante mai evoluate – solanacee, lamiacee, primulacee ş.a) (Fig. 58: 1–7). De cele mai multe ori unirea sepalelor este parţială; părţile care rămân libere se numesc lacinii (dinţi).

Forma caliciului gamosepal: tubuloasă (Dianthus sp.), infundibuliformă – ca o pâlnie (Primula veris), inflată/umflată (Silene sp.), urceolată (Hyoscyamus niger), campanulată – sub formă de clopot (Gentiana acaulis) etc. (Fig. 58: 3–7).

La unele flori caliciul apare sub formă de peri. Ex.: Arnica montana, Taraxacum officinale şi alte asteracee (Fig. 58.8.).

Fig. 58. Tipuri de caliciu. Caliciu dialisepal: 1 - Sinapis arvensis; 2 - caliciu dublu (caliciu extern şi calicul) la Fragaria vesca. Caliciu gamosepal: 3 - tubulos la Dianthus sp.; 4 - infundibuliform la Primula veris; 5 - inflat la Silene sp.; 6 - urceolat la Hyoscyamus niger; 7 - campanulat la Gentiana acaulis. Caliciu format din peri: 8 - flori tubuloase de Arnica montana; K – caliciu.

Sepalele pot fi persistente sau caduce. La Papaver sp. (mac) sepalele cad în timpul înfloririi.

Petalele reprezintă al doilea ciclu de frunze modificate, în general diferit colorate, dispuse în alternanţă cu sepalele. Petala este alcătuită din lamină şi unguiculă, partea inferioară, îngustată a petalei, cu care aceasta se prinde de receptacul. Totalitatea petalelor alcătuieşte corola.

Fig. 59. Forma petalelor: 1 - orbiculară (Ranunculus acris); 2 - oval-lanceolată (Nymphaea alba); 3 - unguiculată (Cheiranthus cheiri); 4 - bilobată (Stellaria media); 5 - tetralobată (Lychnis flos-cuculi). Petale transformate în organe nectarifere: 6, 7, 8 - cornet nectarifer la Aconitum sp. (6), Helleborus sp. (7)  şi Trollius europaeus (8); 9 - pinten nectarifer la Viola odorata.

Forma petalelor poate fi: orbiculară (Anagallis sp., Solanum sp., Ranunculus acris), oval-lanceolată (Nymphaea alba), unguiculată (Cheiranthus cheiri), bilobată (Stellaria media), tetralobată (Lychnis flos-cuculi), emarginată (Rosa sp., Rubus sp.) etc. (Fig. 59: 1–5).

Fig. 60. Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: 1 - Fragaria vesca; 2 - Sinapis arvensis; 3 - Stellaria media. Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: 4 - floare de fabacee (Pisum sativum); 4a - corola etalată; al - alae/aripi (petale laterale); ca - carena (petale inferioare); ve - vexilum petala superioară); 5 - Veronica polita.

La unele specii petalele sunt transformate în: petale nectarifere/ port-nectarii (la Ranunculus sp. fiecare petală este considerată un port-nectariu deoarece prezintă pe faţa superioară, bazal, câte o glandă nectariferă); cornete nectarifere (Aconitum sp. – omag, Helleborus sp. – spânz, Trollius europaeus – bulbuci); pinten nectarifer provenit din petala anterioară (Linaria sp., Orchis sp., Viola sp.) (Fig. 59: 6–9). La Helleborus sp. toate petalele sunt transformate în cornete nectarifere. Glandele nectarifere (nectarine), ţesuturi localizate frecvent în floare elaborează nectarul.

Corola este dialipetală, când petalele sunt libere (Ranunculaceae, Rosaceae, Brassicaceae, Fabaceae, Caryophyllaceae, Apiaceae ş.a.) şi gamopetală, când petalele sunt concrescute (Solanaceae, Ericaceae, Convolvulaceae, Asteraceae ş.a.).

Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: Fragaria vesca – fragi de pădure (Fam. Rosaceae), Sinapis arvensis – muştar sălbatic (Fam. Brassicaceae), Stellaria media – rocoină (Fam. Caryophyllaceae) (Fig. 60: 1–3).

Fig. 61. Corolă gamopetală cu simetrie actinomorfă: 1, 2 - tubuloasă la Nicotiana tabacum (1) şi Arctium lappa (2); 3 - hipocrateriformă (Syringa vulgaris); 4 - infundibuliformă (Calystegia   sepium); 5 - globuloasă (Vaccinium myrtillus); 6 - campanulată (Campanula rotundifolia).

Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: Veronica sp. (Fam. Scrophulariaceae) (Fig. 60.5.). Corola papilionată carac-teristică reprezentanţilor Fam. Fabaceae este alcătuită din 5 petale libere: o petală superioară mare, rotundă (steag, stindard, vexilum), două petale laterale mai mici (aripi/alae) şi două petale inferioare alipite prin marginile lor externe (luntriţa, carena). Ex.: Pisum sativum (Fig. 60.4.).

Fig. 62. Corolă gamopetală cu simetrie zigomorfă: 1 - personată la Linaria vulgaris; 1a - floare văzută în profil; 2, 3 - bilabiată la Salvia pratensis (2) şi Pedicularis sp. (3); 4 - capitul la Leucanthemum vulgare; 4a - floare tubuloasă cu simetrie actinomorfă (în centrul inflorescenţei); 4b - floare ligulată cu simetrie zigomorfă (la periferia inflorescenţei); 5 - floare ligulată de Taraxacum officinale; C - corola; K - caliciu; lgc - ligula corolei; lbi - labium inferior; lbs - labium superior; ovr - ovar; pin - pinten;  sta - stamine; stg - stigmat; sti - stil.

Corola gamopetală cu simetrie actinomorfă poate fi: tubuloasă – petalele concresc sub forma unui tub lung ± larg (Arctium lappa, Nicotiana tabacum); hipocrateriformă (Syringa vulgaris); infundibuliformă – tubul corolei se lărgeşte treptat spre vârf ca o pâlnie (Calystegia sp., Convolvulus sp., Datura stramonium); campanulată – sub formă de clopoţel (Campanula sp.); globuloasă, aproape sferică (Vaccinium sp.); urceolată – tubul corolei se lăţeşte spre bază asemenea unui ulcior (Atropa belladonna) etc. (Fig. 61).

Corola gamopetală cu sime-trie zigomorfă poate fi:

– personată – corolă asemă-nătoare cu cea bilabiată dar care are aspectul unei măşti (persona); la Linaria sp. partea anterioară a corolei este transformată în pinten nectarifer (Fig. 62.1.);

– bilabiată – formează la bază un tub scurt care se continuă cu două labii (buze): labium superior, alcătuit din două petale posterioare concres-cute şi labium inferior, format din petala anterioară concrescută cu cele două petale laterale. Florile cu corolă bilabiată sunt caracteristice Fam. Lamiaceae (Labiatae). Ex.: Lamium maculatum, Pedicularis sp., Salvia sp. (Fig. 62: 2,3).

Fig. 63. Perigon (P): 1, 2 - dialitepal la Lilium sp. (1) şi Aconitum sp. (2); 3 - gamotepal la Muscari sp.; 4 - diali- şi gamotepal la Orchis sp.; 5 - P alcătuit din bractei la Luzula sp.; 6 - P alcătuit din bractei înguste şi păroase la Schoeno-plectus lacustris; 7 - P alcătuit din peri la Eriophorum angustifolium; l - labelum.

– ligulată – corola are un tub scurt la bază, care se continuă lateral cu un limb – ligula, rezultat din concreşterea petalelor. Florile ligulate sunt întâlnite la reprezentanţii Fam. Asteraceae (Compositae). Ex.: Leucanthemum vulgare, Taraxacum officinale ş.a. (Fig. 62: 4,5).

Perigonul poate fi dialitepal – cu tepale libere (Aconitum sp., Colchicum autumnale, Galanthus nivalis, Iris sp., Lilium sp., Scilla bifolia ş.a) sau gamotepal – cu tepale concrescute (Muscari sp., Polygo-natum latifolium ş.a.) (Fig. 63: 1–3).

La Orchis sp. perigonul este alcătuit din 6 tepale, unele concrescute iar altele libere. Ciclul extern de elemente este format din două tepale anterioare concrescute şi tepala posterioară, nepereche, liberă; în ciclul intern cele două tepale posterioare rămân libere, iar tepala anterioară, nepereche, se dezvoltă în mod deosebit formând labelum (Fig. 63.4.).

Perigonul este sepaloid, când elementele lui sunt verzi (Chenopodium sp., Rumex sp., Urtica sp.) şi petaloid când elementele lui sunt colorate (Daphne sp., Galanthus nivalis, Lilium sp.).

Periantul poate fi redus la bractei (Luzula sp., Scirpus sp.), peri (Eriophorum sp.) sau poate fi absent – flori nude (Carex sp., Carpinus sp., Fraxinus sp., Salix sp.) (Fig. 63: 5–7; Fig. 64).

Androceul este alcătuit din totalitatea staminelor dintr-o floare şi reprezintă sexul masculin. O stamină este alcătuită din filament staminal, conectiv şi anteră (Fig. 65.1.).

Fig. 64. Flori nude: 1 - Salix sp., ament %; 1a - floare %; 1b - ament &; 1c - floare &; 2 - Carex sp., floare %; 2a - floare &.

Filamentul staminal, partea sterilă a staminei este subţire, cilindric, de lungime variabilă, simplu sau ramificat (Fig. 65: 1,2).

Staminele au în general aceeaşi lungime în cadrul unei flori. Când filamentele staminale au lungimi diferite androceul poate fi: didinam – din totalul de 4 stamine, două au filamente lungi şi două au filamente scurte (Lamium sp., Thymus sp., Verbascum sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Lamiaceae şi Scrophulariaceae) (Fig. 65.3.); tetradinam – din totalul de 6 stamine, 4 au filamente lungi şi două au filamente scurte (Brassica sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Brassicaceae) (Fig. 65.4.). Variaţia lungimii filamentelor staminale este legată de modul de polenizare.

Fig. 65. Stamine. Tipuri de androceu (A): 1 - stamină (Hyoscyamus niger); 2 - floare % de Corylus avellana; 2a - stamine cu filamente staminale bifurcate; 3 - A didinam (Thymus sp.); 4 - A tetradinam (Brassica sp.); 5 - A dialistemon (Salix alba); 6, 7 - A gamostemon monadelf la Salix purpurea (6) şi Oxalis acetosella (7); 8, 9 - A gamostemon diadelf la Polygala vulgaris (8) şi Pisum sativum  (9);  10 – A gamostemon  triadelf  la  Hypericum perforatum.

După raportul dintre stamine, androceul poate fi dialistemon – cu stamine libere (Salix alba) (Fig. 65.5.) şi gamostemon – cu stamine concrescute prin filamente.

Androceul gamostemon poate fi: monadelf – staminele formează un singur mănunchi (Malva syl-vestris, Oxalis acetosella, Salix purpurea), diadelf – staminele sunt dispuse în două mănunchiuri (Polygala vulgaris, unele fabacee), triadelf – staminele sunt dispuse în 3 mănunchiuri (Hypericum perfo-ratum) sau poliadelf – cu mai multe mănunchiuri de stamine (Fig. 65: 6–10).

Flori sinantere – staminele concresc prin antere (filamentele staminale rămân libere). Ex.: Leucanthemum vulgare şi alte asteracee (Fig. 66.5.).

Fig. 66. Filamente staminale concrescute cu tubul corolei: 1 - Primula veris; 2 - Thymus serpyllum, floare întreagă; 2a - corola desfăcută; 3 - Hyacinthus sp.; 4 - Muscari comosum. Sinantere: 5 - floare tubuloasă de Leucanthemum vulgare; 5a - floare în secţiune longitudinală; 5b - stamine unite prin antere.

La multe specii filamentele staminale sunt concrescute cu tubul corolei (reprezentanţi ai Fam. Primulaceae, Solanaceae, Boraginaceae, Lamiaceae, Liliaceae ş.a.) (Fig. 66: 1–4).

Conectivul reprezintă extremitatea mai dezvoltată a filamentului staminal, ţesut steril ce leagă între ele lojele anterei.

Antera reprezintă partea fertilă a staminei. În sacii polinici se diferenţiază microspori şi ulterior granule de polen ce vor conţine gameţii masculini.

După modul de fixare pe filamentul staminal anterele pot fi introrse – cu lojele orientate spre interiorul florii (Mentha sp.) sau extrorse – cu lojele orientate spre exteriorul florii (Iris sp.).

După modul de fixare pe filamentul staminal/conectiv anterele pot fi: sesile (Viola sp.); oscilante – se fixează de filamentul staminal printr-un singur punct; bazifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie al filamentului se află la baza anterei (Tulipa sp.); dorsifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie se află pe partea dorsală a filamentului (Colchicum autumnale, Lilium sp., Plantago sp., poacee) (Fig. 67).

Fig. 67. Stamine cu antere oscilante: 1 - bazifixe la Tulipa sylvestris; 2, 3, 4 - dorsifixe la Colchicum autumnale (2), Triticum  aestivum  (3)  şi  Plantago lanceolata (4).

Dehiscenţa (deschiderea) anterei se realizează în moduri variate: prin 1–2 crăpături longitudinale la nivelul şanţurilor laterale; printr-o crăpătură transversală (Mercurialis perennis); prin orificii care se formează la vârful anterelor – dehiscenţă poricidă (Solanum sp., Vaccinium sp.); prin căpăcele/valve – dehiscenţă valvicidă (Pinguicula sp.) ş.a.

Staminele lipsite de antere sunt sterile şi reduse la nişte organe filiforme numite staminodii (Helleborus sp., Linum sp., Trollius europaeus).

Staminele pot concreşte cu gineceul – fenomen de ginandrie (Orchidaceae).

Gineceul este alcătuit din totalitatea carpelelor dintr-o floare şi reprezintă sexul feminin.

După poziţia pe care o ocupă pe receptacul, faţă de celelalte elemente ale florii, gineceul poate fi: superior – dispus pe receptacul deasupra punctelor de inserţie ale celorlalte elemente florale – flori hipogine (Ranunculaceae, Fabaceae, Violaceae, Lamiaceae, Brassicaceae, Violaceae, Liliaceae); semiinferior – dispus într-o excavaţie a receptaculului, iar celelalte elemente florale se inseră pe marginile libere ale receptaculului – flori perigine (Prunoideae); inferior – gineceul/ovarul se află inclus în receptacul cu care concreşte, iar celelalte elemente florale se inseră pe marginile concrescute ale receptaculului – flori epigine (Apiaceae, Campanulaceae, Asteraceae, Rosa sp., Iridaceae, Amaryllidaceae) (Fig. 68).

Fig. 68. Poziţia gineceului (G) faţă de celelalte elemente ale florii: 1 - G supe-rior în flori hipogine; 2 - G semiinferior în flori perigine; 3 - G inferior în flori epigine.

După numărul carpelelor care participă la formarea gineceului acesta poate fi monocarpelar (Pisum sativum şi alte fabaceae, poacee), bicarpelar (Cheiranthus cheiri – micşunele, reprezentanţi ai Fam. Apiaceae, Asteraceae), tricarpelar (Tulipa sp.), pentacarpelar (Linum sp., Primula sp.), policarpelar (Fig. 69: 1–7).

După raportul dintre carpele gineceul poate fi: apocarp (dialicarpelar) – alcătuit din carpele libere (Ranunculus  sp., Rosaceae, Sedum sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Crassulaceae) sau sincarp (gamocarpelar) – alcătuit din carpele concrescute.

Gineceul sincarp poate fi: paracarp – carpelele concresc numai prin marginile lor delimitând o singură cavitate/lojă ovariană (Viola sp.); eusincarp – carpelele concresc atât prin margini cât şi pe o parte din suprafaţa lor delimitând atâtea cavităţi/loji ovariene câte carpele participă la formarea gineceului (Linum sp., Tulipa sp.); lizicarp – gineceu eusincarp cu o lojă ovariană care se formează în urma lizării pereţilor carpelari ce uneau centrul ovarului cu peretele acestuia (Caryophyllaceae, Primulaceae ş.a) (Fig. 69: 2,3,6–11).

Fig. 69. Tipuri de gineceu (G): 1 - G monocarpelar la Pisum sativum; 1a - secţiune transversală prin ovar; 2 - G bicarpelar eusincarp la Cheiranthus cheiri; 3 - G tricarpelar eusincarp la Tulipa sp.; 4, 5 - G pentacarpelar la Linum sp. (4) şi Primula veris (5); 6 - G pentacarpelar apocarp la Sedum acre; 7 - G policarpelar apocarp la Ranunculus sp.; 7a - carpelă; 8 - G pentacarpelar eusincarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Linum sp.; 9 - G tricarpelar paracarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Viola sp.; 10, 11 - G pentacarpelar lizicarp la Primula veris în secţiune longitudinală (10) şi transversală (11) la nivelul ovarului; ovr - ovar; sti - stil; stg - stigmat.

Indiferent de numărul carpelelor care intră în alcătuirea gineceului acesta este alcătuit din ovar, stil şi stigmat (Fig. 69: 1,2).

Ovarul este partea bazală, voluminoasă a gineceului care conţine ovulele.

Stilul este o prelungire a ovarului, variabil ca formă, ce face legătura între ovar şi stigmat. Stilul poate fi: terminal – aflat în prelungirea ovarului (la majoritatea speciilor); lateral – inserat lateral pe ovar (Potentilla sp.); ginobazic – stil inserat la baza ovarului (Alchemilla sp., Fragaria sp., Symphytum officinale şi alţi reprezentanţi ai Fam. Boraginaceae) (Fig. 70: 1–3).

După lungimea stilului se deosebesc: flori homostile – flori cu stile de aceeaşi lungime şi flori heterostile – în flori diferite aparţinând aceleiaşi specii, ovarul se continuă cu stil lung (longistil) sau scurt (brahistil). Ex.: Primula sp. (Fig. 70.4.). Fenomenul este cunoscut sub numele de heterostilie şi apare ca o adaptare la polenizarea încrucişată.

Fig. 70. Stil ginobazic: 1 - Alchemilla sp.; 2 - Fragaria vesca; 3 - Symphytum officinale. Hetero-stilie la Primula veris: 4 - floare longistilă; 4a - floare brevistilă; sti - stil.

Stigmatul este partea terminală a stilului, adaptată morfologic pentru reţinerea polenului.

Ca formă stigmatul poate fi: globoid (Alchemilla sp., Primula sp.), bifid (Arnica montana, Lamiaceae), trifid (Campanula sp., Crocus sp.), cvadrifid (Epilobium sp.), pentafid (Geranium sp.), lobat (Lilium sp.), disciform şi stelat (Papaver sp.), filiform şi papilos (Plantago sp., Nardus stricta), papilos (Festuca sp.), gol/găunos (Viola sp.), foliaceu (Iris sp.) etc. (Fig. 71).

Fig. 71. Tipuri de stigmat: 1 - globoid (Primula sp.); 2 - bifid (Arnica montana); 3 - trifid (Crocus sativus); 4 - trilobat (Lilium sp.); 5 - disciform şi stelat (Papaver sp.); 6, 7 - filiform şi papilos la Nardus stricta (6) şi Plantago lanceolata (7); 8 – papilos  (Festuca sp.); 9 - gol/găunos (Viola tricolor); 10 - foliaceu (Iris germanica).

Stigmatul cu aspect de stil se numeşte stilodiu (Asteraceae, Poaceae).

Tipuri de flori după repartiţia sexelor

După repartiţia sexelor în cadrul aceleiaşi flori se deosebesc: flori bisexuate (hermafrodite) – au şi androceu şi gineceu (75–78% dintre angiosperme); flori unisexuate – au numai androceu sau numai gineceu; flori asexuate (agame) – flori sterile, fără androceu sau gineceu.

Tipuri de plante după repartiţia sexelor

Fig. 72. Tipuri de plante după repartiţia sexelor: 1 - plante cu flori bisexuate/ hermafrodite; 2 - plantă agamonoică; 3 - plantă monoică; 4 - plantă dioică; 5 - plantă ginandromonoică (trimonoică); 6 - plantă ginomonoică; 7 - plantă andromonoică; 8 - plantă ginandrodioică;  9 - plantă androdioică; 10 - plantă ginodioică.

După repartiţia sexelor pe plante aparţinând aceleiaşi specii, se deosebesc (Fig. 72): plante cu flori bisexuate – toţi indivizii unei specii au numai flori hermafrodite; plante agamonoice – plante cu flori bisexuate şi flori sterile pe acelaşi individ (unele asteracee); plante monoice – au flori unisexuate, masculine şi feminine pe acelaşi individ (Betula sp., Corylus avellana, Fagus sylvatica ş.a.); plante dioice – au flori masculine şi feminine pe indivizi diferiţi (Salix alba, Urtica dioica ş.a.); plante poligame – au flori bisexuate şi unisexuate pe acelaşi individ sau pe indivizi diferiţi ai aceleiaşi specii.

După cum sexele sunt separate pe acelaşi individ, pe doi sau trei indivizi, plantele poligame pot fi: poligam-monoice, poligam-dioice şi poligam-trioice.

Plante poligam-monoice – au flori bisexuate plus unul sau ambele sexe şi sunt de trei feluri: ginandromonoice (trimonoice) – pe acelaşi individ se găsesc flori masculine, feminine şi bisexuate (Acer sp., Leontopodium alpinum, Saponaria sp.); ginomonoice – pe acelaşi individ se află flori feminine şi bisexuate (Parietaria officinalis); andromonoice – pe acelaşi individ se află flori masculine şi bisexuate (Astrantia sp., Veratrum album).

Plante poligam-dioice – au pe un individ flori bisexuate şi pe un alt individ unul sau ambele sexe. Şi acest tip de plante sunt de 3 tipuri: ginandrodioice – au flori bisexuate pe un individ şi flori masculine şi feminine pe alt individ al aceleiaşi specii; ginodioice – au flori feminine şi bisexuate dispuse pe câte un individ (Glechoma sp., Salvia pratensis, Thymus sp.); androdioice – au flori masculine şi bisexuate dispuse pe indivizi diferiţi (Dryas octopetala, Pulsatilla montana).

Plante poligam-trioice – au sexele separate pe 3 indivizi, având flori bisexuate, masculine şi feminine sau alte combinaţii. Ex.: Fraxinus excelsior prezintă indivizi cu flori masculine, indivizi cu flori feminine şi indivizi cu flori bisexuate.

Dispoziţia elementelor florale pe receptacul poate fi:

– spirociclică (în spirală) – elementele florii sunt dispuse pe axa florală de-a lungul unei spirale, dispoziţie ce caracterizează florile mai puţin evoluate (unele Ranunculaceae);

– verticilată (ciclică, în cerc) – elementele florii sunt dispuse pe receptacul în cercuri sau verticile (majoritatea angiospermelor);

– hemiciclică – elementele învelişului floral sunt dispuse în cercuri, iar elementele androceului şi gineceului sunt dispuse spiralat pe axa florală (Caltha palustris, Ranunculus sp., Trollius europaeus).

În funcţie de numărul de cicluri (–ciclie) pe care sunt dispuse elementele florale pe receptacul florile pot fi: monociclice (flori unisexuate care au numai un ciclu de stamine sau carpele; Fraxinus sp., Salix sp.), diciclice (au două cicluri de elemente K+A sau K+G; Betulaceae, Corylaceae, Fagaceae, Urticaceae), triciclice, tetraciclice (Apiaceae, Boraginaceae, Iridaceae, Primulaceae, Solanaceae, Scrophulariaceae), pentaciclice (Aceraceae, Lamiaceae, Liliaceae), hexaciclice (Brassicaceae). Majoritatea angiospermelor sunt tetra- şi pentaciclice.

În funcţie de numărul de elemente dintr-un ciclu (-merie) florile pot fi: monomere (flori ~ de Typha sp.), dimere (Papaveraceae), trimere (Iris sp., Lilium sp., Tulipa sp.), tetramere (Rubiaceae), pentamere (Primulaceae, Linaceae), polimere (Crassulaceae).

Formule şi diagrame florale

Formulele şi diagramele florale sunt mijloace grafice cu ajutorul cărora putem analiza şi exprima elementele constitutive ale unei flori (numărul lor, raporturile dintre ele), având astfel posibilitatea de a compara între ele diferitele organizări florale.

Formula florală redă alcătuirea unei flori utilizând semne conveţionale, litere şi cifre.

Semne convenţionale: Q – simetrie actinomorfă; ·|· – simetrie zigomorfă; + – simetrie bilaterală; 5 – flori spirociclice; P – perigon; K – caliciu; C – corola; A – androceu; G – gineceu; } – flori bisexuate; |, ~ – flori unisexuate masculine sau feminine. Poziţia gineceului.

Numărul de elemente ale unui verticil se pune în dreapta simbolului. Ex.: K₅, C₅, A₅, G₅. Când numărul de elemente este nedeterminat se foloseşte semnul infinit (¥). Elementele florii pot fi libere sau concrescute în cadrul aceluiaşi verticil (coeziune) sau aparţinând la două verticile alăturate (adnaţie). Când concresc elemente aparţinând la două verticile diferite, sunt utilizate paranteze pătrate ce închid între ele verticilele concrescute. Ex.: [C₍₅₎ A₅] – stamine concrescute pe tubul corolei. Concreşterea elementelor unui verticil se exprimă prin închiderea în paranteze rotunde: K₍₅₎, C₍₅₎, A₍₅₎, G₍₅₎.

Diagrama florală reprezintă proiecţia orizontală a elementelor unei flori; ea stabileşte locul fiecărui element floral şi raporturile dintre elementele florale. Diagrama este astfel o secţiune transversală ideală care, reuneşte într-o singură schemă toate secţiunile care ar trebui să le facem într-o floare pentru a putea analiza modul ei de organizare.

Semne convenţionale folosite: sepalele şi petalele se reprezintă prin arcuri de cerc care au la mijloc, pe faţa externă, o proeminenţă unghiulară corespunzătoare nervurii mediane; staminele se redau prin forma secţiunii transversale a anterei; gineceul se redă prin forma secţiunii transversale a ovarului; bracteea în axila căreia se află floarea se reprezintă la fel ca şi sepalele; axa florală de pe care se desprinde pedunculul floral se reprezintă printr-un cerc mic.

Construirea diagramei florale. La o floare spirociclică, iniţial se va trasa o spirală pe care se vor dispune elementele florale în ordinea succesiunii lor. La o floare ciclică trebuie să cunoaştem numărul de cicluri pe care sunt dispuse elementele florale şi numărul de elemente dintr-un ciclu. Ulterior se trasează un număr de cercuri concentrice egal cu numărul de cicluri; se reprezintă axa florală şi bracteea, iar pe cercurile concentrice trasate, de la exterior spre interior, caliciul, corola, androceul şi gineceul, utilizând semnele convenţionale şi păstrând pe schemă raporturile existente între elementele florii.

Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare variază. Pentru a desemna anumite culori/nuanţe sunt utilizaţi o serie de termeni specifici.

Frunzele pot avea diferite nuanţe de verde: glauce/glaucescente – frunze de culoare verde-albăstruie, albăstrui-cenuşiu (suriu), pruinos (brumat), olivacee (de culoare verde-bruniu). Frunze concolore – au aceeaşi culoare pe ambele feţe (Fagus sylvatica). Frunze discolore – sunt diferit colorate pe cele două feţe (Rubus discolor). Frunze variegate – frunze care au 2–3 culori. Frunze colorate – toate frunzele de altă culoare decât cea verde. Frunze maculate – sunt prevăzute cu pete/macule (Trifolium pratense, Lamium maculatum).

Organele colorate în nuanţe de roşu pot fi: purpurescente – de culoare aproape purpurie (florile de la Helleborus purpurascens sunt în partea externă şi internă aproape purpurii); rubescente – roşietice (vaginile roşietice ale frunzelor de Festuca rubra); sanguinee – de culoare roşie ca sângele (frunzele de Cornus sanguinea).

Organele colorate în nuanţe de galben pot fi: flavescente – de culoare galben palidă (inflorescenţa gălbuie la Trisetum flavescens); lutescente – de culoare galben auriu (corola la Gentiana lutea), ohroleuce – de culoare alburiu-galben sau palid-galben (corola la Scabiosa ochroleuca).

Organe virescente – înverzirea anormală a organelor obişnuit de altă culoare (petale, tuberculi, rizomi).

Fructul

Fructul, organ caracteristic angiospermelor se diferenţiază după fecundaţie din gineceu (mai ales din ovar) cu participarea ± pronunţată a receptaculului şi a celorlalte elemente florale. La formarea fructului înafară de ovar pot participa: stilul (Clematis sp.), stigmatul (Papaver sp.), receptaculul (Fragaria sp.), hipsofilele (Corylus sp.).

Fructul conţine sămânţa/seminţele care se formează din ovul/ovule după fecundaţie.

Transformarea gineceului/ovarului în fruct este asociată cu modificări histologice în urma cărora peretele ovarului devine peretele fructului – pericarp.

Pericarpul este alcătuit din trei zone tisulare ± distincte: exocarp/epicarp (la exterior), mezocarp (zona mijlocie, în general mai dezvoltată) şi endocarp (la interior). După consistenţa sa pericarpul poate fi cărnos sau uscat.

Pericarpul se poate deschide la maturitate – fruct dehiscent sau nu – fruct indehiscent.

Fig. 73. Tipuri biologice de fructe. Capsula: 1 - folicula la Helleborus sp.; 1a - dehiscenţa  ventricidă; 2 - păs-taie la Pisum sativum; 2a - dehiscenţa dorsi-ventricidă; 3 - păstaie la Vicia sp.; 4 - lomenta la Coronilla varia; 5 - silicva la Cheiranthus cheiri; 5a -dehiscenţa silicvei; 6 - silicula angustiseptă la Capsella bursa-pastoris; 6a - dehiscenţa siliculei; 7 - silicula latiseptă la Lunaria annua; 7a - dehiscenţa siliculei.

Ţinând seama de consistenţa pericarpului, dehiscenţa sau indehiscenţa fructelor şi modul de răspândire a seminţelor, se deo-sebesc patru tipuri biologice (ecologice) de fructe: capsula, nuca, baca şi drupa.

Capsula este un fruct cu pericarp uscat, dehiscent la maturitate. În funcţie de modul de deschidere se deosebesc mai multe tipuri de capsule.

Folicula – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide de-a lungul liniei de sutură a marginilor carpelei. Ex.: Helleborus purpurascens (spânz) (Fig. 73.1.).

Păstaia (legumen) – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide pe linia de sutură a marginilor carpelei (ventral) şi de-a lungul nervurii mediane (dorsal) în două valve sau teci. Ex.: Pisum sativum (mazăre), Vicia sp. (măzăriche) (Fig. 73: 2,3).

Fig. 74. Tipuri biologice de fructe. Capsula: 1 - septicidă (Colchicum autumnale); 1a - dehiscenţa septicidă; 2 - loculicidă (Tulipa sp.); 2a - dehiscenţa loculicidă; 3 - septifragă (Datura stramonium); 3a - dehiscenţa septifragă; 4 - septifragă la Viola tricolor;  4a – dehiscenţa septifragă; 5 - pixidă (Anagallis arvensis); 6 - poricidă (Papaver somniferum); 7 - denticidă (Primula veris); 8 - capsulă ce se deschide în 5 mericarpii la Geranium pratense; af - axa florii; ca - carpele la maturitatea fructelor; sm - sămânţă; stg - stigmate; rst - rostru.

Lomenta – fruct asemănător unei păstăi, gâtuite între seminţe; la maturitate se fragmentează trans-versal în articule care conţin fiecare câte o sămânţă. Ex.: Coronilla varia (coronişte) (Fig. 73.4.).

Silicva – fruct format dintr-un gineceu tetracarpelar, bilocular; între carpelele fertile se află un perete despărţitor (replum) pe care sunt dispuse seminţele. Fructul matur se deschide în două valve, prin 4 linii longitudinale, de jos în sus, câte două de fiecare parte a peretelui despărţitor. Ex.: Cheiran-thus cheiri (micşunele) (Fig. 73.5.).

Silicula – este o silicvă scurtă cu cele două axe aproximativ egale. Ex.: Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului), Lunaria annuua (pana zburătorului) (Fig. 73: 6,7).

Capsula valvicidă – fruct care se deschide în valve, prin linii longitudinale în peretele fructului, de la vârf până la bază. Din această categorie fac parte: capsula septi-cidă – se deschide de-a lungul pereţilor dintre cavităţile ovariene (Colchicum autumnale – brânduşa de toamnă); capsula loculicidă – se deschide pe nervura mediană a fiecărei carpele (Iris sp., Lilium sp., Tulipa sp.); capsula septifragă – se deschide de o parte şi de alta a liniei de sutură a carpelelor (Datura stramonium – ciumăfaie, Viola sp.) (Fig. 74: 1–4).

Capsula pixidă (operculată) – se deschide printr-un căpăcel/opercul (Anagallis arvensis, Hyoscyamus niger, Plantago sp.) (Fig. 74.5.).

Capsula poricidă – se deschide prin orificii (pori) ce se formează la partea superioară a fructului sau pe stigmat (Papaver sp.) (Fig. 74.6.).

Capsula denticidă – se deschide prin crăpături de forma unor dinţi. Ex.: Primula sp. (Fig. 74.7.).

La Geranium sp. capsula se deschide la maturitate într-un număr de mericarpii (fructuleţe) egal cu numărul de carpele care au intrat în alcătuirea gineceului – fruct euschizocarp (Fig. 74.8.).

Nuca este un fruct cu pericarp uscat, indehiscent la maturitate. În funcţie de o serie de particularităţi ale pericarpului se deosebesc mai multe fructe de tip nucă.

Fig. 75. Tipuri biologice de fructe. Nuca: 1 - achenă cu papus (Asteraceae); 2 - achenă (Matricaria perforata); 3 - diachenă (Carum carvi); 4 - poliachenă (Ranunculus sp.); 4a - achenă; 5 - tetraachenă (Symphytum sp.); 6 - cariopsă (Triticum sp.); 7, 8, 9 - samara la Ulmus glabra (7), Betula pendula (8) şi Fraxinus excelsior (9); 10 - disamara (Acer pseudoplatanus); 11 - poliachene la Fragaria sp. (achenele sunt dispuse pe receptaculul cărnos); 12 - poliachene la Rosa sp. (achenele sunt dispuse în receptaculul  cărnos, cupuliform); em - embrion; p - peri; pp - papus; r - rostru; s - şanţ.

Achena (nuculă) – fruct cu o singură sămânţă (monosperm) liberă, neconcrescută cu pericarpul sau ataşată de acesta printr-un singur punct (Corylus avellana, Aste-raceae) (Fig. 75: 1,2). Monoachena (mononucula) se formează dintr-o singură carpelă (Polygonum sp.). Diachena (dinucula) se formează dintr-un gineceu bicarpelar şi caracterizează reprezentanţii Fam. Apiaceae (Fig. 75.3.). Tetraachena (tetranucula) se formează dintr-un gineceu bicarpelar care la maturitate se dedublează – fruct anaschizocarp (Symphytum sp., Boraginaceae, Lamiaceae) (Fig. 75.5.). Poliachena (polinucula) se formează dintr-un gineceu policarpelar (Fragaria sp., Ranunculus sp., Rosa sp.) (Fig. 75.4.). La Fragaria sp., Rosa sp. nuculele (fructele propriu-zise) sunt conţinute în receptaculul cărnos – fruct „fals” (Fig.75: 11,12).

Cariopsa – fruct cu o singură sămânţă cu pericarpul concrescut cu tegumentul seminal şi nucela (Poaceae) (Fig. 75.6.).

Fig. 76. Tipuri biologice de fructe. Baca: 1 - Atropa belladonna; 2 - Solanum dulcamara; 3 - fruct cărnos dehiscent (Paris quadrifolia); 4 - Convallaria majalis; 5 - fruct cărnos dehiscent la Impatiens noli-tangere; 5a - fruct deschis. Drupa: 6 - polidrupă la Rubus idaeus; 6a - secţiune longitudinală prin polidrupă; 6b - drupeolă în secţiune longitudinală; dr - drupeolă; end - endocarp; ep - epicarp; mz - mezocarp; r - receptacul cărnos; sm - sămânţa.

Samara (monosamara) – este o achenă la care pericarpul se prelungeşte formând o aripă în jurul seminţei la ulm (Ulmus sp.), bilateral la mesteacăn (Betula sp.) sau unilateral la frasin (Fraxinus sp.) (Fig. 75: 7–9).

Disamara – achenă cu pericarp prevăzut cu două aripi (Acer sp.) (Fig. 75.10.).

Baca este un fruct cu epicarp subţire, mezocarp cărnos şi endocarp membranos. Ex.: Atropa belladonna, Convallaria majalis, Solanum dulcamara (Fig. 76: 1,2,4). La o serie de specii (Impatiens noli-tangere, Paris quadrifolia) fructele cărnoase sunt dehiscente la maturitate (capsule cărnoase) (Fig. 76: 3,5).

Drupa este un fruct cu epicarp subţire, mezocarp cărnos (rar ± uscat sau fibros) şi endocarp lignificat. Polidrupa – este un fruct care se dezvoltă dintr-o singură floare cu gineceu policarpelar apocarp. Ex.: Rubus idaeus (Fig. 76.6.).

Fructele se formează dintr-o singură floare – fructe monanatocarpe sau dintr-o inflorescenţă – fructe cenantocarpe. Din ultima categorie face parte şi fructul (jir) de la Fagus sylvatica (fag).