 |
--DIVERSITATE
STILISTICÃ ÎN ROMÂNA ACTUALÃ-- |
 |
 |
|
|
10. Stiluri epistolare
Un tip de text – scrisoarea – cu particularităţi evidente datorate situaţiei şi canalului de comunicare specifice (dialog purtat în scris, artificializat prin distanţa în spaţiu între interlocutori şi distanţa în timp dintre „replici“) se realizează în variante oficiale şi familiare care implică grade diferite ale raportului dintre scriere şi oralitate. Stilurile epistolare interesează mai ales prin această interferenţă a codurilor, dar şi prin asocierea dintre formulele fixe (iniţiale, finale) şi zonele de mai mare libertate. Genul epistolar dispune de atestări dintre cele mai vechi, de la începutul scrisului în română (v. DÎRS XVI) şi doar prestigiul genurilor majore a făcut ca istoria limbii literare să nu fie scrisă din perspectiva sa. În cele ce urmează sunt cuprinse câteva observaţii despre diferite forme epistolare, de la cele oficiale, cu grad ridicat de formalizare, trecând prin clişeizarea formulelor de politeţe şi a versurilor folclorice, până la cele familiare şi spontane. În prezent, scrisoarea renaşte în forme noi, cu ajutorul mediilor electronice. Poate fi apropiat de scrisoare şi mesajul oral trimis telefonic şi înregistrat. Ultimele cazuri discutate alcătuiesc de altfel o trecere spre ultima secţiune a volumului, dedicată fenomenelor de oralitate şi a manifestării lor în scris.
Corespondenţă administrativă şi comercială
Limbajul administrativ, în diverse variante (acoperind şi domeniul comercial sau pe cel poliţienesc), îşi confirmă autonomia prin formulele şi tiparele sale fixe, dar surprinde, adesea, prin incredibile erori, confuzii şi inadecvări la situaţie. Conservator, rigid, cu vocabular limitat şi frazeologie clişeizată, stilul birocratic a furnizat prototipul „limbajului de lemn“. Discursul oficial al puterii totalitare a preluat ca instrument de control şi impunere prin forţă multe elemente din limbajul rigid al administraţiei. Apoi, influenţa s-a manifestat şi în sens invers, limbajul oficial ideologizant transformând stilul administrativ. Modificările nu au apărut atât în lexic, cât în unele aspecte globale de construcţie a textului: prin impersonalizare extremă, prin reducerea formulelor de politeţe şi prin punerea în evidenţă oarecum „brutală“ a actului de cerere, ofertă, refuz etc. În asemenea condiţii, actul de limbaj nu mai apare asumat de o instanţă interesată de persuasiune; relaţiile guvernate total de stat îşi pierd orice flexibilitate, rămânând invariabil rudimentare, formale. E interesant de observat că în corespondenţa oficială de tot soiul – de la cea strict administrativă la cea comercială –, modelele impuse în deceniile de regim totalitar suprimaseră, pur şi simplu, adresarea personalizată. Formulele de adresare nu-şi mai găseau locul şi rostul în relaţiile care se stabileau între „unităţi“ impersonale, aparţinând toate statului, lipsite de iniţiative şi responsabilităţi. Diferenţa dintre o formulă de adresare gen „Stimate Domnule Ion Popescu“ şi cea de tipul „Către IMPSCB“ e mai profundă decât pare. Lipsa personalităţii se ipostaziază în lipsa numelui; în plus, adresarea directă la persoana a II-a, pe care o introduce vocativul, e amânată. În ultimele decenii, doar câteva tipuri de acte (personale, de exemplu cererea) mai păstrau o formulă de adresare individualizată, în vreme ce majoritatea corespondenţei propriu-zise recurgea cel mult la formula de precizare restrictivă (şi tot impersonală) „În atenţia...“. Tiparele în cauză nu au dispărut total între timp, dar nu îşi mai păstrează supremaţia. Era uşor de prevăzut că modelele din manualele de corespondenţă occidentale (mai ales de limbă engleză) şi chiar practica relaţiilor comerciale externe vor modifica treptat obişnuinţele funcţionăreşti, introducând în impersonalitatea conservatoare mărcile unor raporturi mai complexe. Corespondenţa comercială, care fusese asimilată cu totul, la noi, de tiparul administrativ, a redevenit mai liberă şi mai suplă, în măsura în care a fost asumată de locutori individualizaţi, care nu se mulţumesc să-şi comunice dispoziţii şi informaţii, ci vor să convingă, să atragă şi să menţină parteneri potenţiali sau reali. Funcţia persuasivă, care ar fi părut ridicolă în sistemul complet etatizat şi centralizat, a început să se manifeste chiar din formula de adresare. Că s-a produs la un moment dat o întrerupere în evoluţia normală a stilului corespondenţei administrative o dovedeşte un text precum cunoscutul Urgent... al lui Caragiale: scrisorile din care acesta e alcătuit sunt adresate direct şi personal – „D-sale d-lui primar al urbei Z.../ Domnule primar, ...“ [1]. Un manual de corespondenţă comercială interbelic (Voina 1927) recomanda introducerea adresei prin termenii Domnului/ Doamnei/ Domnilor..., urmaţi de numele patronului sau ale asociaţilor, sau prin abrevterea Onor. (onoratei), urmată de titulatura Societăţii. Dincolo de aerul vetust al abrevierii irecuperabile onor., totul pare foarte firesc şi rezonabil de politicos. În cazul prepoziţiei către..., e supărătoare şi eroarea, destul de răspândită, de a o folosi urmată de virgulă: „Către, Prefectura Judeţului...“. Probabil că încrederea în valoarea de model a textelor administrative deja existente face ca o asemenea greşeală, odată apărută, să se răspândească destul de repede, chiar în acte emise de instituţii importante ale statului. Limbajul oficial le apare multor utilizatori ca un cod aparte, cu reguli şi secrete proprii, care dispensează de supunerea faţă de normele uzuale ale limbajului. Cel puţin la fel de semnificativ ca începutul se dovedeşte a fi şi finalul scrisorii oficiale, administrative ori comerciale. De altminteri, e de înţeles că un text adresat unei impersonale instituţii nu s-ar putea încheia foarte firesc printr-o formulă de tipul „Cu stimă“, „Cu consideraţie, ...“; oricât ar părea de banale şi generale, aceste încheieri presupun o relaţie individualizată. Ca şi formula de adresare discutată mai sus, ele apropie scrisoarea oficială de structura generală a scrisorii. Apariţia lor, fie şi sporadică în faza „de tranziţie“ şi de oscilaţii stilistice pe care acest tip de text o traversează, anunţă modelul viitor. În fine, nu e lipsită de semnificaţie nici simpla semnătură. Un detaliu aparent formal şi riscând să treacă neobservat separă ordinea uzuală la noi: funcţia precedând numele (DIRECTOR – şi, dedesubt, Ion Vasile) de cea în care numele apare pe primul loc (Ion Vasile – şi, mai jos, Director). Ordinea nu e întâmplătoare: corespondenţa impersonală a deceniilor trecute a fost purtată exclusiv în numele funcţiei, considerate infinit mai importantă decât persoana care o ocupa vremelnic. În cuprinsul scrisorilor oficiale sau comerciale, dar şi în alte tipuri de texte asemănătoare, frapantă este reducerea la minimum, produsă în deceniile de regim totalitar, a formulelor de politeţe. Comparaţia cu corespondente străine sau chiar autohtone, de pildă antebelice (şi acestea copiind şi adaptând, în bună măsurăm modele externe, pentru că este absolut firesc ca asemenea tipare să tindă spre unificare şi uniformizare) e revelatoare. O formulă foarte banală în scrisorile de răspuns în corespondenţa purtată în engleză – de tipul „Vă mulţumim (vă mulţumesc) pentru scrisoarea dumneavoastră“ ar părea destul de neobişnuită în multe situaţii oficiale din corespondenţa românească din perioada de după al doilea război mondial: mulţumirile adresate cuiva care cere sfaturi, referinţe, mostre sau chiar cuiva care face reclamaţii aparţin unui cod mult mai elaborat al relaţiilor comerciale decât cel exersat în timpul totalitarismului comunist. În micul manual al lui Voina 1927 erau indicate numeroase formule politicoase, care ar fi şocat, desigur, într-o scrisoare oficială sau comercială ulterioară; probabil că nici în epoca respectivă nu erau toate la fel de răspândite: „Am onoarea a vă informa...“; „Simt deosebită plăcere aducându-vă la cunoştinţă...“; „Ne luăm libertatea de a vă preveni...“; „Îmi permit a vă întreba...“; „Mă veţi îndatora foarte mult dacă veţi avea bunătatea să...“ etc. În contrast cu acestea, în corespondenţa oficială impusă după 1950, actul de limbaj e cel mai adesea formulat direct, nefiind prefaţat de formule de politeţe; enunţurile sunt, pur şi simplu, „vă informăm că...“, „vă remitem...“, „vă solicităm... “. Scrisoarea de răspuns începe, pe un ton neutru, în mod rigid şi uneori chiar inadecvat gramatical sau semantic: „Ca răspuns la...“; „Ca urmare la...“; „Urmare scrisorii dvs.“, „În considerarea adresei dvs.“ etc. Singura marcă de politeţe demnă de luat în seamă prin mai deasa ei întrbuinţare rămâne obişnuitul „vă rog“: în rest, chiar manualele uzuale de corespondenţă (de pildă, cele pentru liceele economice) răspândeau ideea că o formulă precum cea de încheiere e facultativă în circuitul intern, devenind „obligatorie în scrisorile (...) de comerţ exterior“.
De altfel, dacă ierarhiile trecutului presupuneau reguli de adresare relativ simple, momentul revenirii la normalitate, sau cel puţin la diversitate, într-o societate cu surse multiple de autoritate şi raporturi de putere complexe i-a pus în dificultate pe cei care redactau scrisori oficiale. Această situaţie poate fi ilustrată printr-un exemplu din anul 1993: o scrisoare (reprodusă de un ziar) era semnată de un prefect de judeţ, de preşedintele consiliului local şi de primarul unui municipiu; ei se adresau unui cunoscut senator, cerându-i să elibereze camera pe care acesta o ocupa în primărie. În scrisoare, tonul adresării oscilează comic între stilul cererii respectuoase şi cel al somaţiei, al ordinului de evacuare. Rezultatul e o evidentă confuzie de roluri şi de situaţii: „Stimate domnule senator, cu deosebită consideraţie vă aducem la cunoştinţă solicitarea noastră privind eliberarea încăperii ce v-a fost repartizată...“. Un alt exemplu interesant de
amestec de coduri e oferit de scrisoarea adresată (în 1992) de un
bine cunoscut primar confraţilor săi. Documentul, emis de semnatar
în timpul campaniei sale electorale pentru preşedinţie, oscilează
între singularul şi pluralul persoanei I, între tonul de rugăminte
personală şi cel de adresă oficială, prin care s-ar trimite indicaţii
şi dispoziţii. Desfăşurarea scrisorii e un du-te-vino între aceste
ipostaze. Textul are toate atributele formale ale unei scrisori oficiale:
antet, număr de înregistrare, formulă de adresare impersonală („Către
Primarul...“). Începutul, foarte direct, explicitează însă un conţinut
în mod evident personal, neoficial: „Apelez la Dumneavoastră şi la
colaboratorii Dumneavoastră care doresc să sprijine candidatura mea
la funcţia de preşedinte al României prin semnarea listelor de susţinători.“
Fraza imediat următoare (de altfel prost construită sintactic) înlocuieşte
singularul persoanei I prin plural şi adoptă formulele tipice dispoziţiilor
oficiale. Un eventual act de bunăvoinţă e transformat, prin
automatismele limbajului, în îndatorire de serviciu: „Vă rugăm ca
pînă la data de 15 august a.c. listele completate şi semnate în încheiere
de către cei care În orice caz, textul în discuţie poate fi bănuit fie de ignoranţă şi lipsă de discernămînt în detectarea situaţiei de comunicare, fie de intenţia de a întreţine o confuzie profitabilă între domeniul public şi cel privat. Din scrisoare lipseşte oricum cu desăvîrşire singurul lucru care ar fi putut să o „normalizeze“: persuasiunea. Eventualul apel la sentimente colegiale şi la simpatii, folosirea de argumente, scuze şi promisiuni ar fi reprezentat măcar o sinceră încercare de adecvare la situaţie (situaţie care ar fi rămas tulbure, prin implicaţii, prin sugestia de a folosi funcţionarii publici într-un scop personal, sau în orice caz de natură politică, nu administrativă). Scrisoarea primarului rămâne un bun exemplu pentru două din marile defecte ale corespondenţei oficiale româneşti din „perioada de tranziţie“: confuzia situaţiilor şi totala ignorare a persuasiunii (şi, implicit, a unei politeţi mai clar marcate): autorii textelor par să-şi imagineze că simpla autoritate a unei hârtii oficiale îl obligă pe destinatar să se supună voinţei lor.
Urări
Urările formulate de sărbători sunt, inevitabil, convenţionalizate. Formulele de urare, aproape la fel de fixe ca mai simplele formule de salut, valorează prin funcţie mai mult decât prin conţinut. De aceea, probabil, inovaţia extremă este evitată: le-ar face de nerecunoscut, deci nefuncţionale. Nici stereotipia nu e totuşi acceptată cu dragă inimă, pentru că depersonalizează. O dovadă este cartea poştală cu urări tipărite, cu formule tipizate: de obicei, refuzînd impersonalitatea textului tipărit, expeditorul adaugă câteva rânduri – care rămân adesea tot atât de impersonale, de convenţionale. Purtătoare de semnificaţie sunt în acest caz mai ales codurile extralingvistice: gestul expedierii, scrisul de mână, proporţia în care pagina e acoperită de scris. Adaosul, tautologic în fond, devine semnificativ prin formă. Urarea-tip, fixată prin uz, reprodusă de tipar, valabilă în situaţiile cele mai diverse, suferă un proces de obiectualizare. De foarte multe ori ea este introdusă printr-o formulă metadiscursivă de tipul „primiţi de la noi urarea:...“; „tradiţionala urare de...“ [2] (urarea-emblemă e de multe ori diferenţiată grafic: prin ghilimele, majuscule, poziţie excentrică în text“)[3]. Urarea devine astfel un citat, izolat de restul textului. Autorul, convins de caracterul clişeizat al formulei de urare, îi anulează orice sugestie magică, reducînd-o la un semn, la o simplă formulă de salut: „vă dorim «sărbători fericite»“; „«sărbători fericite» şi «la mulţi ani cu sănătate» vă urează cu toată dragostea…X“. Urarea primeşte, ca orice substantiv, articol şi determinant adjectival: „vă urăm un călduros «La mulţi ani»“; „vă doresc multă sănătate şi tradiţionalul «La mulţi ani!»; X „vă urează sănătate, fericire şi un sincer «La mulţi ani»…“. Citată, urarea rămîne doar purtătoarea unor mărci afective convenţionale. Oricum, formularea explicită a actului de urare pare a fi trăsătura aproape generală a scrisorilor sărbătoreşti moderne. Urările directe – „Să fiţi sănătoşi“ – „Să aveţi....“ – „Să vă aducă Anul Nou...“ – „Să vă dea Dumnezeu...“ sunt, în ultimul timp, mai puţin frecvente decât cele introduse printr-un verb de declaraţie: urez, adresez, trimit, transmit... Tot mai puţine dintre urările contemporane par să adopte formula directă, în care doar modul verbului să marcheze forţa magică a prevestirii binelui. Forma tipică a urării e un enunţ cu verbul la modul imperativ sau conjunctiv: „Fii fericit“; „Să trăieşti!“; textele populare (colinde, pluguşoare, sorcova) o ilustrează din plin: „Rămîi gazdă sănătoasă/ cu colinda veseloasă“; „Rămîi dară sănătos/ Cam în vestea lui Hristos“; „Şi vă veseliţi“; „Să trăiţi/ să-mbătrîniţi“; „Iar (cutare) cel frumos / El să-mi fie sănătos“ etc. Verbul urării se referă fie direct la starea destinatarului – „Fiţi sănătoşi şi veseli! “; „Să trăieşti ani mulţi cu sănătate şi voie-bună“ (citate din corespondenţa dintre Caragiale şi Paul Zarifopol, în Zarifopol 1987: 69, 61), fie la puterea divină care o creează: „să vă dea Domnul tot ce doriţi...“; „Dă, Doamne, gazdei noroc“. Combinarea celor două formule nu e întîmplătoare în urarea de mai jos, în care bucuriile momentului pot fi atribuite direct, dar cele pe termen lung au nevoie de invocarea ajutorului divin: „Anul Nou să-l petreci cu sănătate şi fericire şi să-ţi deie Dumnezeu într-însul şi în cei viitori toate cîte îţi doreşte sufletul meu“ (scrisoare din 1839 către C. Negruzzi, în Heliade Rădulescu 1972: 51). Urările mai noi au substituit agentul transformării, de multe ori sub presiunea ideologiei: „noul an să vă aducă...“; „sărbătorile de iarnă să vă aducă multe bucurii, sănătate şi ani mulţi“ etc. Tiparul mult mai răspîndit astăzi, mai ales în structurile convenţionalizate ale urării, cuprinde un „verb de declaraţie“, un performativ explicit. A ura explicitează actul de vorbire; în concurenţă cu el şi cu o valoare asemănătoare apare verbul a dori, care descrie condiţia sincerităţii, corespondentul interior al urării: „vă urăm multă sănătate, bucurie şi tot ce vă doriţi“; „vă dorim multă sănătate, fericire, noroc“. Echivalarea celor două verbe şi mai ales desemantizarea lor prin folosire insistentă sînt dovedite de proliferarea unor combinaţii ilogice, de tipul a dori urări: „vă dorim din toată inima calde urări de sănătate, viaţă lungă, fericire... “. Limbajul oficial a introdus în această serie şi verbe ca a adresa, a exprima: într-un pluguşor oficial puteam deci întâlni versurile „S-adresăm la fiecare/ În prag de an o urare“. Probabil că nevoia de a transforma o formulă scurtă într-un text lung – cantitatea fiind unul din semnele exterioare care diferenţiază urările – atrage o nouă explicitare inutilă (deductibilă din context şi din sensul urării), cea a circumstanţei care provoacă transmiterea urării: „cu ocazia... “, „cu prilejul... “; introducerea prin „de“, mai firească („de Crăciun...“) e destul de rară. Textul urării ajunge să semene, tot mai mult, cu cel al corespondenţei oficiale, administrative, cu tiparele sale fixe: „În urma...“, „În legătură cu...“, „vă comunicăm“ / „vă transmitem“ / „vă rugăm“. Existenţa unei relaţii destul de strânse între urarea uzuală şi corespondenţa oficială e confirmată de alte formule şi mai protocolare: „Vă rog să primiţi cele mei sincere urări“; „primiţi, vă rog... “; „permiteţi-mi să vă adresez calde urări“; „vă rog să-mi permiteţi să vă urez... “ etc[4]. Întîlnite în relaţiile de maximă politeţe dintre persoane legate prin interese şi afaceri, reprezentând firme sau instituţii, ori între care există o distanţă socială apreciabilă ori un raport de tip „subaltern – şef“, aceste formule se combină automat cu pluralul persoanei a II-a şi cu toate mărcile politeţii ceremonioase. De fapt, riscul convenţionalizării absolute este amplificat, în cazul de faţă, de cel al confuziei de situaţii: limita dintre scrisoarea oficială şi cea particulară, amicală, familiară nu e totdeauna clară. Excesul de politeţe e adesea ambiguu, oscilând între farmecul retro şi reflexul umilităţii birocratice. Variaţia obţinută în limitele unui inventar dat e foarte relativă: ea constă, cel mai adesea, în acumulare, care însă sporeşte caracterul artificial, retoric al urării. Sunt alăturate cuvinte şi sintagme-cheie: sănătate, fericire, bucurie (bucurii), noroc, prosperitate; viaţă lungă, împlinirea (realizarea) tuturor dorinţelor; urările în limbă de lemn adăugau acestei serii succesul în activitate, sporul la muncă şi îndeplinirea planului. Dacă în combinaţii se introduc şi intensificatorii mult, nenumărat, deplin, din inimă (din toată inima) – pentru lucrurile urate – şi (cele mai) calde, sincere, alese[5] – pentru urări, tabloul e aproape complet. Sintagma „sărbători de iarnă“, utilizată curent în perioada totalitarismului comunist pentru a masca semnificaţia religioasă a Crăciunului, a persistat şi după 1989, cu un sens larg (şi chiar vag, cum o vădeşte strania formulare „Sărbătorile de iarnă şi Crăciunul“); concurentele sale sunt „Sărbători“ pur şi simplu, sau chiar, marcat, „Sfintele Sărbători“. În orice caz, oricât de influenţate
de stilul oficial ar fi textele pe care
Stilul epistolar românesc de
azi suferă de o anumită sărăcie. Puncte sensibile par a fi tocmai
cele care alcătuiesc de obicei structura de rezistenţă a scrisorilor:
formulele clişeizate de deschidere şi de închidere. Lăsând la o parte
extremele – scrisorile oficiale, extrem de formale şi scrisorile familiare
ultrainventive, glumeţe, ludice – rămâne puţină alegere pentru nuanţele
de amiciţie şi de cordialitate respectuoasă. Pe hârtie, inventarul
poate părea bogat: manualele de corespondenţă, dintre care multe traduse
şi adaptate din alte limbi, conţin uneori o mare varietate de formule,
dintre care prea puţine sunt cu adevărat în uz. Ar fi interesant să
supunem unui test cât mai multe din formulele deja înregistrate, pentru
a verifica şi câte din cele valabile în trecut mai sunt folosite astăzi.
Diferenţa poate fi urmărită şi prin examinarea volumelor de corespondenţă
ale unor personalităţi culturale din trecut; am ales pentru acest
mini-experiment volumele de corespondenţă a lui Ion Bianu (SB
O clasificare formală (gramaticală sau lexicală) a încheierilor epistolare nu spune mare lucru. Clasificarea socio-lingvistică – în funcţie de nuanţele exacte ale contextului şi ale raporturilor (de vârstă, profesie, intimitate) dintre corespondenţi – e mai interesantă. Se poate opta şi pentru o abordare mai puţin riguroasă, ba chiar supusă judecăţii subiective: în încercarea de a decide, dintr-un corpus de formule de acum aproximativ 100 de ani, care sunt complet ieşite din uz şi care au supravieţuit, cu grade diferite de acceptabilitate. Unele cazuri sunt limpezi; nu mai pot apărea altfel decât în citate sau în parafraze ironice formule precum: „Al dumitale stimător“ (Jarník, scrisoare din 1900), „Al dumneavoastră iubitor“ (Goga, din 1906), „Al tău binevoitoriu“ (I. M. Moldovanu, în 1876), „Vă salut cu deosebită stimă, al d-voastră devotat serv“ (Lacea, în 1914), „Al dumitale amic sincer“ (Spiru Haret, în 1897) etc. Unele au ieşit din circulaţia reală odată cu învechirea pronumelui de politeţe dumneata: stilul epistolar actual e obligat să opteze în mod decis pentru tu sau pentru dumneavoastră. Puţin probabilă e azi formula care începe cu pronumele sau cu adjectivul posesiv ori cu genitivul unui pronume de politeţe; structura era însă foarte răspândită în scrisorile mai vechi – „Al tău“ (I. Manliu, scrisoare din 1882), „Al tău prieten“ (Iorga, din 1903), „Al dumitale“ (Hasdeu, în 1893), „Al dumitale amic“ (Spiru Haret, în 1896) „Al dumitale coleg şi prieten“ (Iorga, în 1914), „Al dv., cu respect“ (Kirileanu, în 1927), „Al d-voastre cu toată stima“ (S. Fl. Marian, în 1889), „Al d-voastră sincer amic“ (S. Fl. Marian, în 1889), „Al dv. cu totul“ (G. Moroianu, în 1908). Emfaza din ultimul exemplu ne ajută să înţelegem de ce exprimarea posesiei, în afara unor scrisori pasionale, nu mai are mare curs. O altă structură dispărută, derivată din cea descrisă anterior, e cea eliptică. Unele scrisori se încheie, simplu, cu „Amic“ (Haret, în 1897; Hasdeu, în 1897) sau „Amic sincer“ (Iorga, în 1896), cărora le urmează desigur semnătura. Un exemplu interesant de cădere în desuetudine îl oferă unul dintre cuvintele cele mai frecvente în formulele de încheiere de acum un secol: devotat. Îl găsim la mai mulţi autori, în combinaţii diferite: de la „Al dumitale amic devotat“ (Haret, în 1897; Iorga, în 1899), „Al dumitale coleg devotat“ (Iorga, în 1913), până la „Al dumitale devotat“ (Haret, în 1902; Iorga, în 1896), „Al dv. devotat“ (G. Moroianu, în 1908), şi chiar „Devotat“ (Haret, în 1907). Adjectivul apare întărit de determinări cu rol de exprimare a valorii superlative – „Al dv. adânc devotat“ (Kirileanu, în 1908), „Adânc devotat“ (Kirileanu, în 1909), „Al d-tale prea devotat“ (Kogălniceanu, f.d.) sau e substituit de substantivul corespunzător: „Al dv. cu tot devotamentul“ (Kalinderu, f.d.). În momentul de faţă, nici amiciţia, nici relaţiile mai formale nu mai utilizează expresiile devotamentului. Alte formule sunt destul de apropiate de cele actuale şi poate fi încă acceptată folosirea lor, uşor ceremonioasă: „Primiţi salutările mele distinse“ (Iordan, în 1920) „Primeşte, te rog, salutările mele“ (Iorga, în 1919), „Te salut cordial şi-ţi strâng mâna frăţeşte“ (Jarník, în 1886; unele sunt chiar foarte actuale: „La revedere şi cele mai bune salutări“ (Iorga, în 1914), „Multe salutări“ (Iorga, în 1914) „Cu toată prietenia“ (Iorga, f.d.), „Să auzim de bine“ (Ispirescu, în 1881, Jarník, în 1883), „Cu deosebită stimă“ (Lacea, în 1913) etc. Intuiţiile despre actualitatea unor formule pot fi verificate cu ajutorul unor corpusuri epistolare publice: listele de discuţii şi „Cărţile de oaspeţi“ din Internet. Formulele de azi cuprind în genere salutări şi gânduri; adjectivele preferate sunt bun sau mult, cărora li se adaugă pronumele sau adjectivul nedefinit toate: inventarul nu permite foarte multe variaţii. S-a extins uzul formulei afective „Cu drag“, care presupune totuşi o relaţie de prietenie mai apropiată. Neutre şi generale, de folosit în orice ocazie, par a fi: „Cu cele mai bune gânduri“ şi „Toate cele bune“, poate şi „Numai bine“. Registrul formal selectează sau combină elementele „Cu stimă / consideraţie / respect“, eventual intensificate prin adjectivele deosebit(ă) şi mult(ă). Ar trebui totuşi investigată reacţia în faţa acestor liste a unui număr cât mai mare de vorbitori contemporani, pentru a stabili cota relativă a diverselor preferinţe şi idiosincrazii.
Scrisori versificate
Pentru cine nu a avut ocazia să întâlnească în experienţa cotidiană scrisori versificate, punctele de referinţă rămân cele literare: asemenea scrisori apar în două dintre cele mai cunoscute texte ale literaturii române – Scrisoarea III („De din vale de Rovine / Grăim, Doamnă, cătră Tine“, Eminescu 1939: 149) şi Baltagul („Frunzuliţă de mohor, / Te iubesc şi te ador, / Ghiţă C. Topor“, Sadoveanu 1966; 39). Simpla citare, chiar fragmentară, a celor două epistole evocă una dintre principalele ambiguităţi ale genului: fragmentul eminescian, intermezzo liric, pune în valoare autenticitatea folclorică a scrisorii versificate (cel care scrie e un fiu de domn, dar interpretarea canonică merge în direcţia unei culturi omogene – în care aristocratul tradiţional se împărtăşeşte alături de ţăran din cultura populară). La Sadoveanu e vizibilă, în schimb, latura semicultă, de obicei ironizată, a unei specii de graniţă: care preia din poezia populară formule fixe şi versificaţie, dar urmează şi modele culte, pe care le vulgarizează. Categoriile „impure“ – în acest caz, e vorba de un fenomen de mixtură între oralitate şi scris – au fost în genere neglijate de folclorişti. Altminteri, pentru o analiză a raportului dintre scris şi oral, dintre o cultură „înaltă“, savantă, şi una populară, asemenea texte constituie un material ideal. Le găsim uneori în culegerile noastre de folclor, de pildă, într-un volum de folclor din Maramureş (FM, p. 34-36), cuprinzând rezultatul unor cercetări din anii 1984-1987 în sate de pe malul drept al Tisei. Aerul de familiaritate cu care ne întâmpină scrisorile versificate e produs probabil de apropierea lor de o altă specie neglijată de folclorişti din cauza naturii ei incerte şi prea moderne: textul de amintire, perpetuat timp de decenii între adolescenţi, păstrându-şi cam aceleaşi motive şi acelaşi limbaj indiferent de trecerile de la o generaţie la alta. O trăsătură specifică a scrisorilor versificate e insistenţa lor metadiscursivă, tematizarea acţiunii de a scrie, cu motivele, circumstanţele, instrumentele şi fazele ei. Începutul emfatizează, desigur, chiar începerea scrisului: „Frunzuliţă spic de grâu,/ eu încep carte să scriu, / tot din toc şi din peniţă / şi din buna mea voinţă“. Deschiderea se asociază, în mod tipic, urării; în acelaşi timp, textul pune în evidenţă, printr-o simplificare care alunecă în comic involuntar, clasicul paralelism cu natura devenit clişeu şcolăresc în interpretarea poeziei populare: „Cu începerea scrisorii / îţi doresc mirosul florii / şi pe vântul care bate / îţi compun această carte“. Cele mai amuzante sunt detaliile banale prezentate ca acţiuni pregătitoare şi însoţitoare ale scrisului – „Aseară la ora şase / mi-am tras scaunul la masă / şi pe el m-am aşezat / şi de scris m-am apucat“. Evident, în mod simetric începutului e tematizat şi sfârşitul comunicării, aşa cum se întâmplă, în fragmentul care urmează, introdus tot printr-un vers de tipul „descriere de natură“: „Bate vântul de la munte, / aş avea de scris mai multe, / dar din scris mă mai opresc / să văd ce răspuns primesc“. Textele din care am citat mai sus pot fi comparate cu cele – foarte numeroase – dintr-o mai veche colecţie de folclor. E vorba de primul dintre volumele seriei Folclor din Moldova (FMd I); o parte considerabilă a cărţii o reprezintă peste 300 de Cântece populare-scrisori din timpul războiului din 1916-1918. Materialul a fost adunat de autorul colecţiei, Mihai Costăchescu, în timp ce era mobilizat, în primul război mondial, la Cenzura militară. Situaţie ideală pentru un filolog, nu lipsită de o anume ambiguitate morală în actul de a citi şi a folosi – fie şi în scop ştiinţific – scrisorile altora. Condiţii asemănătoare au determinat de altfel şi apariţia foarte interesantei cărţi a lui Spitzer 1921 despre scrisorile prizonierilor de război italieni din perioada 1915-1918; ar merita încercată o comparaţie între cele două corpusuri (deşi, în volumul lui Spitzer, accesul la texte e indirect şi fragmentar, fiind vorba de o operă de comentariu, de analiză tematică şi stilistică). În scrisorile soldaţilor români, întâlnim desigur comentariile metadiscursive despre începerea scrierii „Foaie verde de homei, / Am pus mâna pe condei, / Şi condeiul pe hârtie / Şi-am început cu dor a scrie“ (p. 469); textele nu sunt lipsite de neologisme „Eu şăzut şi pus pe gând / Îţi comunic acest rând“ (p. 525), chiar în enunţuri prezentative şcolăreşti – „Şi compunerea-i aşa: (…)“ (p. 536). Foarte răspândit e procedeul dublării sinonimice – „Mai întâi şi la-nceput / Te cuprind şi te sărut, / Mai întâi şi mai de toate, / Îţi trimet, puiule, carte“. Formulă finală descrie adesea tocmai oprirea din scris: „Aş mai scri, dar nu mai pot / Că mă doare mâna-n cot“ (p. 472).
Mesajele poştei electronice (e-mail)
Schimburile de mesaje prin poşta electronică sunt o formă de comunicare pe care analiştii discursului şi mai ales ai dialogului au început deja, de câţiva ani, să o înregistreze şi să o descrie. Noul tip de text a primit destule caracterizări grăbite şi riscante, care generalizează un anumit uz, sau au în vedere doar anumite grupuri de corespondenţi (există de pildă ghiduri practice în care se afirmă peremptoriu că mesajele de tip e-mail sunt neapărat în engleză, că sunt simple, la obiect, scurte şi clare); cercetările lingvistice constată însă frecvenţa cu care se recurge la limbile materne ale vorbitorilor, cu tot jocul stilistic pe care cunoaşterea profundă a unui idiom îl permite: amestecul de forme colocviale şi livreşti, contrastele producătoare de ironie etc. (Vasconcelos 1998). Acelaşi mijloc de comunicare poate avea un uz profesional, publicitar, informativ, dar şi unul personal, ludic, afectiv – şi chiar estetic. De fapt, una dintre puţinele caracterizări generale ale fenomenului ar putea viza, cred, tocmai extrema libertate şi diversitate a alegerilor sale textuale şi stilistice. S-a observat deja că mesajele electronice combină trăsături ale scrisului şi ale oralităţii. Dispensându-se de multe formule fixe, mesajul electronic e liber să imite atât o scrisoare tradiţională şi ceremonioasă, cât şi un apel oral; să devină un text autonom, o replică în dialog sau un simplu fragment (textul poate fi redus la minimum, la o interjecţie – „Ei?“, „Alo!“ sau „Pa“ – a cărei scurtime să intre în contrast cu rigida şi elaborata „casetă tehnică“ a adreselor). De la stilul epistolar (căruia îi aparţin de fapt), scrisorile electronice iau adesea nu numai modul fundamental al punerii în pagină, dar şi formulele de începere („Dragă...“) şi de încheiere („Cu drag...“), structura în paragrafe, adaosul unui „post scriptum“ etc. Totuşi, spre deosebire de scrisoarea reală, toate aceste forme sunt absolut opţionale – ceea ce de altfel le şi reîncarcă de conţinut comunicativ. Atunci când textul poate începe şi abrupt (cu o exclamaţie ori cu răspunsul la o întrebare), recursul la o formulă fixă e semnificativ: atribuie mesajului un caracter formal, într-o relaţie respectuoasă ori în contactarea unei persoane insuficient cunoscute – sau unul solemn, pentru a anula o întrerupere temporară a corespondenţei, pentru a anunţa o veste proastă sau chiar şi numai pentru a construi un text unitar şi compact. În cazul mesajelor poştei electronice uzul e mai permisiv, acceptându-se mai uşor neglijenţe în forma lingvistică a textelor: acestea sunt trimise uneori fără o relectură şi cu inevitabile greşeli de dactilografiere (evident, aici scrupulele personale sunt esenţiale, căci nu e rar nici corespondentul care îşi corectează şi îşi rescrie textul cu atenţie şi minuţiozitate filologică). Alianţa dintre oralitate şi scris e foarte strânsă: dacă producerea fără revizie apropie textul de oralitate, tipul de greţeli îl readuce în sfera scrisului. Poşta electronică permite, pe de o parte, fragmentarea textului şi o punere în pagină destul de liberă; pe de altă parte, reduce inventarul de mijloace de reliefare grafică (sublinieri, variaţii de caractere). Între caracteristicile fenomenului se numără cu siguranţă şi o anume tentaţie a intertextualităţii: uşurinţa tehnică cu care se copiază şi se reproduce un text în text poate produce rezultate destul de complicate, în care mesajul iniţial e întreţesut de răspunsuri şi comentarii, care apoi pot fi reluate în alt mesaj, până la veritabile puneri în abis – uşor de produs, dar riscând să îngreuneze lectura. Corespondenţii români sunt obligaţi de limitele sistemului să scrie fără semnele diacritice specifice ale literelor ă, ş şi ţ faptul e acceptat în genere fără ezitări şi fără tentative de a substitui semnele absente prin alte mijloace convenţionale. Pentru vorbitorii nativi, nu e deloc greu să recunoască cuvintele în contextul lor, chiar dacă informaţia grafică e diminuată. Doar când simte nevoia să producă un joc de cuvinte, o deformare glumeaţă, un cuvânt nou, autorul mesajului recurge la sisteme de transcriere ale sunetelor respective – în genere împrumutându-le din diverse limbi de circulaţie („shpatziu“). În fine, unul din lucrurile cele mai interesante – şi care diferenţiază destul de profund mesajul electronic atât de scrisoarea tradiţională cât şi de alte forme de comunicare orală şi scrisă – e ocazia de a da textului un titlu. De fapt, cu cât textul e mai informal, mai fragmentar, mai telegrafic, cu atât prezenţa titlului e mai semnificativă. De la modelul iniţial, cu scop practic, al titlurilor rezumative şi informative, scrisorile amicale ajung uşor la jocul titlurilor glumeţe şi literare; astfel că, în efemeritatea sa, mesajul realizează adesea şi o aspiraţie ludic-estetică.
Scrisori orale: „mesaje pe robot“
La sfârşitul secolului al XX-lea au apărut o serie de situaţii de comunicare noi, care oferă prilejuri interesante de observaţie asupra folosirii limbajului; una dintre ele este produsă, în dialogul telefonic, de sistemul automat de înregistrare de mesaje, ale cărui denumiri sunt destul de variate în diferite limbi de circulaţie (engl. answering machine, fr. répondeur, germ. Telefonbeantworter, it. segreteria telefonica etc.) şi pentru care în română pare să se fi impus termenul robot (atestat, de pildă, de anunţurile de mică publicitate: „robot telefonic“, „robot digital“, „telefoane robot“, „fax/robot/telefon“). În ultimii ani au fost publicate, în diferite reviste de specialitate, câteva studii asupra noului tip de comunicare: Alvarez-Caccamo, Knoblauch 1992, Dingwall 1992. Autorii lor au observat că, indiferent de limba folosită, fenomenele discursive în cauză sunt foarte asemănătoare; ele se regăsesc desigur şi în română, dar suportul tehnic însuşi („robotul“) e deocamdată relativ puţin răspândit, iar cercetarea lingvistică a mesajelor nu a fost încă, din câte ştim, întreprinsă. Cazul mesajelor lăsate „pe robot“ e interesant prin condiţiile sale de comunicare absolut specifice, dar şi prin faptul că nu şi-a format încă o rutină care să ofere tipare stabile şi să simplifice alegerile vorbitorilor. Probabil că oricine a fost pus prima oară în această situaţie a simţit o anume dezorientare, după cum oricine a ascultat mai multe înregistrări a putut observa în ele un mod nu tocmai relaxat de a folosi limbajul: marcat de pauze, ezitări, confuzii, schimbări de ritm. Situaţia mesajelor înregistrate e neobişnuită în măsura în care, deşi ţine de oralitatea spontană (lipsită de elaborarea scrisului), nu permite interacţiunea fundamentală pentru dialog: cooperarea interlocutorilor, care să îşi ofere reciproc puncte de sprijin, confirmând contactul, cerând lămuriri suplimentare etc. Se constituie astfel o oralitate anormală, artificializată, care poate provoca reacţii de respingere sau de apărare (în Dingwall 1992 se culeg chiar mărturiile celor care preferă să închidă telefonul, renunţând la lăsarea mesajului, sau revin după ce şi l-au pregătit, eventual în scris). O ezitare şi mai ales o eroare nu pot fi şterse: ele comunică ceea ce vorbitorul n-ar fi vrut să spună, fiind imposibilă atât corecţia fără urme (ca într-o scrisoare refăcută) cât şi reglarea, negocierea (ca în dialog). Spaima de a scăpa de sub control o situaţie – în cazul dat, una de comunicare – e provocată, cel puţin la început, de multe dintre mijloacele tehnicii moderne. Situaţia îi impune vorbitorului să elaboreze pe loc, pe neaşteptate şi fără sprijin dialogal, un mesaj complet, autosuficient, situat la interferenţa a două tipuri de text: „scrisoare“ şi „conversaţie telefonică“; un mesaj care în mod normal are o existenţă efemeră, dar poate fi şi păstrat, sau măcar auzit de altcineva decât de destinatarul vizat. În mica invenţie cu scop strict utilitar se acumulează de fapt multe contradicţii: între oral şi scris, spontan şi elaborat, public şi privat. Un material interesant aşteaptă deci să fie cercetat: el cuprinde formule de salut, de autoprezentare, strategii de autocorectare sau de amânare a informaţiei, chiar de renunţare („vorbim mai târziu“); în mesaje e folosit prezentul sau trecutul, după cum perspectiva adoptată e cea a emiţătorului sau cea a destinatarului. Modelul interactiv al dialogului e atât de puternic încât cel care vorbeşte se pune deja în situaţia ascultătorului său: o scrisoare e mai egocentrică („îţi scriu acum...“), un mesaj telefonic renunţă mai uşor la reperele reale ale autorului său, preluându-le pe cele ipotetice ale destinatarului, poate şi sub presiunea unor strategii orale ale politeţii („ţi-am telefonat“, „voiam să-ţi spun... “).
[1] Caragiale 1960, II: 66 ş.u. [2] Exemplele fără indicaţii speciale provin dintr-o colecţie personală. [3] Ticul ghilimelelor se manifestă derutant, obiectualizând şi punând în relief diverse segmente consacrate: „An Nou“, „Sfinte Sărbători“, „fericire“ etc.; maniera de izolare e inutilă şi poate produce confuzii şi perplexităţi (când aceiaşi autori marchează, tot prin abuz de ghilimele, ironia). [4] Formulele care amintesc de limbajul oficial – de pildă includerea în enunţ a unor substantive şi forme de persoana a III-a pentru a-l desemna pe expeditor sau pe destinatar („dorim scumpului nostru prieten“, „îţi urează X“, „primiţi din partea lui Y“) sunt prea puţin potrivite cu o scrisoare amicală. [5] Adjectivele sunt de obicei antepuse: urări calde, cel puţin, e o variaţie exclusă. [6] O asociere precum a ura felicitări(„să-i urăm domnului C. felicitări pentru cîştigarea bătăliei... “) nu e legată de sărbători şi e improprie: cele două cuvinte se contrazic, în măsura în care urarea vizează viitorul, iar felicitarea are ca obiect un rezultat, ceva deja obţinut.
|
|
| <<Pagina anterioarã | Pagina urmãtoare>> |
|
©
Universitatea din Bucuresti 2003.
|
|