 |
--DIVERSITATE
STILISTICÃ ÎN ROMÂNA ACTUALÃ--
|
 |
 |
|||
|
2. Un document lingvistic şi sociologic: mica publicitate
Anunţurile micii publicităţi oferă mereu surprize, înregistrând o realitate socială în schimbare. Chiar dacă nu totdeauna foarte relevante din punct de vedere strict lingvistic [1] , măruntele inovaţii ale anunţurilor sunt semnificative pentru că atestă transformarea obiceiurilor, a mentalităţii, a stilului de viaţă autohton. Vocabularul tehnic şi limitat al micii publicităţi s-a modificat, într-o anumită măsură, în ultimii ani; selecţia numelor şi a atributelor oferă un sistem de interpretare a realităţii, fiind un indicator social pertinent. Etapele primului deceniu de tranziţie a societăţii româneşti post-totalitare ar putea fi urmărite cu ajutorul anunţurilor publicitare: de la vânzarea, în 1990, a volumului Omagiu sau a locurilor pe liste de aşteptare până la ofertele, în anul 2000, de vile, fabrici sau autobuze. Nu e nevoie să fie comentate aberaţiile totale, culese şi repropuse de revistele umoristice [2] , pentru că normalitatea e mai semnificativă în dinamica ei: prin inventivitatea caracterizărilor din cererile sau ofertele de serviciu, prin lărgirea sensului câte unui cuvânt (deosebit, menajeră), prin atribuirea de calificative („zonă civilizată “ ), prin desemnările neoficiale ale cartierelor şi zonelor bucureştene, prin modul umanizat sau obiectualizat de a vorbi despre animale, prin îndrăznelile anunţurilor mai mult sau mai puţin matrimoniale, prin pitorescul remarcabil şi stilul hibrid al anunţurilor vrăjitoreşti etc.
Indicii de istorie a mentalităţilor
Verbele a vinde şi a cumpăra au fost intens folosite în textele de propagandă care (activând probabil o mentalitate arhaică) puneau în valoare conotaţiile lor negative. De câte ori obiectul acţiunilor pe care cele două verbe le denumesc nu e un obiect, o marfă propriu-zisă, ci o persoană, o grupare, o abstracţie, valorile negative reapar aproape automat (a-şi vinde prietenii, sufletul sau ideile; a cumpăra conştiinţe, tăcerea cuiva etc.). În primii ani de după 1989, mult mai interesante decât lozincile de genul „nu ne vindem ţara “ erau anunţurile de mică publicitate, foarte numeroase de altfel, care propuneau ca obiect al verbelor a vinde şi a cumpăra fie banii (nu „schimb “ , ci „cumpăr dolari şi mărci “ , „cumpăr valută “ , ba chiar, mai explicit, „cumpăr dolari şi mărci la preţul cursului negru al zilei “ ), fie poziţiile avantajoase într-o listă de aşteptare: „Cumpăr înscriere Dacia... “ ; „Cedez număr mic I.C.V.L.... “ . Un alt obiect inedit de vânzare / cumpărare sau de schimb era înlesnirea („înlesnire cumpărare apartament “ , „înlesnirea obţinerii a două camere “ ); într-o formulare dubioasă (pentru că adjectivul rezolvabil era folosit, impropriu, cu sens activ, nu pasiv, deci cu înţelesul „care poate rezolva ceva “ ) – „ofer recompensă pentru recomandare rezolvabilă “ (Bursa 15, 1991, 12) – e prezentat un alt potenţial „obiect “ de vânzare; numai că aici acţiunea e desemnată printr-o perifrază mai elegantă (a „oferi recompensă “ ). Este evident că nu obiceiurile evocate de enunţurile de mai sus sunt inedite, ci „normalizarea “ lor, atestată de prezenţa în formulele fixe ale anunţului publicitar. Înainte de 1990, unul dintre cuvintele insistent folosite în micile anunţuri era adjectivul deosebit, care îşi modifica sensul într-un mod spectaculos, devenind, pe de o parte, un passe-partout vag valorizant (clişeu utilizat, paralel, şi de limbajul politic „de o deosebită valoare teoretică şi practică “ ); pe de alta specializându-se pentru a indica, în mod mai mult sau mai puţin conspirativ, anumite particularităţi nedeclarabile public ale mărfurilor în discuţie. În această a doua direcţie, lucrurile au evoluat şi s-au precizat rapid: în paginile ziarelor, foarte frecventele indicaţii de tip „plata deosebită “ , „preţ deosebit “ , ambigue sau chiar cu totul lipsite de sens pentru un neiniţiat în codul particular al anunţurilor, apăreau, ca eufemisme dictate de o excesivă prudenţă, alături de echivalentele lor directe, explicite: „plata în valută “ [3] . În aproximativ aceeaşi sferă
se plasează şi adjectivul internaţional, Altminteri, frunzărirea paginilor cu anunţuri prilejuieşte o serie de observaţii mai mult sau mai puţin lingvistice. Frecvenţa destul de mare a adjectivului nehotărât orice, de exemplu, nu e semnificativă atât la nivelul limbii cât la acela al stărilor şi mentalităţilor, pentru că ia forma unei hiperbole fără acoperire, dar indică adesea şi lipsa unor bariere etice. E nevoie de o reeducare a percepţiei normalităţii pentru a nu trece prea uşor peste formulări de genul: „Tânăr 34 ani, prestez orice activitate cu plată “ (MMP 36, 1991, 2); „caut asociat orice domeniu “ (AT 1, 1991, 8); „caut contract muncă orice ţară, mă pricep la orice, oferte serioase “ (Anunţ 13, 1991, 3); când orice devine o emblemă, un semn, relativ independent de context, chiar corectitudinea construcţiei sale gramaticale e neglijată: „persoană serioasă fac menaj orice “ (RL 355, 1991, 6). Uşurinţa cu care se oferă, superlativ şi nedeterminat, o disponibilitate totală rămâne constantă; şi în 1999, anunţurile propun „personal calificat în orice domeniu “ , sau „locuri de muncă pentru toate meseriile “ . Nici nu e de mirare, în aceste condiţii, că o vrăjitoare poate afirma: „În 24 de ore aduc pe oricine, de oriunde “ (EZ 2589, 2000, 7). Observaţii de natură mai restrâns lingvistică se pot face în legătură cu apariţia în limbajul micii publicităţi a unor compuse de formă şi lungime nespecifice limbii române (autostereoradiocasetofon), în legătură cu fenomenele de elipsă, de extindere a construcţiilor prepoziţionale care tind să înlocuiască dativul („ofer la cetăţeni “ ); de asemenea, despre nefirescul unor traduceri („o bună posibilitate “ ), dar mai ales despre oscilaţiile, adesea hazlii, între impersonalizare şi formulările la persoana I sau a II-a. Enunţurile personalizate, absente din „limbajul de lemn “ al micii publicităţi din deceniile regimului totalitar (desigur, cu excepţia anunţurilor de decese şi a mulţumirilor şi felicitărilor), au un aer mai curând naiv, preluând formule de reclamă sau adoptând un limbaj pretenţios: „Întocmiţi o lucrare de an sau diplomă? Scrieţi carte domeniu tehnic? “ (Anunţ 13, 1991, 3); „Efectuez tricotare, croşetare macrameuri... “ (ib.). La sfârşitul anilor '90, principala inovaţie stilistică a anunţurilor e recursul tot mai frecvent la argoul contemporan („băiat marfă “ ) şi la setul de norme şi valori în circulaţie neoficială: „Lasă-te de muncă şi fă bani! “ . O ruptură între aparenţa şi esenţa mesajului mi se pare a se manifesta într-un anunţ care propune, în 1999, „transport săptămânal de persoane în Croaţia “ – sfârşind cu asigurarea optimistă „Trecerea garantată! “ .
Profilul public: „oferte de serviciu“
Mult timp, categoria „ofertelor de serviciu “ a reflectat, în presa românească, birocratismul dezolant al sistemului politic: textele anunţau, în enunţuri seci, încadrarea „în condiţiile legii “ a persoanelor care îndeplineau câteva condiţii principale: calificare, diplomă, autorizaţie, „domiciliul stabil în... “ , „vechimea în muncă “ , eventual „stagiul militar satisfăcut “ . Foarte rar textul era înviorat de câteva adjective, de obicei insesizabile, de altfel, pentru că neutralitatea lor oscila între două embleme ale relativităţii cu aparenţă obiectivă: corespunzător şi deosebit. Apariţia unor descrieri mai detaliate ale calităţilor cerute pentru ocuparea unui post a reprezentat, din acest punct de vedere, o noutate [4] . Stilul actual al genului „ofertă “ – mult mai flexibil, descriptiv, chiar persuasiv – este în mod evident un produs direct al traducerii şi al adaptării rapide a unor anunţuri similare (din engleză, în primul rând). Tendinţa de recuperare şi de sincronizare caracterizează de altminteri întreg stilul publicitar, care a evoluat destul de rapid în ultimii ani. Interesul lingvistic al procesului de preluare este evident: structuri care par în primul moment nefireşti, nespecifice limbii române („persoană cu abilităţi în... “ , „cu disponibilitate pentru... “ ) reuşesc să se impună, în scurt timp, prin repetare. Se poate urmări şi concurenţa între diferite cuvinte şi construcţii, dintre care unele vor sfârşi prin a forma un limbaj relativ standardizat, în măsură să prezinte exact gradualitatea informaţiilor. Cunoaşterea limbilor străine, de pildă, are nevoie să fie indicată într-o asemenea gradaţie, încă nefixată într-un sistem riguros: „(foarte) bun cunoscător al limbii engleze “ ; „cunoştinţe excelente de... “ , „cunştinţe temeinice “ ; „cunoscând perfect... “ ; „vorbitor de... “ , „engleză scrisă şi vorbită fluent “ ; „engleză bună “ ; „cunoscând aproximativ... “ ; „nivel satisfăcător “ etc. Deşi vechile clişee n-au dispărut cu totul – se caută persoane cu „pregătire fizică corespunzătoare “ sau cu „prezenţă fizică deosebită “ – e totuşi vizibilă îndrăzneala (de sursă publicitară) de a pretinde calităţi excelente; sensul superlativ al adjectivului ar fi părut, până nu de mult, aproape indecent. În vocabularul de bază al ofertelor intră acum termeni ca experienţă [5] , cunoaştere (cunoştinţe), disponibilitate, posibilitate, abilitate, aptitudini, deprinderi etc. („experienţă în oferte şi contracte publice “ , „foarte bune cunoştinţe în informatică “ , „disponibilitate de a călători “ , „posibilităţi de lucru independent “ , „abilităţi în utilizarea computerului “ , „aptitudini în domeniul geologic “ etc.). Presiunea traducerii se face simţită în construcţiile prepoziţionale, care, de multe ori, nu sunt cele mai fireşti pentru română: „cunoştinţe în... “ , sau chiar „despre... “ apar mult mai des decât „cunoştinţe de... “ ; evident, mica publicitate foloseşte adesea stilul telegrafic, juxtapunând pur şi simplu substantivele: „cunoştinţe operare “ , „deprinderi calculator “ etc. Între construcţia cu prepoziţia în şi cea (mai în spiritul limbii române) cu de pare să existe o diferenţă de nuanţă: cunoştinţele în pot fi foarte solide (de pildă, ca rezultat al unor studii aprofundate), cunoştinţele de rămân mai curând sumare; distincţia (dacă există cu adevărat) e totuşi fragilă. Mai interesante decât desemnările cunoştinţelor şi ale aptitudinilor generale sunt referirile la stări şi dispoziţii de natură afectivă (ale persoanei cu „dorinţă de a călători în ţară “ , cu „pasiune pentru muncă “ , ale solicitantului „încrezător în posibilităţile sale “ ) şi, mai ales, la calităţile propriu-zise: „seriozitate “ , „loialitate “ , „spirit de responsabilitate “ , „gândire prospectivă “ , „capacitate de creaţie “ ; „iniţiativă “ , „spirit întreprinzător “ , „dinamism “ , „energie “ ; persoana potrivită trebuie uneori să fie „receptivă “ , „adaptabilă “ , „deschisă “ , „sociabilă “ ; deseori trebuie să posede şi calităţi fizice: „sănătoasă “ , „prezenţă agreabilă “ , „înfăţişare plăcută “ , „aspect plăcut “ . În formulări care tind spre tautologie, acestea din urmă devin „aspect fizic plăcut “ , „prezenţă fizică, persoană agreabilă “ . Lista calităţilor cerute prefigurează un prototip uman „modern “ , eficient, de tip occidental – a cărui apariţie era inimaginabilă în tiparul vechi de ofertă, bazat exclusiv pe atestări oficiale. Aparent echivalente, sintagmele „vechime în muncă “ şi „experienţă în domeniu “ valorizează de fapt aspecte diferite ale trecutului unei persoane: unul formal (măsurabil în ani), altul de conţinut (verificabil practic).
Uneori, traducerea produce construcţii pleonastice – „experienţă
precedentă în... “ sau calcuri semantice inutile; dintre acestea,
aplicant (în locul uzualului solicitant) s-a impus între
timp [6] . Enunţurile
devin involuntare zeugme, coordonând neomogen calităţi şi obiecte:
„gestionar cu experienţă şi maşină auto “ [7] . Mica publicitate, de altfel,
preia de cele mai multe ori cu surplus de stângăcie modelul marii
publicităţi. Semnificative şi destul de amuzante sunt excesele de
cerinţe predominant fizice – „secretară tânără, frumoasă, înaltă,
La sfârşitul anilor '90, în profilurile pe care le schiţează ofertele de muncă(în EZ, şi Libertatea, nov.-dec. 1999) par să fi apărut câteva nuanţe noi: se cere distincţie – „colaboratori sociabili, distinşi “ – şi mai ales inteligenţă: „angajăm persoane dinamice şi inteligente “ . Ultima trăsătură e subliniată într-un anunţ de natură să dea mari speranţe: „Selectăm intelectuali, profituri serioase, suplimentare, pentru persoane inteligente. “
Profilul privat: „matrimoniale“
După o lungă perioadă de dispariţie, eventual de supravieţuire mascată, în enunţuri cifrate, genul anunţurilor matrimoniale a reînviat după 1989. Comparaţia cu formele lui mai vechi e interesantă: o imagine a distanţei dintre anunţurile din perioada interbelică şi cele de la sfârşitul secolului al XX-lea o poate da contrapunerea a două exemplare tipice: dintr-un număr al Gazetei căsătoriilor (duminică 2.08.1936) –
„Domn sentimental, loial, singur, 36 ani, bine fiziceşte, venit anual 180.000, plus un imobil capitală, e dornic de viaţă ideală d-nă – d-ră tânără distinsă, sănătoasă, familie foarte bună, principii absolut solide. La gazetă scrisori Faust“
– şi dintr-un cotidian din perioada imediat post-totalitară (RL 483, din 11.09.1991):
„Tânăr modest, 30/176/ 66 doresc căsătorie similar, atrăgătoare, cu posibilităţi de stabilire sau emigrare“.
Desigur, ceea ce s-a schimbat în mai bine de o jumătate de secol ţine în cea mai mare măsură de sociologie, din perspectiva căreia o inventariere comparativă a calităţilor şi a condiţiilor oferite sau pretinse de autorii anunţurilor n-ar fi lipsită de relevanţă; pe lângă toate acestea, e însă vizibilă şi o diferenţiere stilistică, a cărei examinare mi se pare instructivă. Microtextele din 1936 sunt în genere mai puţin concise decât cele contemporane; o mulţime de detalii pitoreşti, practice, fizice ori morale se aglomerează în ele, după o regulă de supralicitare. Varietatea formulărilor nu e explicabilă neapărat printr-o inventivitate colectivă superioară; probabil că e vorba, pur şi simplu, de o practică mai îndelungată a anunţurilor de acest tip şi de o acumulare a variantelor descriptive care contrastează cu monotonia celor doar câteva formule fixe din zilele noastre. În Gazeta căsătoriilor sunt invocate caracteristici precum: „şatenă “ , „brunetă “ , „ardeleancă “ , „siluetă frumoasă “ , „pământ arabil “ , „suflet nobil “ , „moral la înălţime “ , „mobilier aranjat “ , „fire blândă “ , „reputaţie bună “ , „ceva numerar plasat “ , „trusou “ , „dotă “ , „acomodabilă viaţa de ţară “ etc. Tendinţa spre exagerare e evidentă: „calităţi sufleteşti ideale “ , „doamnă absolut tânără “ şi chiar „absolut brunetă “ , „bine toate raporturile “ , „siluetă ireproşabilă “ , domn „absolut sincer “ etc. Vechile anunţuri erau semnate de Suflet de elită, Distincţie rară, Sublime sentimente, L’Aiglon, Provincial, Isbândă, Ernest, Pacificus, conotaţiile divergente ale formulelor onomastice devenind chiar o sursă involuntară de umor: „Scrisori post restant LOCO pentru Nelly Biano sau ziar sub Smărăndiţa “ . Tiparul interogativ mai vechi rămâne, deocamdată, inegalat:
„Care d-ră – d-nă foarte drăguţă, instruită, singură, doreşte cunoştinţă domn situat, locuinţă centru, de familie foarte bună, delicat, cult, s-o ajute modest materialiceşte? Oferte sub Petronius.“
Anunţurile moderne sunt mult mai scurte şi mai terne, iar tonul caracterizărilor e relativ moderat (pentru calităţile fizice domină adjectivul „prezentabil “ ). [8] Nu regăsim, cel puţin la început, un echivalent al modei pseudonimelor spectaculoase; [9] surprind totuşi unele elemente de continuitate lexicală cu faza anterioară; etichetele „mignonă “ , „tânăr evlavios “ , „comerciant român “ şi mai ales familiarul „cavaler “ („Domnişoară frumoasă 23/l,70 doresc cunoştinţă cavaler “ , RL 477, 1991) par desprinse din vechea gazetă. Sunt specifice momentului actual, în schimb, cifrele „de cod “ indicând succint reperele fizice ale insului (ani, înălţime, greutate) şi conotând ideea de maximă exactitate, [10] precum şi terminologia utilizată pentru stabilirea statutului social. Obsesia titlurilor universitare („titrat “ , „licenţiat “ , „intelectual “ ) e de departe cea mai puternică; îi urmează referirile la calitatea de „încadrat “ şi specificările profesiei; indicarea averii e foarte vagă – „situat “ , „cu situaţie “ (în vechea gazetă se precizau de multe ori venitul anual sau lunar şi tipul de proprietate). Una din dominantele tematice ale noilor anunţuri matrimoniale este ideea plecării din ţară; în stilul lor telegrafic, eliptic, se vorbeşte de „posibilităţi stabilire în America “ (RL 478, 1991), „tânăr electronist contract în Australia “ (RL 480, 1991), „relaţii în străinătate “ (RL 415, 1991) etc. Specializarea unor termeni (plecare, stabilire) este evidentă în anumite formulări care pot rămâne obscure sau chiar absurde pentru un neprevenit: e cazul exemplului citat la început – „posibilităţi de stabilire sau emigrare “ – , sau cel al scurtului enunţ „tânăr 35 ani, 1,72, din Arad, doreşte căsătorie cu o persoană plecată sau în curs de plecare “ (RL 410, 1991). Formulele anunţurilor matrimoniale sunt la începutul anilor '90 vizibil influenţate de cele ale altor tipuri de anunţuri de mică publicitate: din rubricile de schimburi de locuinţă, vânzări-cumpărări etc. Rezultatul interferenţelor e uneori derutant prin insolitul comprimărilor ( „ intelectual-obligaţii “ , „titrată agreabilă “ ) sau prin imprecizie şi ambiguitate, ca în echivalările:
„Doresc pentru căsătorie tânără atrăgătoare, fără vicii sau obligaţii, maxim 25/1,72/62, cu relaţii în străinătate, pentru similar “ (RL 415, 1991); „Tânăr modest 30/176/66 doresc căsătorie similar“ (RL 483, 1991).
Expresia potrivirii e întotdeauna obscură, termenul prin care ar trebui să se stabilească echivalenţa fiind cu totul irelevant: „Titrat, pensionar, văduv, doresc cunoştinţă doamnă serioasă, mignonă, 55-59 ani. Acelaşi mediu “ (RL 483, 1991); „Titrată 25/1,60/53 agreabilă, liniştită, nefunătoare, doresc mariaj corespunzător “ (TL 482, 1991); „intelectuală pensionară, fără obligaţii, doresc cunoştinţă pensionar mediu corespunzător “ (RL 410, 1991). Determinările imprecise, aproape lipsite de sens (deosebit, corespunzător, de excepţie) existau şi cu o jumătate de secol în urmă – „fond sufletesc deosebit “ , „suflet aparte “ (1936) – şi continuă să fie utilizate din plin şi acum: „calităţi deosebite “ , „licenţiat deosebit (fizic, moral, intelectual, material) 37 ani, fără vicii şi obligaţii, caut parteneră cu însuşiri morale şi fizice de excepţie “ (TL 406, 1991). La început, foarte puţine anunţuri contemporane sugerau prin lexic intimităţi ori relaţii ilicite („intim “ , „experienţă “ , „discret “ ), majoritatea adoptând un ton neutru, aproape oficial, înviorat cel mult de introducerea unor termeni familiari (ca „sufletist “ : „tânăr sufletist prezentabil “ , RL 480, 1991) sau de căutarea unui ton mai dezinvolt, dar tributar modelului publicitar: „titrată 30/l,67/55 doreşte o relaţie durabilă. Şi dv.? “ (RL 478, 1991). În anii 1999-2000, cel puţin în unele ziare (EZ, Libertatea), rubrica „ Matrimoniale “ ajunge să cuprindă aproape în totalitate anunţuri ale agenţiilor maatrimoniale ale liniilor telefonice erotice sau propuneri de prostituţie. Se produce astfel un contrast comic între folosirea extensivă şi eufemistică a titlului şi sinceritatea limbajului din anunţuri – care vorbesc de pildă de oferte „la domiciliul clientului“.
„Europeni căutăm apartament...“
Actul autoprezentării nu apare doar în anunţurile matrimoniale; e îndeplinit şi de diverse persoane care îşi oferă serviciile profesionale sau evocă garanţiile lor pentru încheierea unei afaceri, selectând etichetele lingvistice cele mai convingătoare. Altminteri, tiparul dominant în anunţuri nu include o prezentare a locutorului, indicat doar de persoana şi de numărul formei verbale folosite: „caut “ , „doresc “ ; „căutăm “ , „dorim “ etc. Există autocaracterizări ale firmelor (prin nume sau prin indicii relevante: „firmă particulară “ , „firmă grecească “ , „firmă puternică “ etc.) şi ale indivizilor; inventarul de termeni folosiţi în prezentare este destul de limitat. Categoriile implicate cel mai des în cererile de închiriere sunt vârsta, profesia, intelectualitatea (asociate cu informaţii suplimentare despre sex şi stare civilă): tineri, tineri căsătoriţi, tânăr medic, medic stagiar, tânăr inginer, studenţi, studente, pereche studenţi, studentă A.S.E., student stomatologie; absolventă; profesoară, intelectuală; mai rar intervin şi informaţii „geo-politice “ : ardelean, intelectuală Basarabia. Majoritatea formulelor citate sunt folosite probabil cu intenţia de a oferi garanţii obiective de seriozitate, care să compenseze dezavantajele băneşti. Informaţiile asupra profesiilor sau asupra ocupaţiilor „nerentabile “ indică posibilităţi financiare reduse; sunt mai rare etichetele al căror mesaj implicit să fie parţial contrar celor de mai sus, propunând seriozitate dar şi bani: diplomat, om afaceri, reprezentant Uniunea Europeană etc. Simplele calificative – în construcţii de tipul „persoană serioasă “ – au dezavantajul de a fi subiective şi incontrolabile. Par destul de neobişnuite – dar cu atât mai semnificative – formulările de tipul „occidentali dorim închiriere vilă “ (RL 1181, 1994, 13), „occidentali căutăm apartament “ (RL 1434, 1994, 13); „europeni dorim apartament... “ , „europeni căutăm 2, 3, 4 camere... “ (RL 1387, 1994, 13), apărute la un moment dat în anunţurile micii publicităţi. Termenul geografic (cu conotaţii politice) e prea general pentru autodesemnări; cineva se recomandă, în principiu, ca englez, francez, italian etc., nu ca „occidental “ sau ca „european “ . Nivelul normal de (auto)desemnare e cel etnic (sau al cetăţeniei), nu unul larg zonal. Utilizarea substantivelor occidental şi european are însă o dublă explicaţie: prin contextul care le face relevante (implicând informaţii despre standardul de viaţă, despre oferta de preţ etc.), dar şi prin caracterul artificial al enunţului – de falsă autodesemnare. E probabil că nu „occidentalii “ se prezintă ca atare, ci intermediarii care vorbesc în numele lor [11] . O asemenea situaţie de intermediere mascată poate produce texte de umor involuntar, de genul celui apărut în preajma sărbătorilor, la rubrica „Cereri închirieri “ : „Occidentalii vă urează «La mulţi ani» şi aşteaptă ofertele dumneavoastră “ (RL 1140, 1994, 13). De fapt, cei doi termeni stabilesc o dublă opoziţie foarte clară: cu cetăţenii români, pe de o parte; cu străinii arabi, africani, asiatici, pe de altă parte. Evident, sensurile geografice, politice sau culturale ale termenilor european şi occidental nu sunt riguros respectate de uzul lor practic, într-un cod restrâns cum e cel al micii publicităţi. Acoperirea semantică a conceptelor de occidental sau european e obligatoriu disociabilă pe mai multe nivele: alături de politică, de geografie, de filozofia culturii („Suntem sau nu în Europa? “ ) există şi zona intereselor practice, a vieţii cotidiene, în care sensul lor e cât se poate de precis [12] .
Toponimie urbană modernă
Multe dintre primele texte şi documente româneşti, din secolul al XVI-lea, sunt acte juridice – de vânzare, de cumpărare, de moştenire. Una din particularităţile lor este faptul că reflectă modul tradiţional de a indica poziţia şi limitele unei proprietăţi prin repere de genul: „pi la moara lu Dobrin, pe după gruiul casălor, pân gura casălor, în zos, (...), la teiul cel mare, deasupra de hălăşteu, faţa în zos pe la cer, pe de deal de varniţă... “ (zapis de cumpărare, Gorj, 25 august 1576, în DÎRS XVI, p. 98). Uneori, modul actual de indicare a adreselor aminteşte de cel tradiţional, dovedind că toponimia oficială şi cea populară continuă să coexiste, ca sisteme concurente. Desele schimbări în denumirile de străzi şi de pieţe sunt contrabalansate parţial de recursul vorbitorilor la repere mai concrete. Anunţurile micii publicităţi folosesc, alături de indicarea unei localizări prin stradă şi număr, multe repere „de peisaj “ . E drept că sistemului tradiţional i s-a opus în ultimele decenii unul teribil de complicat. Adresa unui apartament de bloc e o formulă lungă şi încâlcită (stradă, număr, indice al blocului, cu numere adesea fracţionare, uneori combinate cu litere – PS1C, B3bis, Y2, C5 corp A, II/4 – , scară, etaj, apartament, sector, cod). Mica publicitate oferă însă repere mai accesibile înţelegerii umane: „apartament Centrul Civic, la fântâni “ (RL 17.02.1994); „Bdul Unirii, la fântâni “ (RL 4.01.1996); „Unirii (fântâna mare) “ (RL 3.04.1995, 14); „Fântâna Mare, 4 camere “ ; „Centrul Civic, Fântâna centrală “ (RL 4.01.1996). Dincolo de efemerele şi conjuncturalele nume de străzi, renaşte mereu o toponimie populară. Tendinţa de a scrie cu majusculă iniţială numele reperelor „neoficiale “ atestă importanţa acestora în sistemul de orientare al vorbitorilor. În anunţuri pătrund chiar denumirile populare, poreclele glumeţe ale unor monumente sau clădiri pe care vorbitorii le presupun general cunoscute: „vilă 5 camere (...), 1 Mai – Ciupercă “ (RL 4.01. 1996). „Ciuperca “ din text reprezintă porecla, motivată prin formă, a unei clădiri dintr-o piaţă bucureşteană; în anunţul citat denumirea este extinsă şi asupra pieţii [13] . Nu se poate însă spune că denumirile oficiale sunt totdeauna neglijate de cultura populară modernă; uneori sunt preluate creator, chiar cu funcţia de a introduce conotaţii valorizante: „Între doi regi, Carol – Ferdinand, 3 camere, terasă “ (RL 1995) [14] .
În afacerile imobiliare – în care s-a produs o diversificare a obiectelor de schimb comercial şi a descrierii şi evaluării lor, apărând indicii precum „design occidental “ sau „stradă asfaltată “ – e foarte interesantă şi desemnarea zonei în care se plasează o locuinţă; vocabularul utilizat în acest scop nu diferă în funcţie de obiectul anunţului; e comun propunerilor de vânzare, cumpărare ori închiriere. Dincolo de numele de cartiere, străzi, clădiri-reper, pe care le-am discutat mai sus, prezintă interes adjectivele (câteva, doar) care revin insistent pentru a situa în spaţiul Capitalei imobilele respective. Se poate reface, cu ajutorul lor, un decupaj lingvistic al oraşului: eufemistic şi incomplet (zonele valorizate negativ fiind în genere omise, evitate), dar caracteristic. Până în 1990, se foloseau mai des referirile la sector şi la staţiile de metrou. Caracterizările prin plasarea faţă de centru par să se fi diversificat în anii următori, deşi doar trei zone sunt indicate explicit: ultracentrală, centrală, semicentrală („apartament două camere ultracentral “ ; „vând casă, curte, teren, zone centrale “ ; „cumpăr apartament şi garsonieră, central, semicentral “ , RL 1206, 1994, 10-11; termenii sunt semnalaţi şi de Pârlog 1987: 512); delimitările între ele sunt, evident, relative şi se subordonează strategiilor publicitare. Periferia nu e numită, ci doar deductibilă din omisiuni, din apelul la alte caracterizări. Un atribut ceva mai rar e rezidenţial: „Vând garsonieră deosebită şi apartament 2 camere, zonă rezidenţială “ (RL 1206, 1994, 11); absent din dicţionarele noastre generale, sau înregistrat cu un sens nespecific, legat de rezident [15] , cuvântul pare să califice, ca şi etimonul său francez, zonele rezervate locuinţelor elegante: în opoziţie cu zonele de magazine, birouri, uzine, dar şi cu cartierele de locuinţe inferioare prin confort şi estetică. Alte calificări au un grad maxim de nedeterminare: „zonă bună “ („Cumpăr garsonieră sau două camere zonă bună “ , RL 1206, 1994, 12) sau indică avantaje concrete, prin adjective precm liniştit, curat („zonă liniştită, bloc curat “ , RL 1206, 1994, 11). Prezenţa sintagmei zonă curată („4 camere, etaj inferior, zonă curată “ , RL 1206, 1994, 12) e deja semnificativă pentru o posibilă subdivizare valorică a spaţiului bucureştean; şi mai caracteristică este referirea – foarte frecventă, de altfel – la zone civilizate: „Cumpăr urgent garsonieră sau apartament zonă civilizată “ (RL 1182, 1994, 13), „Drumul Taberei, Militari sau zonă civilizată “ (RL 1206, 1994, 12). Sensul contextual al adjectivului civilizat poate fi descris doar parţial prin analiză lingvistică; mai util s-ar dovedi un sondaj sociologic.
Despre animale
„Animalele de casă “ (sintagma e relativ recentă şi cam tehnică în română, lipsindu-i conotaţiile simpatice ale englezescului pet) oscilează între statutul de persoane şi cel de obiecte. Modul în care se vorbeşte despre ele astăzi reflectă tocmai această oscilaţie; este de aceea interesant de văzut ce resurse oferă limba – tradiţia, uzul lingvistic – pentru a le denumi şi a le descrie şi ce inovaţii apar în discursul actual. Anunţurile micii publicităţi sunt un loc foarte favorabil pentru a observa tensiunea între cele două imagini ale animalului: contextul forţează interpretarea „obiectuală “ (chiar prin încadrarea în rubrici de tipul Vânzări sau Pierderi), dar vorbitorii îşi permit inovaţii care personalizează. De altfel, chiar structura rubricilor admite unele libertăţi: în paginile aceluiaşi cotidian, de pildă, cinci anunţuri despre câini apar sub titlul Pierderi, în vreme ce al şaselea e încadrat sub Dispariţii, ceea ce constituie deja o asimilare umană (RL 2038, 1996, 19). În categoria apropierii de uman intră, sub raport lingvistic, şi folosirea cuvântului vârstă; dacă „vacă în vârstă de trei ani “ sună oarecum ciudat, nu e neobişnuit să întâlnim „căţel Schnauzer uriaş, negru, cu pedigree, în vârstă de 5 luni “ (RL 2034, 1996, 13), „Doberman vârsta 4 ani “ (RL 2038, 1996, 19) etc. Efecte de umanizare sunt produse şi prin folosirea diminutivului cu conotaţie afectivă („ofer pisicuţă “ , RL 2033, 1996, 19) sau prin subiectivitatea limbajul familiar („pui foarte haioşi de pisică “ , RL 2035, 1996, 17). Alteori, însă, limbajul exacerbează tratarea ca obiect a animalului, prin formule comerciale şi publicitare – „Mastino, Napoletano, Rottweiler, Pittbull, Husky, preiau comenzi orice rasă “ (RL 2038, 1996, 18); „Setteri englezi, căţelul reclamei Bona Prima, excepţionali “ (RL 2034, 1996, 13) –, sau prin includerea într-o listă eterogenă: „Omagiu şi câine Caniche, aparat mărit fotografic “ (RL 2033, 1996, 17). Din punct de vedere lingvistic, semnificativă mi se pare mai ales maniera de tratare a ascendenţei animalului. Viziunea în cheie umană e reflectată de simpatica alegere a unor substantive tipice pentru persoane: termeni de rudenie, termeni specific umani desemnând identităţi etnice şi regionale: „Caniche apricot, tată belgian, bunic german, bunică ploieşteancă “ (RL 2035, 1996, 17). Anunţul în cauză poate fi pus în contrast cu unul în care aceeaşi temă e tratată în termeni tehnici, sec comerciali: „Vând pui Schnauzer uriaş, pedigree tip A, tată din import “ (ib.). Cum „relaţiile de rudenie “ din lumea animală nu l-au prea interesat pe vorbitorul tradiţional, ele nu au în română o terminologie specifică; e însă evident că la nevoie se pot folosi, prin analogie, termenii specific umani. Dacă vrem să verificăm cât de fixată e această analogie în limbă şi recurgem la dicţionare, rezultatul e destul de dezamăgitor: în dicţionarul academic, cel mai bogat în cuvinte şi sensuri, doar la mamă întâlnim o înregistrare a semnificaţiei „animal femelă în raport cu puii lui “ (DLR, Tomul VI, litera M, 1965-1968); nici măcar articolul tată (ca să nu mai vorbim de părinţi, bunici etc.) nu prevede corespondentul animal (DLR, Tomul XI, partea a 2-a, litera T, 1982). Asimetria mamă – tată (care a fost păstrată şi de DEX 1996) nu e greu de înţeles: într-o perspectivă strict utilitară şi fără interes pentru puritatea rasei, tatăl-animal nu putea fi cunoscut sau nu interesa. Oricum, când paternitatea devine relevantă, limbajul umanizant e de preferat: asocierea „tată belgian “ e mai puţin şocantă decât „tată din import “ , iar „bunica ploieşteancă “ are, parcă, un vag aer de aluzie caragialiană.
Limbaj vrăjitoresc
Şi practicile vrăjitoreşti au un fel de terminologie de specialitate, dezvoltată în interiorul limbajului popular. Limba descântecelor româneşti, care a fost cercetată, prin anii '30, de Ov. Densusianu din perspectivă filologică [16] şi de Artur Gorovei mai ales din interes folcloristic [17] , are un caracter arhaic bine marcat, conservând cuvinte şi forme dispărute din alte registre lingvistice [18] . În momentul de faţă, se pot însă observa interferenţe între lexicul arhaic şi popular al vrăjitoriei şi cel modern; limbajul vrăjitoresc de tranziţie, cel puţin în forma în care apare el în anunţurile publicitare, e un hibrid de tot hazul. El cuprinde, desigur, termenii de bază ai profesiei, cuvinte din fondul vechi, tradiţional – a descânta, a dezlega, a lega, a ghici, a vindeca, a alunga; putere, farmece etc. Majoritatea sunt cuvinte ale limbii comune, specializate semantic; cazul cel mai clar este al verbelor a lega şi a dezlega – care au sensuri specifice vrăjitoriei. Necunoaşterea lor poate produce confuzii: într-o construcţie ca „a dezlega cununii “ verbul riscă să fi considerat sinonim cu „a desface “ , „a despărţi “ , în vreme ce înţelesul său e, invers, „a dezlega vraja care le împiedică împlinirea “ . Dicţionarele noastre curente indică sensul magic doar pentru verbul a lega – „a opri, a împiedica de la ceva prin vrăji “ (DEX 1996) – nu şi pentru antonimul său a dezlega. Explicaţia e probabil strict contextuală şi implică practica lexicografică de preluare a definiţiilor de la un dicţionar la altul: dicţionarul academic al lui Sextil Puşcariu (DA), din care a apărut fascicula care cuprindea verbul a lega, nu însă şi cea în care ar fi urmat să apară a dezlega, a oferit urmaşilor un model de interpretare semantică doar pentru primul verb. Limbajul actual al vrăjitoriei utilizează, pe de altă parte, neologisme (mai mult sau mai puţin recente) precum paranormal, magie, talisman, integrând şi unii termeni medicali, de exemplu epilepsie. Registrul tradiţiei se combină în mod neaşteptat cu cel al modernităţii: „lucrează cu paranormal, descântă în talisman, icoane, str. Florilor nr. 2, Ploieşti “ (RL 2038, 1996, 19); „epilepsie de frică “ ; „descântă prin magie albă “ (RL 2036, 1996, 19). Contaminant e mai ales limbajul comercial-publicitar: „dezleg orice. Rezolvare sigură “ (RL 2038, 1996, 19); „alung blestemele şi multe altele, convingerea la domiciliu “ (RL 2038, 1996, 19; 2035, 1996, 19); „ajută în spor afaceri “ ; „a participat la congresul vrăjitoarelor din Polonia şi Bulgaria, la care a fost premiată cu trei talismane “ (RL 2036, 1996, 19). Verbul a rezolva, neologism absorbit de limbajul familiar, apare într-o construcţie specifică vorbirii inculte: „m-a rezolvat de argintul viu “ (RL 2038, 1996, 19). Enumeraţiile situaţiilor negative, ale cauzelor şi ale remediilor lor – minuni, leacuri – sunt cu siguranţă părţile cele mai pitoreşti din anunţuri, amalgamând credinţe străvechi şi detalii de viaţă modernă („Descântecul meu are valoare de laser “ , EZ 2589, 2000, 7). Competenţele sunt foarte diversificate – „afaceri şi pierderi “ (RL 2650, 1998, 12); „schimbă situaţii familiare, financiare, medicale, sentimentale, dezleagă farmece, blesteme “ (RL 2663, 1998, 14), „îndepărtează farmece, coşmare “ (RL 2638, 1998, 19), „pentru spor câştig “ (RL 2638, 1998, 19), „rezolvă probleme de dragoste şi afaceri “ (RL 2626, 1998, 19). Ritualizarea tradiţională se continuă şi prin eufemism: „are anumite plante pentru anumite cazuri “ (RL 2669, 1999, 27), „adună casa omului şi mai multe “ (RL 2671, 1999, 19). În textele anunţurilor abundă şi nesiguranţele sintactice, mai ales coordonările greşite sau producătoare de ambiguităţi:
„Are puterea şi descântă prin magie albă de a vindeca anumite boli, argintul viu, epilepsie de frică şi cositor, împreună pe cei despărţiţi, dezleagă cununii, oameni care sunt legaţi, ajută în spor afaceri“ (RL 2036, 1996, 19).
Domeniul cunoaşte probabil o concurenţă puternică, ceea ce se poate deduce şi din varietatea formulelor publicitare adoptate: de la autoprezentare – „Ghicesc, descânt în zodii şi cafea “ (RL 2038, 1996, 19) – la prezentarea impersonală, sugerând o instanţă validatoare – „Această femeie se numeşte Minodora. Are puterea şi descântă... “ (RL 2036, 1996, 19) sau la introducerea persuasivă în scenă a unui beneficiar recunoscător: „Mă numesc Ileana Ionescu şi mulţumesc Anei Maria, unguroaică, că m-a rezolvat... “ (RL 2038, 1996, 19) [19] . Stilul publicitar – interogativ, imperativ, ancorat în situaţia de comunicare – îşi impune clişeele; formula clasică „schimb urgent “ primeşte un nou obiect – destinul (şi selectează implicit un alt sens al verbului):
„Doamna Sultana schimbă urgent destinul omului, vreţi să aflaţi trecutul, prezentul şi viitorul? Să vă dezlegaţi cununiile, să scăpaţi de farmece? Sunaţi acum la tel. ...“ (RL 2033, 1996, 19).
Anunţurile ghicitoarelor şi prezicătoarelor, ale practicantelor contemporane de varii tipuri de magie se individualizează mai ales prin incoerenţa pe care o produc strategiile lor persuasive, supralicitate şi uneori contradictorii. Reperele principale sunt numele, calitatea („profesia “ ), sursa competenţei (moştenirea harului), situarea în spaţiu (adresă, rază de acţiune, călătorii, renume în afara graniţelor, mediatizare etc.) şi caracteristicile metodologice (instrumente, procedee, cazuri tratate). Cele mai multe anunţuri [20] cuprind numele prezicătoarei, ba chiar încep cu acesta. Numele înseşi – nu se poate şti dacă întotdeauna reale sau doar alese ca pseudonime artistice, profesionale – sunt caracteristice: multe sunt nume de botez din onomastica tradiţională, evocând tr-o anumit% într-o anumită măsură şi repertoriul folcloric al basmelor: Ana, Maria, Ana-Maria, Ioana, Sultana, Minodora, Dafina, Margareta. Există şi excepţii, precum mitologica Atena sau moderna Beatris, după cum există cazuri mai banale, mai greu încadrabile – Luminiţa, Rodica – şi chiar nume stranii ca Dulceaţa, Suedia sau Brăţara. Prezentarea e impersonală şi neapărat respectuoasă, numele fiind însoţit de termenul de reverenţă: „aceste două obiecte se află la doamna Dafina “ (RL 2667, 1999, 16); „Doamna Margareta, doamna Ana, doamna Maria au un sediu deschis pentru ghicit în cărţi, cafea “ (RL 2669, 1999, 17); „doamna Brăţara răspunde la tel. (...) “ (RL 2638, 1998, 19). (Cititorului suspicios, care presupune că emiţătorul impersonal e în realitate una şi aceeaşi persoană cu vrăjitoarea însăşi, autodesemnarea reverenţială îi pare, desigur, comică.) O garanţie de profesionalism e oferită de cuprinderea într-o tradiţie magică, într-o descendenţă care conferă autoritate. Harul sau darul vrăjitoresc sunt moştenite de la o rudă apropiată, de la o persoană prezentată ca o fiinţă reală, proiectată însă în mitologie prin nume ori prin vârstă: „a moştenit harul de la mătuşa sa Frunsoleana, care a trăit 126 de ani “ (RL 2667, 1999, 16); „nepoata celebrei Omida “ etc. Se constată în genere o gen ruptură onomastică la schimbul de generaţii: numele strămoaşelor sunt, statistic, mult mai ciudate decât cele ale moştenitoarelor; o demonstrează, de pildă, „Atena – fiica clarvăzătoarei Câmpina (RL 2671, 1999, 19) “ [21] . Şi desemnarea specializării face parte din protocolul de captare a interesului; deşi serviciile oferite (o listă destul de lungă) sunt cam aceleaşi, termenul profesiei variază: „prezicătoarea Dafina “ , „vrăjitoarea Maria “ , „clarvăzătoarea Atena “ , „ghicitoarea Suedia “ etc. [22] Unele dintre incoerenţele textelor provin din tensiunile lor subterane – de pildă, din ezitarea între a sublinia sau a nega conotaţiile de mediu ţigănesc, strâns legate de instituţia vrăjitoriei. Nu se poate nega existenţa stereotipului (internaţional) al ţigăncii ghicitoare: persoană înzestrată cu intuiţii speciale şi depozitară a unor învăţături străvechi. În principiu, un asemenea stereotip ar putea fi speculat pentru a conferi mister şi autoritate profesiei. La noi, el riscă totuşi să fie compromis de stereotipul etnic marcat ca predominant negativ al ţiganului; în plus, e concurat de tipul folcloric – tradiţional şi naţional – al babei vrăjitoare. E semnificativ faptul că anunţurile nu invocă identitatea etnică ţigănească; o sugerează cel mult, prin cele câteva nume mai stranii ale vrăjitoarelor sau ale strămoaşelor acestora, sau prin fotografii. Spre deosebire de text, fotografia – acolo unde apare – se bazează tocmai pe conformitatea cu prototipul vrăjitoarei ţigănci, în varianta autohtonă asimilată (uneori chiar în costum popular) [23] . Oricum, afirmate explicit sunt alte identităţi etnice: maghiară – doamna Dafina din Ploieşti, nepoata Frunsolenei „este unguroaică de origine din Budapesta “ (RL 2667, 1999, 16); o femeie recunoscătoare mulţumeşte „Anei Maria, unguroaică, că m-a rezolvat “ (RL 2038, 1996, 19) – şi, desigur, română: „doamnă româncă ghicesc în cărţi, cafea “ (RL 2626, 1998, 19). Reperele spaţiale completează repertoriul onomastic. Adresa propriu-zisă nu apare totdeauna, fiind mai ales inclusă în nume, în formula complexă de identificare: „Dafina din Ploieşti “ . E interesant că acest mod tradiţional de desemnare prin prenume şi localitate apare şi în prezentarea altui rol al anunţului: martorul, clientul recunoscător: „Mă numesc Marius din Bucureşti şi vreau să-i aduc mii de mulţumiri vrăjitoarei Brăţara… “ (RL 2638, 1998, 19). Cum textul anunţurilor inovează în permanenţă, prin amplificare şi supralicitare, la sfârşitul anului 2000, alături de martorul autohton apar chiar străini, cu funcţia de a atesta prestigiul internaţional al „firmei “ :
„Suntem din Ierusalim şi vrem să-i aducem mii de mulţumiri doamnei Diana (...). Mă numesc Ernest sunt din Geneva (Elveţia) unde am fost la Biserica din Ierusalim unde am găsit-o pe doamna Diana. M-a rezolvat pe loc de nu puteam să mişc mâinile (...). Suntem din Cairo (Egipt) (...). Noi ne numim Abdulah, Caleh, Emir“. (EZ 2589, 2000, 7)
În genere, geografia e invocată pentru a sugera raza de acţiune a prezicătoarei: „cea mai tânără vrăjitoare din Balcani “ (RL 2626, 1998, 19), „Regina Magiei din România “ (RL 2663, 1998, 14) etc. În anunţurile mai elaborate, apare şi toposul călătoriei în străinătate: de iniţiere, într-o variantă mai arhaică, sau de specializare, într-una modernizată. Şcolile şi strategiile sunt diferite, căci se invocă fie Orientul îndepărtat – China, India –, fie, ca spaţiu destul de generic al modernităţii, Europa („cea mai solicitată ghicitoare, care a călătorit în toată Europa“, RL 2668, 1999, 17; „a fost plecată în Europa “ , RL 2626, 1998, 19; „întoarsă din ţările europene “ , RL 2699, 1999, 19). Mitul înfiorătoarelor adunări de Sabat pare a fi contaminat şi complet transformat de tipologia şi limbajul vieţii moderne; în anunţuri e vorba de participarea la concursuri, festivaluri, cursuri de specializare: „vrăjitoarea Ioana, venită de curând din India de la Congresul Vrăjitoarelor, aleasă ca cea mai bună vrăjitoare a anului “ (RL 2650, 1998, 12). Omisiunea strategică favorizează misterul, atunci când e anunţată cu emoţie întoarcerea, fără a se preciza locul, durata sau scopul călătoriei abia încheiate: „Regina Magiei din România, Ana Matei, s-a reîntors în Bucureşti “ (RL 2663, 1998, 14). Raza de acţiune e confirmată de semnul modern al prestigiului – mediatizarea (generică sau particularizată prin exemple): „apărută la radio şi TV pentru calităţile ei “ (RL 2638, 1998, 19), „a fost dată pe posturile de televiziune Pro TV şi Antena 1 “ (RL 2667, 1999, 16), „a apărut pe programele TVR1, 2, Antena 1 “ (RL 2668, 1999, 17) etc. Există unele cercetări semiotice asupra anunţurilor publicitare ale ţigăncilor ghicitoare din Statele Unite şi Canada. S-a observat astfel că autorii sau autoarele anunţului integrează în scop persuasiv semnele diferitelor grupuri etnice şi sociale. Un articol (Hilaire 1996: text destul de naiv, preluând fără nici o distanţă critică toate explicaţiile furnizate de informatori) reproduce diverse exemple de anunţuri din Canada, în care există unele similitudini cu textele actuale din ziarele româneşti; predomină însă diferenţele, foarte vizibile în detalierea cauzelor răului şi a metodelor de remediere. În vreme ce publicului canadian i se oferă doar cititul în cărţi, în stele sau în palmă, cel românesc pare pregătit să accepte metodele cele mai variate ale vrăjitoarelor care „dezleagă de frică, de răsăritură, boala copiilor, de argintul viu “ (RL 2626, 1998, 19), „rezolvă cazuri de cununii legate, făcut de urât “ (RL 2667, 1999, 16), „lucrează cu magie albă “ (RL 2669, 2999, 27), „cu magie albă, neagră “ , „cu plante “ , „cu talisman “ , „lucrează cu os de peşte, cu miere “ (RL 2638, 1998, 19), „rezolvă prin cruce şi icoană, prin piatră de talisman, prin două valuri de argint lucrătură în vârtelniţă, două obiecte din China care au fost date la prezicătorie (…), fiind trecute prin 99 de biserici din China “ (RL 2667, 1999, 16) etc.
[1] Au analizat din perspectivă lingvistică acest tip de text (în spaţiul românesc) Dimitrescu 1985, Popovici 1985, Pârlog 1987, 1989, Ciocârlie 1990. [2] Săptămânalul Academia Caţavencu are o astfel de rubrică, Aberaţia de libertate, în care reproduce şi comentează anunţuri publicitare ca mostre de umor involuntar. Expresivitatea literară a speciei textuale a fost remarcată de Negrici 1981: 186-189. [3] Un caz cu totul neobişnuit de utilizare a cuvântului deosebit (limitele acceptabilităţii sunt mereu forţate) se înregistra în scurtul anunţ: „Familie deosebită înfiază copil din familie de români “ (RL 373, 1991, 7). Precizarea etnică din final ar părea să implice o opoziţie şi să indice faptul că în anunţ – poate printr-un paralelism cu „plata deosebită “ – „deosebit “ însemna pur şi simplu „străin “ . Oricum, în orice interpretare (chiar în cea a referirii la o superioritate morală, socială sau intelectuală, în sensul în care se spune despre cineva că e „un om deosebit “ ), „familie deosebită “ rămâne o formulă destul de ciudată. [4] Exemplele din această secţiune provin din paginile de mică publicitate din RL, numerele 949-1079, 1993, de la rubrica Oferte serviciu. Ultimele citate sunt culese din EZ şi Libertatea, nov.-dec. 1999. [5] Termenul experienţă nu lipsea cu desăvârşire din anunţurile de dianinte de 1989, dar – cum o dovedesc toate exemplele reproduse în Pârlog 1987: 513 – apărea doar într-o zonă limitată de piaţă liberă a muncii: în angajarea de către familii a unor îngrijitoare pentru copii. [6] Din engl. applicant; din aceeaşi familie face parte a aplica (engl. to apply), folosit tot mai des cu sensul „a face o cerere, a solicita“, în special în raport cu posturi, burse, finanţări etc [7] Citatul îşi dovedeşte stângăcia formulării şi prin încercarea de a corecta ambiguitatea termenului colocvial „maşină“, adăugându-i atributul „auto“. [8] Exemplele discutate în continuare provin din rubricile „Matrimoniale“ ale cotidienelor RL şi TL, din anul 1991. Cf. Bogdan-Dascălu 1997. [9] Acestea vor apărea, totuşi, în rubrica „Ţării, cât mai multe cupluri! Anunţuri matrimoniale pe bune“, găzduită o vreme de Academia Caţavencu. Probabil şi sub influenţa pseudonimelor inventive folosite în respectiva revistă pentru semnarea majorităţii articolelor, cititorii care trimit anunţuri semnează Intermed, Arcaşa (AC 44, 1997, 10); Golf 1, Ulise, Bergson (AC 47, 1997, 7 bis); Vulpea, Individul, Puişor, Felina Brună, Motanul Felix (AC 49, 1997, 10); Junona şi Catriona (AC 30, 1998, 10) etc. [10] Concizia şi precizia aritmetică se manifestă în enunţuri de tipul: „doresc prietenie, max. 55, min. 1,75“ (RL 2160, 1997, 19). [11] Desemnarea apare şi cu verbe la persoana a III-a, dar pentru mica publicitate această opţiune nu este semnificativă (chiar autorul real al unei cereri sau oferte se poate prezenta într-un enunţ obiectivizat şi impersonalizat): în aceeaşi pagină întâlnim atât „Occidentali dorim apartament în zona ultracentrală“ cât şi „Occidentali caută apartament ultracentral, stare bună“ (RL 1430, 1994, 13). De altfel, termenii respectivi sunt folosiţi şi în ofertele de închiriere: „Ofer 2-3 camere sediu firmă ultracentral, prefer europeni“ (RL 1181, 1994, 13) [12] Reluând, după o anumită pauză, trecerea în revistă a genului, pentru a înregistra eventuale noutăţi (folosind paginile de mică publicitate din ultimele luni ale anului 1999 din EZ şi Libertatea), observăm persistenţa adjectivelor (şi mai puţin a substantivelor) european şi occidental, în contexte în care contează nu atât rigoarea plasării geografice, cât valoarea („maşini europene“, „câştiguri occidentale“). [13] Solicitat telefonic pentru precizări, autorul anunţului a repetat acelaşi reper, fără a încerca să-şi reformuleze indicaţia prin apel la toponimia oficială: „la Ciupercă, la piaţa Ciuperca... “). V. şi anunţul: „Firma a avut sediul în zona «Ciuperca» de pe Bd. 1 Mai“ (RL 2462, 1998, 1). [14] Se mai pot cita, dintre reperele bucureştene cât se poate de variate, şi: „Piaţa Victoriei, chiar lângă guvern“ (RL 1206, 1994, 10), „13 Septembrie (Sexy Club) “ (RL 29.09.1995, 11) etc. [15] În DEX 1996, adjectivul rezidenţial e definit doar ca „al rezidentului, privitor la rezident“. [16] Limba descântecelor, studii din 1930-1934 reproduse în Densusianu 1968: 214-345. [17] Gorovei 1985. [18] Cf. Rosetti 1975. O sinteză a domeniului (cu bibliografie şi prezentare istorică) e realizată de Bălteanu 2000. [19] O serie de anunţuri din 2000-2001 îşi amplifică incoerenţa textuală prin faptul că juxtapun, în acelaşi mesaj, fără a indica în vreun fel limitele, fraza publicitară a vrăjitoarei şi mulţumirile clienţilor: „Vindec şi rezolv (...). Mă numesc Speranţa şi mă găsiţi la adresa (...). Sînt Valentin din Târgovişte şi ţin să mulţumesc ca şi sutele de persoane celebrei vrăjitoare Speranţa din Bucureşti (...). Olaru Ion din Arad transmit multă sănătate şi un an nou fericit plin de succese celebrei vrăjitoare din Bucureşti Speranţa“ etc. (EZ 2619, 2001, 8). [20] Cele câteva observaţii pe care le prezentăm în continuare se bazează pe un număr de anunţuri apărute în 1998-1999 în ziarul RL, la rubrica Diverse a micii publicităţi. [21] În unele cazuri (un exemplu e chiar Câmpina) ar putea fi vorba şi de amestecarea prenumelor cu numele de familie. [22] Se mai adaugă, în anii următori, „tămăduitoare“ şi „făcătoare de minuni“ (EZ 2604, 2001, 8; ib. 2619, 2001, 8 etc.). [23] V. de exemplu în RL 2699, 1999, 19. Ulterior, postura preferată a fotografiilor se schimbă, punând în relief conotaţii orientale (covoare, costume) combinate cu atribute fabulos-imperiale (coroana) şi creştine (crucea).
|
|||
| <<Pagina anterioarã | Pagina urmãtoare>> | ||
|
©
Universitatea din Bucuresti 2002.
|
|||