7. Forme biologice

Caracterizarea ecologicĂ a plantelor – forme ecologice

Forme biologice

Formele biologice (forme de viaţă, bioforme) sunt o expresie a evoluţiei convergente a unor specii diferite, evoluţie care le conferă caracteristici morfo-structurale şi fiziologice asemănătoare. Cel mai acceptat sistem de clasificare a bioformelor se bazează pe modul în care sunt protejate, în timpul sezonului nefavorabil, structurile de regenerare ale plantelor, respectiv poziţia organelor de reînnoire (a mugurilor). Categorii de forme biologice:

Terofite (Therophyta, T) – plante anuale sau bianuale (TH) care supravieţuiesc perioadelor nefavorabile sub formă de seminţe sau spori, în condiţiile în care organele vegetative se degradează. Ex.: Papaver sp. (Fig. 137.1.).

Hemicriptofite (Hemicryptophyta, H) – specii erbacee perene, cu muguri hibernali formaţi pe tulpini subterane, dar localizaţi foarte aproape de suprafaţa solului, astfel încât pot fi protejaţi de frunzele rozetelor bazale, de zăpadă sau/şi litieră. Ex.: Achillea sp., Fragaria sp., Lysimachia sp., Ranunculus repens, Taraxacum sp. (Fig. 137.2.).

Criptofite (Cryptophyta, Cr) – specii cu muguri hibernali localizaţi în sol sau acoperiţi de apă:

Camefite (Chamaephyta, Ch) – plante erbacee şi arbuşti cu muguri de regenerare localizaţi aproape de suprafaţa solului (sub 25–30 cm înălţime) şi protejaţi peste iarnă de stratul de zăpadă sau de litieră. Ex.: Trifolium repens, Vaccinium sp., Vinca sp., plante-perniţe (Minuartia sedoides, Silene acaulis) (Fig. 137.4.).

Fanerofite (Phanerophyta, Ph) – plante lemnoase cu mugurii hibernali (de înlocuire) localizaţi la distanţă faţă de suprafaţa solului (minimum 25–30 cm înălţime) şi protejaţi în general de catafile (Fig. 137.5.). În cadrul acestui grup se disting megafanerofitele (înălţime de peste 15 m), mezofanerofitele (2–15 m înălţime) şi nanofitele (0,3–2 m înălţime).

Epifite (Epiphyta, Ep) – cormofite fixate pe arbori. Ex. Viscum sp.

 

Răspândirea plantelor pe o anumită suprafaţă de teren este condiţionată de factorii mediului abiotic şi în consecinţă, prezenţa unor anumite plante, pe un anumit teritoriu, reflectă caracterul factorilor ecologici din acel teritoriu.

Formele ecologice sunt deci expresia adaptării speciilor la anumiţi factori ecologici şi reflectă caracteristicile ecologice ale habitatelor pe care le populează.

Fiecare specie de plante manifestă anumite cerinţe faţă de apă, căldură, lumină, substanţele minerale din sol şi poate trăi într-un interval cu limite de variabilitate determinată a factorilor menţionaţi.

Există plante adaptate să trăiască la o variabilitate mare a factorilor ecologici şi acestea sunt slab indicatoare; alte plante manifestă toleranţe restrânse sau chiar foarte restrânse faţă de un anumit factor ecologic şi aceste specii sunt bune indicatoare.

Pentru aprecierea comportării ecologice a speciilor faţă de factorii mediului abiotic au fost alcătuite grupe de plante în funcţie de comportarea faţă de un anumit factor ecologic.

Grupele de plante, alcătuite după exigenţa manifestată faţă de apă se referă la regimul de umiditate al solului din perioada estivală mijlocie, cunoscut fiind faptul că primăvara sau toamna, solul poate să aibă o umiditate mai ridicată. În funcţie de regimul de apă se deosebesc următoarele tipuri de bază:

1. Hidrofitele (specii hidrofile) sunt plante de apă (plante acvatice), care cresc pe soluri permanent umede până la submerse, având organele de regenerare sub apă (Nymphaea sp., Nuphar sp.).

2. Higrofitele (specii higrofile) sunt plante terestre, cu adaptări la un mediu permanent umed, fie în sol, fie în atmosferă (plante palustre). Acest grup de plante are rădăcinile în apă sau în soluri înmlăştinite. Ex.: Carex remota, Equisetum sylvaticum, Impatiens noli-tangere, Juncus sp.

3. Mezo-higrofitele sunt o grupă de plante intermediară între higrofite şi mezofite. Ex.: Actaea spicata, Aegopodium podagraria, Allium ursinum, Circaea lutetiana, Corallorhiza trifida, Festuca gigantea, Leucanthemum waldsteinii, Luzula sylvatica, Lycopodium selago, Moneses uniflora, Paris quadrifolia, Polygonatum verticillatum, Polystichum lonchitis, Ranunculus carpaticus, Salvia glutinosa, Saxifraga cuneifolia, Scrophularia nodosa, Stachys sylvatica, Symphytum cordatum.

4. Mezofitele (specii mezofile) sunt plante de uscat care cresc pe soluri cu umiditate moderată. Ex.: Campanula abietina, Dentaria bulbifera, Dryopteris filix-mas, Epilobium montanum, Euphorbia amygdaloides, Festuca rubra, Galium odoratum, Geranium robertianum, Hieracium transsilvanicum, Lamium galeobdolon, Lycopodium clavatum, Mercurialis perennis, Mycelis muralis, Phleum pratense, Polygonatum latifolium, Pulmonaria rubra, Symphytum tuberosum, Trifolium pratense.

5. Mezo-xerofitele reprezintă o grupă de plante intermediară între mezofite şi xerofite. Ex.: Polytrichum juniperinum (briofită), Bruckenthalia spiculifolia, Campanula persicifolia, Campanula rapunculoides, Filipendula vulgaris, Melampyrum bihariense, Origanum vulgare, Potentilla argentea, Veronica chamaedrys.

6. Xerofitele (speciile xerofile) populează habitate caracterizate printr-o lipsă cronică de apă, suportând o secetă prelungită a aerului şi a solului. Ex.: Genistella sagittalis, Muscari comosum.

7. Eurifitele sunt speciile adaptate la oscilaţiile mari ale regimului de umiditate care adesea este alternant. Ex.: Dicranum scoparium, Polytrichum commune, Rhytidiadelphus triquetrus (briofite), Alliaria petiolata, Athyrium filix-femina, Calamagrostis arundinacea, Chrysosplenium alternifolium, Deschampsia flexuosa, Galium schultesii, Homogyne alpina, Lapsana communis, Luzula luzuloides, Orthilia secunda, Petasites albus, Rubus hirtus, Sanicula europaea, Soldanella hungarica, Stellaria holostea, Stellaria nemorum, Vaccinium myrtillus.

Majoritatea speciilor din ţara noastră se încadrează în categoria mezofitelor, mezoxerofitelor şi mezohigrofitelor.

Alte categorii de plante în funcţie de diferitele forme în care se prezintă factorul umiditate:

Factorul termic

Plantele sunt organisme poikiloterme, temperatura lor depinzând direct de cea a mediului ambiant; adaptările termice ale plantelor pot fi apreciate după prezenţa lor în anumite zone climatice, prezenţă care serveşte şi ca indicator termic. Fiecare specie ocupă un areal cu limite nordice şi sudice, limite ce pot fi apreciate prin izoterme (linii ce unesc puncte de pe glob cu aceeaşi temperatură). Temperaturile medii anuale împreună cu suma gradelor de temperatură efectivă egală sau mai mare de 10°C, sau numărul de zile cu temperaturi medii egale sau mai mari de 10°C, reprezintă cel mai important criteriu pentru caracterizarea termofiliei (cerinţele faţă de căldură) plantelor. În funcţie de comportamentul plantelor faţă de factorul termic se deosebesc, pentru ţara noastră, mai multe grupe de specii, răspândite diferenţiat pe zone şi etaje de vegetaţie.

Menţionăm că la speciile cu areal larg, chiar în condiţiile ţării noastre, există populaţii care manifestă cerinţe diferite faţă de căldură, astfel că aceste specii se pot încadra în grupe diferite.

Hekistotermofitele (specii criofile) – plante adaptate să trăiască la temperaturi foarte scăzute, în condiţiile foarte friguroase din climatul alpin, cu temperaturi medii anuale negative (–2,5 – 0,5°C); formează în parte etajul alpin (al pajiştilor alpine) la peste 2000–2200 m altitudine.

Psichrotermofitele – plante adaptate să trăiască la condiţii de frig, cu temperaturi medii anuale între –0,5°C şi +2°C din climatul subalpin, ce corespunde etajului subalpin (al jneapănului); (1700) 1800–2200 m altitudine.

Microtermofitele – plante adaptate la temperaturile scăzute ale climatului boreal, rece şi umed, cu temperaturi medii anuale între 2–4°C (4,5°C), ce corespunde etajului boreal (al molidului); 1300–1700 (1850) m altitudine.

Mezotermofitele – plante cu cerinţe mijlocii faţă de căldură, răspândite în climatul temperat răcoros şi umed, între izotermele anuale 4,5–7,5°C, corespunzător în mare parte subetajului fagului; 800–1300 m altitudine.

Subtermofitele – plante cu cerinţe mijlocii spre mari faţă de căldură (specii subtermofile), răspândite între izotermele 7,5°C şi 10,5°C; aici domină climatul continental de dealuri. Din punct de vedere al vegetaţiei cuprinde subetajul gorunului, zona nemorală cu subzona pădurilor de stejari mezofili şi silvostepa nordică.

Termofitele – plante iubitoare de căldură (specii termofile) răspândite în climatul continental de câmpie, cu temperaturi medii anuale mai mari de 10,5°C. Din punct de vedere al vegetaţiei, acest grup de plante este răspândit şi formează în bună parte zona nemorală cu subzona pădurilor de stejari termofili, silvostepa sudică şi vestică şi zona stepei.

Megatermofitele – plante cu cerinţe foarte ridicate faţă de temperatură. La noi în ţară cresc în spaţii adăpostite şi încălzite peste iarnă şi foarte rar în câmpuri (unele specii anuale).

Euritermofitele (specii euriterme) – plante termoindiferente.

Exigenţele plantelor faţă de intensitatea luminii

Comportarea plantelor faţă de lumină a determinat, în decursul timpului, formarea unor adaptări variate în funcţie de intensitatea iluminării. Astfel s-au diferenţiat plante/grupe de plante care manifestă exigenţe diferite faţă de lumină; de fapt, toate speciile au nevoie de lumină, dar toleranţa faţă de lumină este diferită. În funcţie de acest factor se deosebesc 4 grupe de plante.

Heliofite (specii heliofile, fotofile) – plante care cresc în plină lumină şi nu suportă umbrirea (plante de stepă, de nisipuri, deşerturi, de sărături).

Sciadofite (specii sciadofile, heliofobe, plante de umbră) – plante care nu cresc în plină lumină, fiind adaptate la o intensitate redusă a acesteia. Ex.: plantele din păduri (Impatiens noli-tangere, Oxalis acetosella, Paris quadrifolia, ferigile din păduri).

Heliosciadofite – grupă de specii intermediară între primele două; plantele din această categorie cresc în plină lumină, dar suportă şi umbrirea fiind denumite plante de semiumbră. Ex.: plante din poieni, pajişti mezofile, păduri (Fragaria vesca, Hedera helix, Leucanthemum vulgare).

Eurihelele (specii eurifotofile) – plante foarte tolerante faţă de variaţiile intensităţii luminii.

Exigenţe faţă de reacţia (pH) solului

După adaptarea plantelor la reacţia soluţiei solurilor, exprimată prin valoarea pH în orizonturile superioare, se deosebesc mai multe categorii de plante şi soluri.

Specii acidofile – suportă bine pH-ul scăzut:

Gradul de aprovizionare a solului cu elemente nutritive este numit troficitate (T) şi este foarte variabil deosebindu-se mai multe categorii de soluri. Pe aceste soluri cresc diferite categorii de plante care s-au adaptat la capacitatea mai ridicată sau mai scăzută de aprovizionare cu ioni nutritivi.

Specii extrem oligotrofe – cresc pe soluri cu troficitate foarte scăzută (T < 10). Ex.: Polytrichum commune, Polytrichum juniperinum (briofite), Lycopodium clavatum, Genistella sagittalis, Vaccinium vitis-idaea.

Specii oligotrofe – cresc pe soluri cu troficitate scăzută (T = 10–30). Ex.: Dicranum scoparium, Rhytidiadelphus triquetrus (briofite), Lycopodium selago, Bruckenthalia spiculifolia, Deschampsia flexuosa, Homogyne alpina, Luzula luzuloides, Soldanella hungarica, Vaccinium myrtillus.

Specii oligomezotrofe – cresc pe soluri cu troficitate scăzută până la mijlocie (T = 30–50). Ex.: Campanula abietina, Corallorhiza trifida, Deschampsia caespitosa, Melampyrum bihariense, Moneses uniflora, Polystichum lonchitis.

Specii mezotrofe – cresc pe soluri cu troficitate mijlocie (T = 50–80). Ex.: Athyrium filix-femina, Carex remota, Dentaria bulbifera, Dryopteris filix-mas, Equisetum sylvaticum, Euphorbia amygdaloides, Galium aparine, Geranium robertianum, Petasites albus, Polygonatum multiflorum, Pulmonaria rubra, Ranunculus carpaticus, Salvia glutinosa, Sanicula europaea, Scrophularia nodosa, Stellaria nemorum, Symphytum cordatum.

Specii eutrofe – cresc pe soluri cu troficitate ridicată (T = 80–140). Ex.: Alliaria petiolata, Circaea lutetiana, Festuca gigantea, Mercurialis perennis, Muscari comosum, Potentilla recta, Polygonatum latifolium, Solanum dulcamara, Valeriana officinalis.

Specii megatrofe – cresc pe soluri cu troficitate foarte ridicată (T = peste 14). Ex.: Eupatorium cannabinum, Geranium phaeum, Lamium maculatum.

Specii euritrofe – prezintă mare amplitudine ecologică faţă de troficitatea solului. Ex.: Dactylis glomerata, Fagus sylvatica, Galium schultesii, Hieracium transsilvanicum, Leucanthemum waldsteinii, Maianthemum bifolium, Oxalis acetosella, Poa nemoralis.

 

Tipul de săruri din sol sau din apă

În funcţie de tipul de săruri din sol sau din apă se deosebesc:

În opoziţie se disting specii nitrofobe, calcifobe/calcifuge (Genistella sagittalis, Lycopodium clavatum) şi halofobe.

Textura solului

În funcţie de textura solului pe care se dezvoltă se deosebesc:

Specii care indică alte caractere edafice

Specii indicatoare de soluri afânate (în orizontul superior) cu humus de tip mull. Ex.: Actaea spicata, Aegopodium podagraria, Anemone nemorosa, Carex sylvatica, Circaea lutetiana, Dentaria glandulosa, Euphorbia amygdaloides, Galium odoratum, Geranium robertianum, Lamium galeobdolon, Mercurialis perennis, Paris quadrifolia, Polygonatum latifolium, Polygonatum verticillatum, Pulmonaria rubra, Salvia glutinosa, Sanicula europaea, Stachys sylvatica, Stellaria nemorum, Symphytum tuberosum.

Specii indicatoare de soluri compacte. Ex.: Lysimachia nummularia, Muscari comosum, Potentilla argentea, Potentilla recta.

Specii producătoare de înţelenire. Aceste specii produc înţelenirea orizontului superior al solului îndeosebi în condiţii favorabile de lumină (deschiderea sau tăierea rasă a arboretului).

Înţelenirea este continuă atunci când rădăcinile şi părţile aeriene, bazale, ale plantelor sunt întreţesute, formând o pâslă continuă şi discontinuă când plantele se dezvoltă în tufe dese, între care râmân totuşi spaţii neînţelenite.

Specii care afânează orizontul superior al solului prin acţiunea mecanică a rădăcinilor, rizomilor şi stolonilor. Ex.: Dentaria bulbifera, Lamium galeobdolon, Paris quadrifolia, Polygonatum latifolium, Polygonatum verticillatum, Ranunculus carpaticus, Symphytum cordatum.