pronume

 

Pronumele este o parte de vorbire eterogenă, care înlocuieşte un substantiv şi uneori adaugă indicaţii cu privire la acesta.

Este o clasă bogată, cu forme numeroase care se comportă diferit din punctul de vedere al categoriilor gramaticale pe care le cunoaşte (gen, număr, caz, persoană), al formelor lungi sau scurte, dar şi din punctul de vedere al posibilităţilor de a funcţiona ca adjective şi al locului pe care îl ocupă în propoziţie. Locul lor în propoziţie poate fi adesea diferit de locul pe care l-ar avea substantivul pe care îl înlocuiesc. De asemenea, locul lor variază şi în funcţie de formele verbale (compuse sau nu): mi-l dă, dă-mi-l.

În raport cu noţiunile exprimate de substantive, verbe, adjective, pronumele exprimă noţiuni cu caracter foarte general. O propoziţie ca:

 

Aceasta îi făcuse o mare bucurie.

 

este greu de înţeles. Dacă spunem însă:

 

Fiica lui avea acum o diplomă şi aceasta îi făcuse o mare bucurie.

este evident că aceasta substituie faptul că avea o diplomă şi sensul frazei se clarifică.

 

Se disting mai multe feluri de pronume:

·         pronume personale: eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele, dânsul, dânsa, dânşii, dânsele.

·         pronume de politeţe: dumneata, dumnealui, dumneaei, dumneavoastră, dumnealor.

·         pronume reflexiv: se, îşi.

·         pronume de întărire: însumi, însuţi, însuşi.

·         pronume demonstrativ: acesta, aceasta, aceştia, acestea şi (pop.) ăsta, asta, ăştia, astea; acela, aceea, aceia, acelea şi (pop.) ăla, aia, alea pentru depărtare; acelaşi, aceeaşi, aceiaşi, aceleaşi pentru identitate; celălalt, cealaltă, ceilalţi, celelalte pentru diferenţiere.

·         pronume interogativ: care, cine, ce, cât.

·         pronume relativ: care, cine, ce, ceea ce, cel ce.

·         pronume nehotărât: cineva, altul, unul, oricare, oricine, ceva, câtva, vreunul etc.

 

(- număr₈).

(NARCISA FORASCU)

 

pronume de întărire

 

Este pronumele care insistă, subliniază numele obiectului pe care îl înlocuieşte. În limba actuală pronumele de întărire funcţionează numai ca adjectiv, determinând un substantiv sau un pronume: eu însumi, avocatul însuşi, dumneavoastră înşivă.

·         [stil.] Utilizarea ca pronume este rară şi învechită: însumi am hotărât, însuţi eşti responsabil de asta. Pronumele sau, mai exact, adjectivul de întărire este specific limbii literare, el nu se întâlneşte în vorbirea populară, familiară, unde este de regulă înlocuit cu adverbul de întărire chiar, plasat înaintea substantivului:

 

Eu însumi am luat această hotărâre = Chiar eu am luat această hotărâre.

 

·         Pronumele de întărire are douăsprezece forme în funcţie de persoană, gen şi număr: însumi, însămi, însuţi, însăţi, însuşi, însăşi, înşine, însene, înşivă, însevă, înşişi, înseşi (sau însele). [util.] Folosirea tuturor acestor forme, acordate este obligatorie într-o limbă literară corectă. Aceasta este cu atât mai important, când adjectivul de întărire se află la o oarecare distanţă de substantivul pe care îl determină. Acordul serveşte în acest caz la precizarea raporturilor de determinare. Când spunem:

 

Nevasta directorului însăşi a participat la inaugurare.

 

acordarea lui însăşi cu substantivul nevasta clarifică la cine se raportează adjectivul de întărire.

 

·         Topica.

În principiu, adjectivul de întărire poate fi plasat atât înaintea substantivului pe care îl determină, cât şi după acesta. Poziţia după substantiv este preferată. Plasarea înaintea substantivului se face atunci când vrem să punem în evidenţă adjectivul de întărire.

(NARCISA FORASCU)

 

pronume personal

 

Este un pronume cu foarte multe forme flexionare, în funcţie de gen (numai la persoana a III-a) număr, caz, persoană, are multe forme accentuate (lungi) şi neaccentuate (scurte).

Deoarece înlocuieşte o persoană, el nu poate funcţiona niciodată ca adjectiv al unui substantiv.

 

1.     Pronume personal – subiect.

În limba română, formele verbale la diferite persoane sunt bine diferenţiate. De aceea, prezenţa pronumelui subiect nu este, în principiu, necesară, deoarece acesta este inclus, se deduce din forma verbului. Putem spune în egală măsură:

 

Noi mergem diseară la teatru = Mergem diseară la teatru.

Aţi urmărit proba de gimnastică de la olimpiadă? = Voi aţi urmărit proba de gimnastică de la olimpiadă?

 

Aceasta nu înseamnă că pronumele subiect poate fi omis în orice situaţie. El trebuie exprimat atunci când există forme verbale omonime şi trebuie precizată persoana care face acţiunea, când se insistă asupra subiectului, când un subiect este pus în opoziţie cu un alt subiect din frază etc:

 

Numai el pleacă în străinătate, nu pleacă ei.

Noi mergem diseară la spectacol, voi nu mergeţi?

El a spart geamul, nu eu.

 

2.     Pronume personal – complement direct, indirect.

O particularitate a limbii române este dubla exprimare a complementului direct şi a celui indirect printr-o formă neaccentuată (scurtă) a pronumelui personal în cazul acuzativ şi, respectiv, în dativ:

 

Acest album mi l-a oferit prietenul meu cel mai bun.

Pe Maria n-am mai văzut-o de o lună şi nu mi-e dor de ea.

Cui îi spun că am reuşit la examen se bucură.

I-am telefonat avocatului, să-l consult în legătură cu procesul.

 

Fenomenul dublei exprimări a complementului direct şi a celui indirect (prin reluare sau anticipare) este reglementat de o serie de reguli complicate care ţin seama de poziţia complementului direct înainte sau după verb, de faptul că acesta este o persoană, un obiect sau un pronume etc. Unele dintre aceste reguli sunt obligatorii, altele sunt facultative, iar altele interzic dublarea:

Am primit cartea = Cartea am primit-o.

Am telefonat părinţilor ieri = Părinţilor le-am telefonat ieri.

 

3.     Ţi-am admirat grădina. (Pronume în dativ + verb + substantiv)

Formele neaccentuate ale pronumelui personal şi ale celui reflexiv pot avea valoare posesivă când se raportează la un substantiv care însoţeşte verbul, în principiu, un verb care nu se construieşte cu dativul.

[stil./util.] În limba veche şi astăzi în limbajul poetic aceste forme neaccentuate în dativ stăteau pe lângă substantivul pe care îl determină sau pe lângă adjectivul care însoţea acest substantiv:

 

 „…Ca şi când n-ar fi viaţa-mi”.

Frumoasa-i fiică se măritase cu un pilot de încercare.

 

În limba de astăzi această exprimare este rară, artificială, livrescă. Pronumele însoţeşte astăzi verbul, dar se raportează la substantiv. Cele două construcţii sunt echivalente dar se preferă cea în care pronumele stă pe lângă verb:

 

Îmi iubesc meseria = Iubesc meseria-mi.

 

Valoarea posesivă a acestor construcţii rezultă din aceea că ele sunt echivalente cu iubesc meseria mea.

[util.] Când în text mai există şi alte elemente prin care se exprimă posesia, rezultă construcţii pleonastice care trebuie evitate:

 

*Această hotărâre i-a spulberat toate visurile lui.

 

 [util.] Există totuşi situaţii în care repetarea unui alt cuvânt care să exprime posesia este necesară pentru a evita ambiguitatea. De exemplu, o propoziţie ca:

 

Ţi-am citit toate poeziile.

 

poate fi înţeleasă fie că eu am citit poeziile şi tu ai ascultat (deci ţi este un dativ complement indirect), fie că eu am citit poeziile pe care tu le-ai scris şi, în acest caz, ţi este un atribut în dativul posesiv faţă de substantivul poeziile. Pentru această a doua interpretare este necesară apariţia unui alt cuvânt care să exprime posesia:

 

Ţi-am citit toate poeziile tale.

 

4.     Unde mi-ai fost?

În anumite cazuri pronumele în dativ nu ţine locul unei persoane asupra căreia se răsfrânge indirect acţiunea, deci nu este nici complement indirect, dar nu exprimă nici posesia. El exprimă doar participarea afectivă a vorbitorului la acţiune. El este interesat emoţional, afectiv de ceea ce se întâmplă.

 

 [util.] Asemenea construcţii ca mi ţi-l luă şi mi ţi-l trânti şi altele apar numai în limbajul popular şi familiar, dar mai ales sunt caracteristice basmelor.

 

5.     Dă-i înainte.

În construcţii ca dă-i înainte (cu gura), zi-i, că-i zici bine, pronumele în dativ are o valoare incertă, neutră, nu substituie o persoană şi nu poate fi analizat ca un complement indirect.

[stil.] Asemenea construcţii aparţin limbajului popular şi familiar.

 

6.     Am păţit-o.

Uneori pronumele personal în acuzativ, feminin, la forma neaccentuată, o poate avea, de asemenea, o valoare neutră, deci nu ţine locul unei persoane feminine şi nu are funcţia sa specifică de complement direct. [stil.] Foarte frecvent el apare în expresii sau locuţiuni, construcţii care aparţin limbajului popular ca: a o lua la sănătoasa, a o face de oaie, a o nimeri etc.

 

7.     Tu.

[stil.] Pronumele de persoana a doua tu este folosit uneori în limbajul familiar, în vorbirea periferică, aproape cu valoarea unei interjecţii, un cuvânt de adresare ce poate însoţi un vocativ sau o propoziţie enunţiativă:

 

*Ce mai faceţi, tu?

*Tu, mie nu-mi place filmul ăsta, eu plec.

Este de la sine înţeles că asemenea exprimări trebuie evitate, fiind o marcă a unei vorbiri neelegante.

 

8.     Noi.

În afară de valoarea sa de bază, când desemnează persoana care vorbeşte plus alte persoane, noi poate avea şi alte valori (- noi).

 

9.     Dânsul, dânsa, dânşii, dânsele.

[stil./util.] În limba română, exprimarea politeţii se  face numai prin pronumele de politeţe dumneata, dumnealui etc. (- pronume). În mod greşit, pronumele personal dânsul, dânsa etc. sunt interpretate ca exprimând un grad de politeţe mai mare decât tu, ea. Această interpretare este eronată mai ales dacă ţinem seama că regional (în Moldova) prin dânsul, dânsa se desemnează nu numai persoane, ci şi obiecte, în legătură cu care nu se pune problema să ne exprimăm politeţea:

 

E foarte bună ciorba asta. Ce-ai pus într-însa?

 

Faptul că, în general, dânsul, dânsa, se întrebuinţează mai ales cu referire la persoane, face ca unii vorbitori să îl simtă ca mai politicos decât el, ea şi să-l utilizeze ca atare.

(NARCISA FORASCU)

pronume reflexiv

 

Un pronume este reflexiv atunci când substituie diferite persoane în funcţia de complement direct sau indirect al verbului, identice cu subiectul acestuia. Pronumele reflexiv, ca şi cel personal, nu poate avea niciodată valoare adjectivală, deoarece substituie o persoană, deci nu poate fi adjectivul unui substantiv.

 

1.     La forma sa de acuzativ sau de dativ, el poate înlocui realmente o persoană şi atunci este complement direct sau indirect al verbului sau nu are acest statut şi atunci el este o marcă a diatezei  reflexive sau reflexive cu sens pasiv, prin urmare face parte din structura verbului şi nu are funcţie sintactică aparte: a se căi, a se gândi, a se tolăni, a se îngrăşa, a se plânge, a-şi aminti, a-şi închipui, a-şi imagina, a-şi bate joc etc.

·         [util.] În cazul verbelor reflexive cu sens pasiv, se înregistrează adesea greşeli de acord între predicatele exprimate prin verbe reflexiv-pasive şi subiectele acestora. Fiind vorba despre dezacorduri, acestea sunt abateri de la limba literară, deci trebuie evitate:

 

*Se poate vedea progresele pe care le-au făcut sportivii noştri.

*În clasamentul final s-a avut în vedere rezultatele obţinute pe etape.

 

2.     Îşi iubeşte meseria (dativ + verb + substantiv).

Formele neaccentuate de dativ ale pronumelui reflexiv, ca şi cele ale pronumelui personal (- pronume personal₃) pot exprima posesia (- posesiv₆). Spre deosebire însă de pronumele personal, reflexivul în dativ posesiv nu apare decât pe lângă verbe:

 

Îşi spală maşina = Spală maşina sa (lui).

Îşi zugrăveşte casa = Zugrăveşte casa sa (lui).

Îşi supraveghează copiii = Supraveghează copiii săi (lui).

Îmi iubesc foarte tare meseria.

 

 [stil.] Formele conjuncte cu substantivul (în cale-şi) sau cu prepoziţie (asupră-şi) sunt învechite şi astăzi apar cel mult în limbajul poetic.

[util.] Uneori, vorbitorii tind să repete informaţia dativului posesiv, pentru mai multă precizie, prin alăturarea unui adjectiv posesiv sau a unui pronume personal în genitiv, ceea ce dă naştere la construcţii pleonastice, nerecomandabile:

 

*Şi-a cheltuit toată averea sa la curse.

*Şi-a irosit toată munca lui de o viaţă.

(NARCISA FORASCU)

pronume relativ – relativ