 |
--DIVERSITATE
STILISTICÃ ÎN ROMÂNA ACTUALÃ--
|
 |
 |
|||
4. Rigiditate şi dezinvoltură în limbajul comentariului sportiv
În domeniul sportului se dezvoltă de fapt mai multe limbaje: cel de specialitate, tehnic, cu o terminologie specifică; o variantă a sa de tip „jargon“, folosită în situaţii mai informale; în fine, limbajul relatărilor sau al comentariilor scrise şi orale, aparţinând în mare măsură stilului jurnalistic, dar având o serie de trăsături şi tendinţe specifice[1] . În stilul comentariului sportiv contemporan se observă cu uşurinţă o anumită tendinţă spre excentricitate. Dincolo de amestecul de termeni tehnici şi expresii familiare, de calcuri sintactice şi elipse lexicalizate, de strategii narative şi descriptive ale relatării unui meci, limbajul sportiv se remarcă prin pitorescul inovaţiilor de limbaj, printr-o veritabilă retorică a ornării. Limbajul cronicilor izbeşte prin ceea ce e într-o anumită măsură exacerbarea unei tendinţe mai generale a publicisticii autohtone: căutarea originalităţii, a efectelor de stil, îndârjirea autorilor în a dovedi neapărat inteligenţă şi umor, mizând adesea pe jocurile de cuvinte şi pe expresivitatea colocvială. În perioada de tranziţie s-a înregistrat o transformare evidentă a stilului cronicii sportive: preţiozitatea tehnică şi structurile rigide al limbajului birocratic (ale „limbii de lemn“), foarte puternice la început, au cedat tot mai mult locul libertăţilor familiar-argotice. Egal de puternică a rămas, pe tot parcursul acestei evoluţii, tentaţia metaforei clişeizate.
Stil tehnic şi birocratic
În 1990, un gazetar observa că sportul, brusc izgonit din discuţiile zilnice ale oamenilor, înlocuit de tema politică, revenea astfel la rolul său firesc într-o societate cu preocupări mai multe şi mai diverse, după ce fusese, vreme îndelungată, hipertrofiat ca unică supapă psihologică şi ca refugiu într-o zonă de (fie şi relativă) normalitate şi libertate. Totuşi, la începutul anilor '90 această funcţie – ca şi presupusa gratuitate ludică pe care ea se întemeiază – nu erau decât prea puţin marcate în structura internă a limbajulul sportiv, care încă suferea de o îngrijorătoare rigiditate. Nu era vorba de rigiditatea firească oricărui stil tehnic, specializat, ci de aceea impusă mai ales de clişee împrumutate din alte domenii – nu pentru a denumi obiecte, acţiuni şi relaţii specifice, ci, de multe ori, pentru a exprima raporturi generale. Majoritatea cuvintelor şi a sintagmelor din această categorie continuă să alcătuiască „registrul înalt“ al relatării sau al comentariului sportiv. Cea mai frapantă este seria termenilor de natură administrativă, dar cu rezonanţă activist-organizatorică, care asimilează sportul unei „activităţi productive“ sau de „prestare de servicii“: din ea fac parte, în primul rând, chiar a presta şi prestaţie: „jocul prestat în teren“, „calitatea fotbalului prestat“ (GBr 22-23, 1990, 4, 5), „prestaţie de excepţie“, „frumoasele prestaţii ale atacantului camerunez“ (SI 1, 1991, 13, 14). În sprijinul acestor utilizări s-ar putea invoca echivalentul francez, prestation, la care se înregistrează şi sensul specializat de „performanţă realizată“ şi care a constituit probabil modelul evoluţiei semantice româneşti; oricum, în română componenta apreciativă din semnificaţia termenilor pare să se piardă treptat (şi să fie preluată de determinanţi), substantivul şi verbul în cauză devenind echivalente pretenţioase pentru cele mai generale valori sportive ale lui joc şi a juca. Presiunea aceluiaşi domeniu administrativ şi comercial se poate recunoaşte şi în afirmaţia unui antrenor: „ar trebui să beneficiez de serviciile unor jucători români“ (Penalty 20, 199l, 2). Din excesul de prestări, servicii, furnizori („echipa... a furnizat o mare surpriză“) şi beneficiari se poate reconstitui un sistem de concepte metaforice ale vieţii cotidiene, din categoria celor analizate de Lakoff, Johnson 1980; undeva la periferia acestei reţele s-ar situa proobabil şi o ciudată apariţie reflexivă a verbului a întrebuinţa, al cărei efect conotativ este obiectualizarea jucătorului: „Unii internaţionali români (…) nu s-au întrebuinţat prea mult“ (Magazin 39, 1990, 11). Construcţia ar putea proveni dintr-o traducere neglijentă, din calchierea parţială (fără complemcntul care indică ţinta) a structurii franceze s’employer à ..., cu sensul „a face eforturi, a se strădui pentru…“ : în româneşte ar fi fost însă normală, cel mult, construcţia cu obiect direct şi dativ posesiv – pentru a spune că jucătorii nu şi-au întrebuinţat prea mult capul, picioarele, energia etc. De fapt, franţuzismele nu sunt deloc rare în limbajul nostru sportiv: pe lângă exemplele deja citate poate fi amintită utilizarea intranzitivă a verbului a cravaşa, cu sensul „a accelera ritmul“: „Dinamo a cravaşat în repriza a doua“ (RL 241, 1991, 7). Cazurile cele mai frapante de incompatibilitate stilistică, de improprietate semantică sau de construcţie sintactică defectuoasă apar pe un fundal constituit de numeroase clişee ale „limbajului de lemn“ abstract şi oficial; în exemplele de mai sus, viaţa sportivă pare filtrată printr-o grilă comercială care ar putea părea şi o racordare la pragmatismul economiei de piaţă: trebuie totuşi să se ţină seama de apariţia mult anterioară a acestei grile şi de constanta ei utilizare în contextul limbajului birocratic şi activistic. Pentru acesta, premisa era conceperea sportului ca „activitate organizată“: articolul sportiv abunda (ca tot discursul public al vremii) în formulări de tipul „a-şi aduce contribuţia“, „în cadrul“, „pe coordonate noi“, „noua formulă organizatorică“, „în direcţia sprijinirii activităţii fotbalistice“ etc. Unele din aceste clişee s-au dovedit foarte rezistente: ceea ce nu atrăgea atenţia înainte de 1989 a apărut după această dată, pe fondul evoluţiei generale a limbajului presei către fome mai spontane, mai puţin crispate şi mai puţin automatizate, ca o formă de imobilism. Dacă se adaugă şi sugestia disciplinei militare, ştirea sportivă (care ar trebui să fie alertă, percutantă, sintetică) are toate datele unui tipic proces-verbal: „preşedintele clubului, colonelul N.G., a ţinut să atragă atenţia jucătorilor asupra necesităţii participării lor necondiţionate la acţiunile loturilor reprezentative“ (RL 309, 1991, 7). În acest limbaj, e limpede că pentru a presta, sportivii trebuie să activeze: „fotbaliştii români ce activează în străinătate“ (id., 327, 7), „jucători care activează în campionatul intern“, „formaţie în care activează Timofte I“ (GS 314, 1991, 1) ş.a.m.d. Preţiozitatea termenului, în care sensul expresiei „a-şi desfăşura activitatea“ l-a înlocuit pe cel normal etimologic – „a însufleţi, a grăbi“, e comparabilă cu aceea a unei întregi serii de verbe (derivate) care „contrag“ locuţiuni: a atenţiona, a concluziona etc[2] .
Metafore sportive
În folosirea metaforelor în comentariul sportiv, dificultatea e de a găsi punctul de echilibru între extravaganţa asocierilor şi clişeul cel mai plat. Adesea, se trag consecinţele unei prime echivalări: folosindu-se procedeul metaforei în lanţ (dezvoltare prin asociere în interiorul aceluiaşi câmp semantic), sau cel al „derivării metaforice“ (dezvoltare prin substituţie de sinonime). Analogiile se multiplică şi, de multe ori, devin clişee, ceea ce atrage riscul de a produce aşa-numitele metafore mixate, asocieri hibride de imagini incompatibile: „Coloana vertebrală a «albaştrilor» are ca piloni pe...“ (Libertatea 1866, 1996, 15).
În limbajul comentariului sportiv, jocul e interpretat de multe ori prin intermediul modelelor metaforice care evocă alte domenii: în primul rând, desigur, războiul (luptă, atac, eroi...); destul de des arta (scenă, spectacol, protagonişti, regizor...), apoi tehnica, mecanica (motoare) etc.[3] În parte, analogiile sunt conservate în clişee şi în cuvinte împrumutate domeniului care serveşte de model; în rest, sunt produse ad-hoc, în continuarea celor deja existente şi cu mai mică sau mai mare investiţie de fantezie. Cronicarii sportivi sunt destul de des tentaţi de metaforele în lanţ, intersectând domenii diferite şi producând adevărate abuzuri alegorice. În relatarea unuia dintre meciurile de fotbal ale unui campionat mondial sunt combinate, de pildă, metafora militară cu cea de sursă tehnică: „ai noştri (...) s-au mobilizat“; „a fost (..) un general cu mult sânge rece care nu a permis locotenenţiilor săi să joace la ofsaid“; „a condus ariergarda“; „absorbea mingile (...) şi le catapulta“ etc. (TL 81, 1994, 3). Se observă că termenii adoptaţi deja pentru a descrie un joc („a catapulta“, „ariergardă“) sau chiar, mai general, o atitudine ofensivă („a se mobiliza“) permit ca analogia să fie dusă mai departe prin metafore mai puţin uzuale şi mai clar militare („general“, „locotenenţi“). Analogiile tehnice sunt şi mai specifice: „Dan Petrescu şi Gică Popescu au fost două veritabile pistoane, care ţâşneau în atac... “; „dacă cei doi au fost pistoanele motorului, atunci cu siguranţă Hagi a fost «aprinderea». Explozia a sosit de la Răducioiu (care n-a jucat chiar ca o... bujie)“. Combinaţia de generali şi bujii atestă, în doar câteva rânduri de text, o greu suportabilă dorinţă de ornare[4] .
E puternic şi modelul stilistic care asimilează sportul unui spectacol artistic (teatru, muzică). Fotbalul este tot mai des descris în termeni artistici, prin serii de metafore preluate mai ales din teatru, coregrafie, muzică. Acestea constituie probabil zona metaforică cea mai puternică, stabilă în esenţă, împrospătată mereu prin echivalări de detaliu. Termeni ca scenă, act, stagiune sunt folosiţi pentru a desemna o divizie, un meci, o etapă etc.: „prima scenă a fotbalului vest-german“, „ultimul act al Cupei Campionilor“, „zilele premergătoare startului stagiunii fotbalistice“ (SI 1, 1991, 13, 14); multe metafore teatrale s-au instalat mai întâi în limbajul curent: un fotbalist „a ieşit la rampă“; aranjamentele s-au făcut „în culise“. Substantivul uvertură poate constitui o metaforă muzicală (pornind de la sensul de „compoziţie, bucată muzicală“ – singurul cuprins în dicţionarele noastre curente) sau un franţuzism semantic (preluare a sensului fundamental de „deschidere“, din fr. ouverture). Dacă în multe cazuri – de exemplu, în citatul „Azi, uvertura etapei a 22-a“ (EZ 1117, 1996, 11) pare greu de decis care ar fi interpretarea mai potrivită, în altele metafora muzicală e clară, dezvoltându-se contextual într-o alegorie: „In uvertura operei EURO'96, „Wembley“-ul a fredonat o arie tristă: Anglia – Elveţia 1-1“ (EZ 1203, 1996, 10). Dacă meciul e o bucată muzicală, echipa devine o orchestră, jocul fotbaliştilor-virtuozi e considerat o interpretare, iar antrenorul sau conducătorul echipei – un dirijor. Seria de metafore îşi asociază astfel şi o metonimie, repetată până la saţietate: cea a „baghetei“: „sub bagheta lui Jacquet, francezii n-au mai pierdut nicăieri... “ (Adevărul 1883, 1996, 5) „echipa cocoşului galic, sub bagheta lui Platini, în marş forţat spre victorie“ (Cotidianul 111, 1992, 7); destul de des apare şi „pupitrul“, oscilând între sensul artistic şi cel tehnic: „cu Matthäus la pupitrul de dirijor, Bayern readuce titlul naţional la München“ (SI 1, 1991, 13); „Balint, avându-l la pupitru pe Hagi, execută varianta definitivă a golului“[5] (GD 9, 1990, 7); „Giuleştenii... avându-l la pupitrul de comandă pe antrenorul Mircea Rădulescu“ (RL 1726, 1995, 15). Pot fi asociate sferei artistice şi metaforele coregrafice: „Anglia şi Elveţia deschid balul“ (RL – Sport, 8.06.1996, 1); „«triumviratul» moldav... trage nădejde... să mai danseze un sezon sub cupola Diviziei Naţionale“ (EZ 1117, 1996, 11). Prin abuzul de metafore artistice, tonul comentariului fotbalistic capătă tot mai mult un caracter de preţiozitate, riscând să alunece în ridicol.
Transferuri metaforice între sport şi politică
Domeniul sportiv acceptă, în principiu, mai puţine modele metaforice din partea celui politic; mai curând i le oferă acestuia pe ale sale, mai populare şi deci mai accesibile. Nu e vorba doar de cuvintele şi expresiile intrate deja în limbajul familiar – a o da în bară, a fenta, a dribla („driblatul impozitelor“, EZ 136, 1992, 3) ori în cel standard: concurent („cei 6 concurenţi pentru Cotroceni“, Adevărul 195, 1992, 3), a da startul („Guvernul a dat startul: astăzi începe campania electorală“, RL 702, 1992, 1) – ci şi de unele expresii special adaptate politicului – „mingea – spune dl consilier – este acum în terenul primarilor“ (RL 1167, 1994, 9); „mingea să fie pasată de la un minister la altul“ (Adevărul 277, 1992, 3) – şi chiar de inovaţii destul de curioase: „în politică, la fel ca şi în fotbal, bila de vot este rotundă“ (Adevărul 295, 1994, 2). De fapt, istoria transferurilor de interes, de mod de percepţie şi de limbaj între sport şi politică e mai lungă şi mai complicată. S-a observat deja că sportul a funcţionat, în regimul comunist, ca o zonă de refugiu în care se mai păstrau unele elemente de normalitate şi de libertate. S-a spus, pe drept cuvânt, că în decembrie 1989 experienţa stadioanelor a oferit unele modele de comportament şi de limbaj: solidaritate, drept de a huidui, producere spontană a sloganului. E interesantă şi mişcarea inversă, produsă ulterior: sloganurile politice au fost preluate şi adaptate în limbajul suporterilor sportivi, modelele şi obsesiile politice au influenţat comentariile asupra jocului şi asupra reacţiilor la victorii şi la înfrângeri ale echipei naţionale. Limbajul sportiv a început să absoarbă şi el modelul politic: de la slogan („Hagi preşedinte“) la desemnarea fotbaliştilor ca „ministru de externe“, „corp diplomatic“ etc. (EZ 613, 1994, 6).
Clişee fotbalistice
Mai mult decât în orice alt domeniu (şi aici nu mai e vorba doar de publicistica românească), în comentariile despre fotbal descrierea tehnică e subminată de subiectivitatea expresivă: limbajul precis e substituit de un cod pentru iniţiaţi, alcătuit în primul rând din clişee, la origine expresii metaforice şi metonimice. În relatarea jocului, jurnaliştii sportivi evită adesea termenii tehnici, cu previzibila lor repetiţie, recurgând în schimb la numeroase sinonime contextuale – care sunt tocmai mijloacele de a sublinia solidaritatea de grup a cititorilor fideli. Glosarul adus la zi al clişeelor fotbalistice[6] ar trebui să cuprindă mai întâi denumirile metonimice pentru reprezentanţii diverselor echipe naţionale: aceştia sunt desigur, „tricolorii“ – „lista cu pricina a ajuns în mâinile fotbalistilor «tricolori»“; „primul rezultat de egalitate obţinut de «tricolori»“ – care luptă cu „«panzerele» germane“, cu „reprezentativa «panzerelor»“; mai apar „ibericii“ şi „lusitanii“, iar Anglia e mai ales Albionul: „gazetarii din Albion“, „fani ai Albionului“ (într-un alt context, jucătorii unei echipe engleze erau însă numiţi şi „protestanţii“!). Clişeizate sunt şi denumirile pentru diversele echipe locale – formate de la sursele instituţionale de finanţare ale cluburilor („bancari“, „feroviari“, „militari“, „ţapinari“), de la culorile purtate („alb-roşii“, „echipa alb-vişinie“), de la numele cartierului în care îşi au stadionul şi publicul cel mai fidel („giuleşteni“), de la clişeul care substituie numele oraşului („formaţia din Bănie“) etc. Jucătorii şi antrenorii sunt desemnaţi adesea prin porecle sau hipocoristice („Cobra“, „Baciul“, „Ganezul“, „Puiu“, „Vio“, „Şumi“, „Gică“); cei angajaţi la cluburi din străinătate sunt numiţi după echipele (oraşele, ţările) unde se află: „milanezul'', „belgianul'', „neamţul“ etc. În text se constituie uneori adevărate lanţuri de sinonime. În acelaşi paragraf, de pildă, mingea e numită în fiecare frază altfel: „…urmărea balonul“ – „obiectul a ricoşat…“ – „… a respins mingea“ – „buclucaşa a revenit la Moldovan“; ceva mai departe, registrul familiar-popular îşi accentuează prezenţa şi mingea devine chiar pârdalnica: „nemţii plimbă pârdalnica în jumătatea proprie“. Pe o cunoaştere comună se bazează şi frecvenţa elipsei lexicalizate – „începutul Europenelor“, „două «galbene»“. Raportul de familiaritate dintre jurnalist şi cititorii săi e evident şi în folosirea unui stil colocvial-argotic – „grangurii din UEFA“; „fundaşul Novotny i-a cosit piciorul lui Adi Ilie“; „servit ca la Ritz“; „nemţii bagă material“ – uneori cu alunecări în vulgar: arbitrul „îşi scuipă bojocii în fluier“. Gama stilistică a genului mai cuprinde unele aluzii („seamănă panică în tranşeele germane“), comparaţii elaborate („întors pe toate părţile ca un şalău în tigaie“) şi în special un ton hiperbolic – peluza „duduie“, difuzoarele „urlă“, e o „larmă infernală“, nemţii sunt „prezenţi la stadion câtă frunză şi iarbă“ – împins până la parodie: o echipă învinsă, „cu visurile năruite“, suferă „trecerea bruscă de la extaz la agonie“.
Împrumutul lexical: schimbare de sens şi de perspectivă
Limbajul presei sportive româneşti a fost influenţat de echivalentul său italian, mai ales de cronicile fotbalistice, din care a preluat adesea cuvinte şi sintagme specifice. În DCR sunt înregistraţi de pildă termeni precum tifosi „microbişti “, „suporteri înfocaţi “sau azzurri „albaştri “, „jucători ai ehipei naţionale italiene “. În citatele de mai jos apar, nesemnalate de vreo subliniere sau punere între ghilimele, il Calcio – „Fotbalul “; „campionatul italian de fotbal “– şi squadra azzurra – „echipa albastră “, respectiv „naţionala Italiei “: „o partidă de verificare în compania naţionalei similare a squadrei azzurra “, „Divizia Naţională o ia pe urmele lui Il Calcio “(RL 2018, 1996, 15). Unele sintagme italieneşti se folosesc în limbajul sportiv cu extinderi de uz glumeţe, ca în enunţul „peluza dreaptă a intrat în silenzio stampa“ (EZ 14.06.2000): formula, care s-ar putea traduce ca „tăcerea presei“, se foloseşte pentru situaţiile în care se cere sau se decide nedifuzarea publică, prin mass-media, a unor informaţii. Un cuvânt destul de răspândit
în rubricile de specialitate ale ziarelor româneşti e cu deosebire
interesant în măsura în care ilustrează un tip anume de schimbare
semantică: prin preluarea unui termen al cărui înţeles depinde de
un reper, de un punct de vedere. Cuvântul stranieri („străini
“), este folosit de presa sportivă italienească în sensul său propriu,
dar cu specializare contextuală, pentru a-i desemna pe jucătorii străini
incluşi în echipele locale. Termenul este însă întrebuinţat în publicaţiile
româneşti de după 1989 pentru a-i desemna pe fotbaliştii români care
joacă în echipe străine; a căpătat deci valoarea aproximativă „cei
pe care alţii îi numesc străini “, „străini pentru ceilalţi “. Se
produce astfel chiar un fel de răsturnare a sensului, obţinută prin
schimbarea situaţiei de utilizare a cuvântului. Altminteri, este evident
că termenul a apărut dintr-o necesitate, mai mult decât dintr-o modă:
pentru o noţiune foarte actuală a fost nevoie de un cuvânt simplu,
care să evite lungimea perifrazelor greoaie. Mai ales când e vorba
de alte pagini decât cele sportive, jurnaliştii folosesc şi asemenea
perifraze descriptive, vorbind despre „fotbalişti români care evoluează
în campionatele străine “, „Gică Hagi şi alţi 24 de fotbalişti
care activează în străinătate “(RL 2021, 1996, 1); „21
de foşti sau actuali internaţionali români care activează peste
hotare “(RL 2020, 1996, 19). Mult mai simplu se dovedeşte
cuvântul stranieri, folosit uneori între ghilimele – „Puiu
Iordănescu apelează la 11 «stranieri» pentru partida amicală
cu Iugoslavia “(EZ 1132, 1996, 16); „ lista celor 17 «stranieri»
convocaţi la meciul România-Lituania “(EZ 2486, 2000, 1) Sensul pare consolidat, desprins de contextul iniţial de folosire a cuvântului; în majoritatea cazurilor, de altfel, nici nu e vorba de jucători în campionatul Italiei. Împrumuturile şi modificările de sens depind, se ştie, de stările de lucruri: atâta timp cât situaţia foarte răspândită este a românilor care fac parte din echipe străine, şi nu a străinilor în echipe româneşti, stabilitatea neologismului nu e ameninţată. Aceeaşi realitate produce şi o altă extindere de sens, semnalată prin ghilimele în citatul de mai jos, în care echipele care au în componenţă cel puţin un jucător român capătă atributul „românesc “: „în campionatele Angliei, Franţei şi Germaniei au avut loc noi etape în care au evoluat echipele «româneşti» “(RL 2011, 1996, 23).
[1] Dincolo de disputele asupra existenţei sau inexistenţei în limba română a unui „stil spotiv“, văzut ca o categorie abstractă şi generală, există mai multe studii specifice dedicate domeniului: de la Seche 1959, la Bănciulescu 1984 (destul de lipsit de rigoare ştiinţifică, dar bogat în date) şi la Guţu Romalo 1983 (care analizează varianta orală a relatării sportive, cu particularităţile sale comunicative). [2] Stilul preţios şi birocratic poate fi aproape întotdeauna „tradus“: „ fotbalistul care activează la Dinamo a prestat un joc de calitate “ e parafrazabil, la un nivel de limbă absolut standard, ca „fotbalistul de la Dinamo a jucat bine “ . [3] Un cadru conceptual general al acestor reţele metaforice, care se regăsesc în multe limbi, e prezentat în lucrarea deja citată a lui Lakoff, Johnson 1980. Pentru limba română dispunem de un inventar bogat al metaforelor mai mult sau mai puţin clişeizate din limbajul curent, în Slave 1991. [4] Despre alegoriile din limbajul publicistic, v. supra, p. 54-55. [5] M etafora orchestrei alunecă totuşi în reprezentări forţate, riscând să evoce imagini de comedie: a unui dirijor alergând pe teren, sau a unui stadion în mijlocul căruia un fotbalist stă la pupitru. [6] Exemplele de mai jos provin în mare parte din EZ (14.06.2000, versiunea în Internet), dar şi din alte pagini sportive din aceeaşi perioadă, în care s-a desfăşurat o ediţie a Campionatului European de Fotbal.
|
|||
| <<Pagina anterioarã | Pagina urmãtoare>> | ||
|
©
Universitatea din Bucuresti 2002.
|
|||