pronume
Pronumele
este o parte de vorbire eterogenă, care înlocuieşte un substantiv
şi uneori adaugă indicaţii cu privire la acesta.
Este
o clasă bogată, cu forme numeroase care se comportă diferit
din punctul de vedere al categoriilor gramaticale pe care le cunoaşte
(gen, număr, caz, persoană), al formelor lungi sau scurte, dar şi
din punctul de vedere al posibilităţilor de a funcţiona ca
adjective şi al locului pe care îl ocupă în propoziţie. Locul
lor în propoziţie poate fi adesea diferit de locul pe care l-ar avea
substantivul pe care îl înlocuiesc. De asemenea, locul lor variază şi
în funcţie de formele verbale (compuse sau nu): mi-l dă, dă-mi-l.
În raport cu noţiunile exprimate
de substantive, verbe, adjective, pronumele exprimă noţiuni cu caracter
foarte general. O propoziţie ca:
Aceasta îi făcuse o mare bucurie.
este
greu de înţeles. Dacă spunem însă:
Fiica lui avea acum o diplomă şi aceasta îi făcuse o mare bucurie.
este
evident că aceasta substituie
faptul că avea o diplomă şi sensul frazei se clarifică.
Se disting mai multe feluri de pronume:
·
pronume personale: eu, tu,
el, ea, noi, voi, ei,
ele, dânsul, dânsa, dânşii, dânsele.
·
pronume de politeţe: dumneata, dumnealui, dumneaei, dumneavoastră, dumnealor.
·
pronume reflexiv: se, îşi.
·
pronume de întărire: însumi, însuţi, însuşi.
·
pronume demonstrativ: acesta, aceasta, aceştia, acestea şi (pop.) ăsta, asta, ăştia, astea; acela, aceea, aceia, acelea şi (pop.) ăla,
aia, alea pentru depărtare; acelaşi,
aceeaşi, aceiaşi, aceleaşi
pentru identitate; celălalt,
cealaltă, ceilalţi, celelalte pentru
diferenţiere.
·
pronume interogativ: care, cine, ce, cât.
·
pronume relativ: care, cine, ce, ceea ce, cel ce.
·
pronume nehotărât: cineva, altul, unul, oricare, oricine, ceva, câtva, vreunul etc.
(- număr8).
(NARCISA
FORASCU)
pronume
de întărire
Este
pronumele care insistă, subliniază numele obiectului pe care îl
înlocuieşte. În limba actuală pronumele de întărire funcţionează
numai ca adjectiv, determinând un substantiv sau un pronume: eu însumi,
avocatul însuşi, dumneavoastră înşivă.
·
[stil.] Utilizarea
ca pronume este rară şi învechită: însumi am hotărât, însuţi
eşti responsabil de asta. Pronumele sau, mai exact, adjectivul de
întărire este specific limbii literare, el nu se întâlneşte în vorbirea
populară, familiară, unde este de regulă înlocuit cu adverbul
de întărire chiar, plasat înaintea substantivului:
Eu însumi am
luat această hotărâre = Chiar eu am luat această hotărâre.
·
Pronumele de întărire are
douăsprezece forme în funcţie de persoană, gen şi număr:
însumi, însămi, însuţi, însăţi,
însuşi, însăşi, înşine,
însene, înşivă, însevă,
înşişi, înseşi (sau însele). [util.] Folosirea tuturor acestor forme, acordate
este obligatorie într-o limbă literară corectă. Aceasta este
cu atât mai important, când adjectivul de întărire se află la o
oarecare distanţă de substantivul pe care îl determină. Acordul
serveşte în acest caz la precizarea raporturilor de determinare. Când
spunem:
Nevasta directorului însăşi a participat la inaugurare.
acordarea
lui însăşi cu substantivul
nevasta clarifică la cine se raportează
adjectivul de întărire.
·
Topica.
În principiu,
adjectivul de întărire poate fi plasat atât înaintea substantivului pe
care îl determină, cât şi după acesta. Poziţia după
substantiv este preferată. Plasarea înaintea substantivului se face atunci
când vrem să punem în evidenţă adjectivul de întărire.
(NARCISA
FORASCU)
pronume
personal
Este
un pronume cu foarte multe forme flexionare, în funcţie de gen (numai
la persoana a III-a) număr, caz, persoană, are multe forme accentuate
(lungi) şi neaccentuate (scurte).
Deoarece
înlocuieşte o persoană, el nu poate funcţiona niciodată
ca adjectiv al unui substantiv.
1.
Pronume personal
– subiect.
În limba
română, formele verbale la diferite persoane sunt bine diferenţiate.
De aceea, prezenţa pronumelui subiect nu este, în principiu, necesară,
deoarece acesta este inclus, se deduce din forma verbului. Putem spune în
egală măsură:
Noi mergem diseară la teatru = Mergem diseară
la teatru.
Aţi urmărit proba
de gimnastică de la olimpiadă? = Voi aţi urmărit proba de gimnastică de la olimpiadă?
Aceasta nu înseamnă
că pronumele subiect poate fi omis în orice situaţie. El trebuie
exprimat atunci când există forme verbale omonime şi trebuie precizată
persoana care face acţiunea, când se insistă asupra subiectului,
când un subiect este pus în opoziţie cu un alt subiect din frază
etc:
Numai el pleacă în străinătate,
nu pleacă ei.
Noi mergem diseară la spectacol, voi nu mergeţi?
El a spart geamul, nu eu.
2.
Pronume personal
– complement direct, indirect.
O particularitate
a limbii române este dubla exprimare a complementului direct şi a celui
indirect printr-o formă neaccentuată (scurtă) a pronumelui
personal în cazul acuzativ şi, respectiv, în dativ:
Acest album mi l-a oferit prietenul meu cel mai bun.
Pe Maria n-am mai văzut-o de o lună şi nu mi-e dor de ea.
Cui îi spun că am reuşit la examen se bucură.
I-am telefonat avocatului,
să-l consult în legătură cu procesul.
Fenomenul dublei exprimări a complementului direct
şi a celui indirect (prin reluare sau anticipare) este reglementat de
o serie de reguli complicate care ţin seama de poziţia complementului
direct înainte sau după verb, de faptul că acesta este o persoană,
un obiect sau un pronume etc. Unele dintre aceste reguli sunt obligatorii,
altele sunt facultative, iar altele interzic dublarea:
Am primit cartea = Cartea am primit-o.
Am telefonat părinţilor ieri = Părinţilor le-am telefonat ieri.
3.
Ţi-am
admirat grădina. (Pronume în dativ + verb + substantiv)
Formele
neaccentuate ale pronumelui personal şi ale celui reflexiv pot avea valoare
posesivă când se raportează la un substantiv care însoţeşte
verbul, în principiu, un verb care nu se construieşte cu dativul.
[stil./util.] În limba veche şi astăzi în limbajul poetic
aceste forme neaccentuate în dativ stăteau pe lângă substantivul
pe care îl determină sau pe lângă adjectivul care însoţea acest
substantiv:
„…Ca şi când n-ar fi viaţa-mi”.
Frumoasa-i fiică se măritase cu un pilot
de încercare.
În limba
de astăzi această exprimare este rară, artificială, livrescă.
Pronumele însoţeşte astăzi verbul, dar se raportează la
substantiv. Cele două construcţii sunt echivalente dar se preferă
cea în care pronumele stă pe lângă verb:
Îmi iubesc meseria = Iubesc meseria-mi.
Valoarea
posesivă a acestor construcţii rezultă din aceea că ele
sunt echivalente cu iubesc meseria mea.
[util.] Când în text mai există şi alte elemente
prin care se exprimă posesia, rezultă construcţii pleonastice
care trebuie evitate:
*Această hotărâre
i-a spulberat toate visurile lui.
[util.] Există
totuşi situaţii în care repetarea unui alt cuvânt care să exprime
posesia este necesară pentru a evita ambiguitatea. De exemplu, o propoziţie
ca:
Ţi-am citit toate poeziile.
poate
fi înţeleasă fie că eu am citit poeziile şi tu ai ascultat
(deci ţi este un dativ complement
indirect), fie că eu am citit poeziile pe care tu le-ai scris şi, în acest caz, ţi este un atribut în dativul posesiv
faţă de substantivul poeziile.
Pentru această a doua interpretare este necesară apariţia unui
alt cuvânt care să exprime posesia:
Ţi-am citit toate poeziile tale.
4.
Unde mi-ai
fost?
În anumite
cazuri pronumele în dativ nu ţine locul unei persoane asupra căreia
se răsfrânge indirect acţiunea, deci nu este nici complement indirect,
dar nu exprimă nici posesia. El exprimă doar participarea afectivă
a vorbitorului la acţiune. El este interesat emoţional, afectiv
de ceea ce se întâmplă.
[util.] Asemenea
construcţii ca mi ţi-l luă
şi mi ţi-l trânti şi altele apar numai în limbajul popular
şi familiar, dar mai ales sunt caracteristice basmelor.
5.
Dă-i
înainte.
În construcţii
ca dă-i înainte (cu gura), zi-i,
că-i zici bine, pronumele
în dativ are o valoare incertă, neutră, nu substituie o persoană
şi nu poate fi analizat ca un complement indirect.
[stil.] Asemenea construcţii aparţin limbajului
popular şi familiar.
6.
Am păţit-o.
Uneori
pronumele personal în acuzativ, feminin, la forma neaccentuată, o poate avea, de asemenea, o valoare neutră,
deci nu ţine locul unei persoane feminine şi nu are funcţia
sa specifică de complement direct. [stil.] Foarte frecvent el apare în
expresii sau locuţiuni, construcţii care aparţin limbajului
popular ca: a o lua la sănătoasa, a o face de oaie, a o
nimeri etc.
7.
Tu.
[stil.] Pronumele de persoana a doua tu este folosit uneori în limbajul familiar, în vorbirea periferică,
aproape cu valoarea unei interjecţii, un cuvânt de adresare ce poate
însoţi un vocativ sau o propoziţie enunţiativă:
*Ce mai faceţi, tu?
*Tu, mie nu-mi place filmul ăsta, eu plec.
Este de la sine înţeles
că asemenea exprimări trebuie evitate, fiind o marcă a unei
vorbiri neelegante.
8.
Noi.
În afară
de valoarea sa de bază, când desemnează persoana care vorbeşte
plus alte persoane, noi poate avea
şi alte valori (- noi).
9.
Dânsul, dânsa,
dânşii, dânsele.
[stil./util.] În limba română, exprimarea politeţii se
face numai prin pronumele de politeţe dumneata,
dumnealui etc. (-
pronume). În mod greşit,
pronumele personal dânsul, dânsa etc. sunt interpretate ca exprimând
un grad de politeţe mai mare decât tu, ea. Această interpretare
este eronată mai ales dacă ţinem seama că regional (în
Moldova) prin dânsul, dânsa se desemnează nu numai persoane,
ci şi obiecte, în legătură cu care nu se pune problema să
ne exprimăm politeţea:
E foarte bună ciorba
asta. Ce-ai pus într-însa?
Faptul
că, în general, dânsul, dânsa, se întrebuinţează mai
ales cu referire la persoane, face ca unii vorbitori să îl simtă
ca mai politicos decât el, ea şi să-l utilizeze ca atare.
(NARCISA FORASCU)
pronume
reflexiv
Un
pronume este reflexiv atunci când substituie diferite persoane în funcţia
de complement direct sau indirect al verbului, identice cu subiectul acestuia.
Pronumele reflexiv, ca şi cel personal, nu poate avea niciodată
valoare adjectivală, deoarece substituie o persoană, deci nu poate
fi adjectivul unui substantiv.
1.
La forma sa de acuzativ sau de dativ, el poate înlocui
realmente o persoană şi atunci este complement direct sau indirect
al verbului sau nu are acest statut şi atunci el este o marcă a
diatezei reflexive sau reflexive cu
sens pasiv, prin urmare face parte din structura verbului şi nu are funcţie
sintactică aparte: a se căi, a se gândi, a se tolăni,
a se îngrăşa, a se plânge, a-şi aminti,
a-şi închipui, a-şi imagina, a-şi bate joc
etc.
·
[util.] În cazul
verbelor reflexive cu sens pasiv, se înregistrează adesea greşeli
de acord între predicatele exprimate prin verbe reflexiv-pasive şi subiectele
acestora. Fiind vorba despre dezacorduri, acestea sunt abateri de la limba
literară, deci trebuie evitate:
*Se poate vedea progresele pe care le-au făcut
sportivii noştri.
*În clasamentul final s-a avut în vedere rezultatele obţinute
pe etape.
2.
Îşi
iubeşte meseria (dativ + verb + substantiv).
Formele
neaccentuate de dativ ale pronumelui reflexiv, ca şi cele ale pronumelui
personal (- pronume
personal3) pot exprima posesia (-
posesiv6).
Spre deosebire însă de pronumele personal, reflexivul în dativ posesiv
nu apare decât pe lângă verbe:
Îşi spală maşina = Spală
maşina sa (lui).
Îşi zugrăveşte casa = Zugrăveşte
casa sa (lui).
Îşi supraveghează copiii = Supraveghează
copiii săi (lui).
Îmi iubesc foarte tare
meseria.
[stil.] Formele
conjuncte cu substantivul (în cale-şi)
sau cu prepoziţie (asupră-şi)
sunt învechite şi astăzi apar cel mult în limbajul poetic.
[util.] Uneori, vorbitorii tind să repete informaţia
dativului posesiv, pentru mai multă precizie, prin alăturarea unui
adjectiv posesiv sau a unui pronume personal în genitiv, ceea ce dă naştere
la construcţii pleonastice, nerecomandabile:
*Şi-a cheltuit toată averea sa la curse.
*Şi-a irosit toată munca lui de o viaţă.
(NARCISA FORASCU)
pronume relativ
– relativ
©
Universitatea din Bucuresti, 2002. |