 |
--DIVERSITATE
STILISTICÃ ÎN ROMÂNA ACTUALÃ--
|
 |
 |
||||
|
5. Limbaje instituţionale şi aplicaţiile lor practice
Un limbaj tehnic care a devenit mai cunoscut doar după 1989, prin publicarea unor documente secrete, este cel „securistic“ – al poliţiei politice din timpul regimului comunist [1] . A-l considera un limbaj de sine stătător ar fi desigur o exagerare, multe dintre elementele sale lexicale regăsindu-se în domeniul militar, în cel administrativ sau politic, de stilurile cărora îl apropie şi caracterul rigid sau tendinţa eufemistică. De fapt, limbajul securistic poate fi analizat ca una dintre variantele în care se realizează limbajul poliţienesc în genere. Unele dintre formele acestuia sunt mai cunoscute publicului larg (dacă nu prin contactele directe cu instituţia, măcar prin relatările din mass-media). Limbajul poliţienesc e impregnat de terminologie juridico-administrativă şi se caracterizează prin conservatorism şi rigiditate. A păstrat de altfel, şi după 1989, unele trăsături ale „limbii de lemn“. Dată fiind individualitatea sa pronunţată şi importanţa practică între discursurile din spaţiul public, limbajul juridic (ca entitate aparte sau ca termen mai teoretic într-o clasă a limbajului „juridic-administrativ“) a fost studiat mai sistematic şi mai în detaliu decât alte variante stilistice ale limbii române [2] . Aproape neinfluenţat de schimbările politice şi de modele lingvistice, discursul juridic oferă paradigma poziţiei oficiale şi autoritare. Va fi urmărit, totuşi, un singur aspect al utilizării sale: stângăcia organizării discursive, producătoare de ambiguităţi sau de tautologii neintenţionate.
Limbajul Securităţii: stilistica raportului
Efectul rizibil al multor texte securistice (posibil doar prin distanţare în timp) derivă din maniera în care limbajul lor vădeşte o perspectivă diferită de cea din care descriem în mod obişnuit, în postură „civilă“, realitatea. Rapoartele exprimă obsesiv acţiunile poliţieneşti în termeni „productivi“, normalizând urmărirea, spionajul, zvonurile, intimidarea, asimilându-le cu munca, cu lucrul: „muncă informaţională“,„ muncă de filaj“, „sunt lucraţi prin dosare de urmărire numiţii... “; „cei doi ofiţeri... care realizează lucrarea“ (CAS, p. 31; e vorba de fapt de o spargere de imobil, de o „pătrundere în obiectiv după orele 23“, cu chei false); „plan de măsuri“, „obiective prioritare“. Pe de altă parte, chiar mişcările celui urmărit („activitatea obiectivului“) sunt prezentate într-un stil neobişnuit, în care gesturile cele mai banale sunt înregistrate cu minuţiozitate, ca purtătoare ale unei semnificaţii ascunse: „a mers grăbit pe diferite străzi“; „în tramvai părea foarte îngândurat, fără să scoată bilet“; „a efectuat o convorbire telefonică“; „a ieşit de acasă cu aceeaşi servietă (însă fiind în talie)“ (CAS, p. 30) etc. De fapt, chiar dacă din punct de vedere istoric interesul unor asemenea texte e limitat (prin caracterul lor marginal sau parţial), o abordare stilistică are de câştigat din cercetarea lor. Multe dintre notele informative, rapoartele şi extrasele din dosare securistice care s-au publicat în anii '90 surprind în primul rînd prin nu puţine dovezi de agramatism şi platitudine. E important să observi (desigur: în absenţa altor documente, mai importante, capabile poate să schimbe această părere) că o forţă poate lovi, fizic, poate manipula prin zvonuri şi acţiuni mai mult sau mai puţin rudimentare, dar nu prea are mijloacele de a controla, ubicuu, jocul gândirii [3] . E evident şi ciudat, în acelaşi timp, că textele de acest tip nu sunt fundamental informative şi obiective, nu sunt deci interesate în a oferi cu cât mai mare exactitate un adevăr care să slujească ulterior scopurilor propagandei, ci sunt influenţate de la început de propagandă, conţinând o informaţie deja filtrată. Astfel, persoanele care constituie obiectul cercetării sunt numite elemente („circa 7500 elemente, unele din ele deosebit de virulente“, Timişoara 147, 1990, 3), elemente periculoase, turbulenţi, indivizi şi individe. O improprietate stridentă şi straniu metaforică e extinderea verbului a destrăma în construcţie cu complementul direct: de la grup se trece la fiecare persoană în parte: „să intre cu toate forţele pentru a-i destrăma şi a-i reţine pe cei care umblă prin oraş“; „persoanele din grupul de mai sus au fost destrămate “ (id. 146, 1990, 3). Informările asupra unor acţiuni şi persoane precizate precum şi cele „în vederea cunoaşterii stărilor de spirit “ deviază constant de la real prin interpretarea forţat ameliorativă, optimistă, pe care o dau, chiar din primul moment, datelor prezentate. Nemulţumirile apar ca excepţii motivate de biografia vorbitorului, procentele exprimă neapărat un anumit progres faţă de anul trecut. Dacă nu pot fi interpretate favorabil procentele, intervin observaţiile mai subtile: „Referitor la intensitatea participării religioase prilejuite de manifestările organizate de Paşti apreciem că, deşi numărul tinerilor a fost mare, nivelul activ şi prezenţa efectivă au fost reduse (Contrapunct 15, 1990, 10). Stilul indirect al raportului oficial alunecă, printr-un fenomen caracteristic exprimării orale şi populare, în stil direct legat, [4] marcând prin lipsa de rigoare a construcţiei o participare afectivă şi ne(mai)controlată: „Tov. Matei îi atrage atenţia inspectorului şef că nu se acţionează cu toată fermitatea, şi îi lăsăm pe huligani să ne înjure, să ne lovească şi noi stăm şi ne uităm la ei “ (Timişoara, 146, 1990, 3). Raţionamentul pe care se construieşte firul discursului e adesea greu de urmărit:
„O individă a luat steagul R.S.R. şi s-a urcat cu el pe pervazul ferestrei fluturându-l în timp ce gloata o aplauda şi striga «Libertate» – referindu-se la statuia din S.U.A. (care a înţeles aşa ceva). Având în vedere că individa şi o parte din gloată au înţeles din mimica ei că trecea drept o Ioana D’Arc sau statuia Libertăţii, considerăm că este studentă“ (Timişoara 141, 1990, 3).
Perspicacitatea are, cum se vede, o bază culturală. Fragmentul, cu articulaţii echivoce şi construcţii imposibile („individa “ a înţeles, din propria ei mimică, drept ce trecea, „gloata “ a înţeles că ea trecea – pentru cine? – drept Ioana D’Arc sau statuia Liberăţii ş.a.m.d.) frizează absurdul, accentuat de dogmatismul certitudinilor lui. Materialul este util şi pentru studiul tipologiei textuale, naraţiunea şi descrierea manifestându-se aici în forme pure şi specifice. În micro-naraţiuni (adesea, povestiri despre dialoguri, cu transcriere în stil indirect) e de urmărit modul de rezumare şi selecţia informaţiei. Relatarea unei convorbiri telefonice, o unitate textuală autonomă, nu seamănă deloc cu ceea ce ar face din ea un romancier: „L anunţă interlocutoarea că a ajuns acasă, Ea îi spune că mai are două ore şi apoi pleacă acasă. L îi spune că o iubeşte şi vor mai vorbi când va ajunge acasă “ (StrS 35, 1990, 3). Funcţiile limbajului sunt asimilate, toate, celei informative; replici de păstrare a contactului sau de exprimare a afectivităţii sunt transcrise („spune că “ ) într-un mod uniformizator, în care fiecare detaliu e potenţial relevant şi nimic nu se structurează ierarhic şi cauzal; se adaugă la toate acestea evidenta stângăcie a exprimării repetitive şi nediferenţiatoare. Descrierile sunt la fel de ciudate, atât prin terminologia şi frazeologia specifică, cât şi, ca mai sus, prin juxtapunera ternă a trăsăturilor importante şi a detaliilor accidentale. Desigur, poate descoperi ridicolul unor astfel de texte doar cine reuşeşte să uite pentru o clipă intenţia şi perspectiva sistemului din care ele sunt produse, ca agresiuni duse până la crimă împotriva intimităţii şi libertăţii individului. Împotriva fricii, repulsia se poate asocia, totuşi, cu râsul.
Observaţii lexicale
În limbajul poliţienesc-securistic se poate identifica o terminologie de specialitate, alcătuită din cuvinte specifice precum: filaj sau filor (Timişoara 141, 1990, 3) şi mai ales din sensurile specializate ale unor cuvinte din limba comună: obiectiv, informator, dispozitiv, relaţie, sursă, aparat, activ, anturaj, teritoriu, a penetra, a racola, a recruta, a reţine, a infiltra, a depista. Numeroase sunt şi expresiile şi sintagmele caracteristice: a pune în lucru, a lua în plasare, reţea informativă, destrămarea anturajului, măsuri de discreditare în mediu; ele sunt atestate în documentele publicate în anii '90 (de exemplu în CAS).
E semnificativă absenţa cuvântului filaj din dicţionarele noastre; nici noua ediţie a DEX 1996 nu îl introduce, cu toate că la verbul a fila este înregistrat sensul „a urmări în mod discret pe cineva (fără ca cel urmărit să observe) “ . De fapt, ideea cuprinsă în paranteza din urmă exprimă mai mult intenţia urmăritorului decât o trăsătură inerentă acţiunii; în plus, definiţia face abstracţie de contextul profesionist, prezentând filajul mai curând ca pe o acţiune personală. În Petit Robert sub verbul filer – din care provine românescul a fila –, sensul respectiv este definit şi exemplificat punându-se mai mult accent pe situaţia şi intenţia poliţienească: „a merge în spatele cuiva (...), a-l urma pentru a-l supraveghea, pentru a-i spiona faptele şi gesturile “ ; urmează citatul: „Poliţist care filează un suspect “ (trad. n.). Potrivit definiţiei româneşti, la un filaj reuşit participă, prin bunăvoinţa de a nu observa nimic, şi „obiectivul “ ; un fragment involuntar comic confirmă această idee, notând cu seriozitate, probabil ca un detaliu în favoarea celui urmărit (un important poet contemporan), că
„în timpul deplasărilor pe jos şi cu mijloacele de transport în comun, nu s-a observat o preocupare din partea sa în ceea ce priveşte autoverificarea, descoperirea şi sustragerea din filaj“ (CAS, p. 161-162).
Dacă li s-ar cere să explice ce ar putea fi un „eveniment tehnologic “ , nu cred că prea mulţi vorbitori ai limbii române s-ar gândi în primul rând la un accident tragic. Formula a fost totuşi folosită, într-un interviu televizat (în 1995), de un responsabil local care se referea la explozia unui furnal dintr-un combinat siderurgic ca la „un eveniment tehnologic, care acum e stăpânit “ . Ciudata sintagmă reflectă de fapt răspândirea tot mai mare a unui sens special, neînregistrat de dicţionarele noastre, al cuvântului eveniment. Neologismul eveniment, foarte răspândit, are o semnificaţie generală şi neutră (pe care din păcate DEX nu o indică) de „fapt care se întâmplă, se produce “ . În uz e prezent totuşi mai ales sensul valorizator al cuvântului, de „fapt semnificativ, demn de reţinut, de o importanţă specială “ ; în absenţa unor precizări contrare, conotaţiile sale sînt predominant pozitive: o reuniune, o întâlnire, o decizie pot fi considerate, cu intenţie evaluativă, „un adevărat eveniment “ . În limbajul poliţienesc evenimentele au ajuns însă echivalente cu infracţiunile, accidentele, cazurile de intervenţie. Un reportaj, de pildă, înregistrează un schimb de replici cu o patrulă de poliţie: „Îi întrebăm cum a fost seara. «Fără evenimente» – ne spun ei “ (RL 891, 1993, 5). Uneori, substantivul apare însoţit de determinanţi care îi atestă sensul „tehnic “ : „că nu întotdeauna rezultatele au fost cele scontate o demonstrează şi evenimentul rutier petrecut în judeţul Vrancea “ (EM 13, 1994, 6, rubrică semnată de I.B., de la Direcţia Poliţiei Rutiere). Evident, acest sens are conotaţii negative. De fapt, în folosirea actuală a cuvântului, opoziţia între conotaţii şochează mai mult decât simpla deosebire de sens; nu e anormal ca la un moment dat un cuvânt uzual să fie folosit şi cu sensuri specializate, dar valorizările diferite pot crea ambiguităţi şi chiar confuzii comice. Răspândirea sensului „poliţienesc “ al cuvântului eveniment mai are un dezavantaj: produce, prin analogie, construcţii sintactice imposibile; oricât s-ar lărgi sau îngusta sensul termenului, e greu de acceptat că un eveniment este „făcut “ . Pătrunderea în registrul familiar are toate caracteristicile improprietăţii semantice şi sintactice. În enunţul „Doamne fereşte, mai facem vreun eveniment... “ (Popa 1992: 143), eveniment e utilizat de personaj ca sinonim perfect pentru accident, având deci compatibilităţile semantice ale cuvântului substituit. Poate că şi titlul unuia dintre cele mai populare cotidiane actuale (EZ) e înţeles în două moduri diferite de cititori: pentru unii, „evenimentul zilei “ e faptul semnificativ (politic, social); pentru alţii, sintagma poate să trimită exclusiv la informaţiile despre accidente şi infracţiuni. Asemenea lecturi divergente produce probabil şi sintagma consacrată (neutră în intenţie) „evenimentele din decembrie “ [5] .
Cuvântul teritoriu (conform DEX, „întindere de pământ delimitată prin graniţele unui stat sau ale unei unităţi administrative şi supusă suveranităţii statului respectiv “ ) nu e asociat obligatoriu unui anumit stil, utilizându-se totuşi mai ales în limbajul ştiinţific şi administrativ. În mod normal, termenul e însoţit de determinări adjectivale sau substantivale ( „ teritoriul ţării “ , „acest teritoriu “ , „un teritoriu de X km2 “ etc.). Construcţiile prepoziţionale în care substantivul nu mai are determinanţi – pe teritoriu, în teritoriu – aparţin în mod evident unui „limbaj tehnic “ militar-poliţienesc, în care au căpătat sensul special „în ţară “ , „în afara capitalei “ . Utilizarea-tip a cuvântului este ilustrată de enunţuri ca: „de la armată moştenisem nişte structuri în teritoriu “ , „ aparatele din sediile centrale şi din teritoriu “ (interviu cu directorul S.R.I., Expres 41, 1990, 5, şi 43, 1990, 3). Construcţia e acceptabilă atâta timp cât apare încadrată între alţi termeni din aceeaşi sferă; din păcate, ea e reluată în enunţuri diferite stilistic, aparţinând limbii standard, în care fireşti ar fi fost structurile libere sinonime cu ea, de genul „în unele locuri (din ţară) “ , „în ţară “ etc.: „în teritoriu am avut destule cazuri cu oameni care... “ (Expres 41, 1990, 5); „toate observaţiile care au apărut din teritoriu... “ (TV 27.12.1990, interviu cu preşedintele ţării). Tipul de organizare şi de acţiune pe care îl presupun asemenea formule marcate de rigiditate distonează în contextul limbii uzuale, de conversaţie cotidiană.
Ar trebui verificat în ce măsură limbajul specific al miliţiei/poliţiei şi al securităţii, interferând cu cel al altor instituţii (militare sau politice), a putut să impună limbii uzuale anumite cuvinte, modificări de sensuri sau de construcţii. Oricum, de efectul lor stilistic contrastant a profitat discursul umoristic, care a preluat parodic termeni ca afluire – defluire, carosabil, molestare etc. („am afluit în studio “ – emisiune TV 21.11.1990; „golanii ăia ahtiaţi după perturbarea carosabilului şi destabilizare “ , Atlas 48, 1990, 6).
Stilul cronicii rutiere
Discursul public (de popularizare) al poliţiei s-a dezvoltat în specii uşor de recunoscut nu numai prin teme, ci şi prin stil şi limbaj: caracterizate de prezenţa monologului adresat, a tonului didactic, de combinaţia hibridă de excese birocratice, mărci familiare şi încercări de literaturizare. Cronicile rutiere, în special, încearcă să compenseze lipsa senzaţionalului prin supralicitare lirică. În genere, asemenea texte practică o retorică a ornamentului: mesajul educativ este îndulcit prin vorbe pitoreşti. Oscilaţia între neologismul preţios şi neaoşismul căutat creează însă o impresie de artificialitate extrem de supărătoare. Intenţia pare a fi cea de a crea embleme ale statutului ideal al instituţiei, prin imaginea bovarică şi convenţională a poliţistului autoritar, dar şi duios. Gazetăria poliţistă a fost poate cea mai consecventă păstrătoare, în anii '90, a vechiului limbaj de lemn, într-o variantă inofensivă prin limitare, dar iritantă din punct de vedere estetic. Principala trăsătură a acestui limbaj e preţiozitatea: el cuprinde perifraze foarte dezvoltate, inutile, folosind ostentativ „stilul cult “ : „masa eterogenă de utilizatori ai străzii în calitate de pietoni “ (EZ 1025, 1995) [6] ; „conjugarea solicitărilor trinomului om-maşină-drum “ (EZ 1132, 1996). E de aşteptat să întâlnim aici cuvinte „elegante “ (a lectura, context, deosebit) şi forme gramaticale livreşti: viitorul cu auxiliarul a vrea, infinitivul preferat conjunctivului (în mare măsură sub influenţa limbajului administrativ – „vrem a vă spune “ , EZ 1025, 1995; şi în construcţii greşite – „prevenirea unor cadre de a fi corupte “ , EZ 1103, 1996), relativul ce preferat lui care („săptămâna ce a trecut “ , EZ 1145, 1996) etc. În alte puncte ale textului, se observă excesul de expresii populare: „indivizi, prinşi cu mâţa-n sac, reuşesc să scape basma curată “ (EZ 941, 1995). Cea mai frecventă formulă constă însă în combinarea celor două registre – arhaic-popular şi neologistic-tehnic: „...localitatea impunea pragul celor 60 km/h. Osebit de aceasta, geometria drumului, curba, determină sporirea atenţiei “ (EZ 1145, 1996); „urmând cu cerbicie pentru asigurarea respectării legii “ (EZ 1025, 1995); „sumedenie de noţiuni “ (EZ 995, 1995). În încercarea de dramatizare a textului, personajul negativ e pus să dialogheze cu sine însuşi, într-un limbaj artificial, mimând oralitatea dar adoptând formele stilului oficial: „Adică să fie mare scofală dacă voi conduce maşina, chiar dacă nu am permis? “ (EZ 941, 1995); „Nu mă vede agentul de circulaţie! “ (EZ 1145, 1996). Limbajul birocratic abstract, clişeizat („am desfăşurat şi desfăşurăm o gamă variată de activităţi educative “ , EZ 1145, 1996; „transpunerea în viaţă “ , „eforturile conjugate ale factorilor de resort “ , ,,ridicarea pe un nivel superior “ , „factorul om “ , EZ 1132, 1996) coexistă cu mărci puternice ale afectivităţii („constatăm, cu mâhnire şi regrete “ , EZ 1103, 1996), mai ales în strategia adresării directe către cititor [7] : „feriţi-i, stimaţi conducători auto “ (EZ 1145, 1996); „Citiţi, oameni buni, reflectaţi şi reţineţi! Învăţaţi din nenorocirile semenilor noştri!! “ (EZ 1132, 1996). Bunele intenţii sunt astfel subminate de naivităţile stilistice.
Imperfecţiuni ale textului juridic
E nevoie, în principiu, de multă prudenţă în observaţiile de detaliu pe care lingvistul e tentat să le facă asupra unui text juridic. Construcţii greoaie, artificiale, uneori pleonastice nu pot fi pur şi simplu condamnate şi „expulzate “ , dacă întâmplarea şi tradiţia au făcut ca ele să se fi impus ca formule de specialitate, cu sensuri şi utilizări precise, consacrate. Repetiţiile, impersonalizarea, abstractizarea, predominanţa nominală sunt şi ele caracteristici generale ale stilului juridico-administrativ, impuse de funcţiile lui comunicative specifice, şi pe care nepotrivite dorinţe de „expresivitate “ şi varietate nu le pot, nicicum, anula. Propun totuşi examinarea câtorva mostre de stil juridic atât din perspectiva bunului simţ al limbii comune cât şi din aceea a cerinţelor interne ale acestui stil: obligatoriu explicit (chiar redundant) şi nonambiguu. Lungi şi obositoare controverse juridice cu implicaţii politice sunt generate de texte ale căror surprinzătoare ambiguităţi şi contradicţii pot fi detectate şi de un profan. În 1990, aprinsele discuţii din jurul constituirii C.P.U.N. se axau pe un text în care se vorbea de reprezentarea minorităţilor „respectând principiul parităţii cu reprezentanţii partidelor “ . Formularea obscură, în care lipsa determinărilor nu permitea să se înţeleagă exact între cine se stabilea paritatea, deci cum se aplica numitul principiu, a dat naştere la interpretări contradictorii (concretizate în procente şi cifre diferite). Spre deosebire de multe alte legi controversate, care-şi dovedesc în timp imperfecţiunile de formulare, cele referitoare la evenimente politice importante îşi testează rapid coerenţa. La primul tur al alegerilor locale din 1993, legea electorală a provocat o nouă dispută, cu consecinţe practice imposibil de neglijat: alternarea formulării „voturi exprimate “ cu „voturi valabil exprimate “ a permis interpretări contradictorii şi a produs rezultate diferite. Vulnerabile uneori şi în aspectele de punctuaţie şi acord gramatical, textele juridice greşesc grav când ajung să împiedice înţelegerea. În aceeaşi lege a alegerilor locale, imperfecţiunile sunt mai numeroase decât ar părea la prima vedere. Foarte des lipsesc determinanţii necesari pentru a reconstitui o situaţie sau o relaţie. Un paragraf din art. 56 arată că
„În timpul suspendării, urnele de votare, ştampilele, buletinele de vot şi toate lucrările biroului electoral vor rămâne sub pază permanentă, iar membrii biroului nu vor putea părăsi sala de votare în acelaşi timp“. (MO 28.11.1991)
În acelaşi timp cu cine? Fiecare în acelaşi timp cu altul? În acelaşi timp cu suspendarea? Toţi în acelaşi timp, probabil, dar către o asemenea interpretare conduce logica extralingvistică, nu cea a textului. Formulările vagi, generale, sunt uneori greu de evitat [8] ; dacă sintagma „motivele temeinice “ , des invocată (pentru posibilitatea de a suspenda votarea, de a permite alegătorului să-şi ia un însoţitor în cabină etc.) e probabil inevitabilă (deşi, în practică, interpretarea ei poate fi foarte laxă), o altă situaţie pare aptă a pune în mişcare imaginaţia cea mai îndrăzneaţă:
„Candidaţii şi oricare alegător au dreptul să conteste identitatea persoanei care se prezintă la vot. În acest caz identitatea se va stabili de preşedinte prin orice mijloace“. (ib., art. 55)
Nu ştim care sunt limitele impuse automat, în interiorul sistemului juridic dat, unor asemenea formulări generale; cititorul nu se poate însă împiedica să se gândească chiar şi la rafinate mijloace de tortură. Acelaşi obiect e denumit, în puncte diverse ale textului, în moduri diferite: buletinul de identitate (art. 53) este numit puţin mai departe actul de identitate (pe actul de identitate al fiecărui alegător se aplică ştampila... “ ). Cauza e probabil, cum am mai spus, prejudecata nevoii de varietate stilistică, dar efectul poate fi nesiguranţa în deciziile practice. Un factor de confuzie îl constituie şi folosirea pentru realităţi diferite, a unor cuvinte din aceeaşi familie lexicală. Legea în cauză, de pildă, vorbeşte de voturi nule şi de buletine nule, dar şi de „anularea buletinelor de vot rămase neîntrebuinţate “. Legătura dintre nul şi anulat, impusă de limbaj, nu acoperă aici o realitate (buletinele nefolosite anulate nu intră în calculul celor nule – de fapt, tot anulate, dar în alt moment al procesului electoral), însă nu e făcută nicăieri o distincţie clară, ca şi când autorii textului n-ar fi bănuit posibilitatea confuziei. În general, lasă de dorit anticiparea erorilor de interpretare, proiecţia lectorului-tip. De-a dreptul amuzante sunt, însă, la nivel semantic, unele presupoziţii care dublează inutil un principiu deja enunţat, trădând o conştiinţă încărcată de tendinţa spre abuzuri. Se spune, de pildă:
„Cei care în baza art. 51 alin. 7 pot asista la votare nu pot fi obligaţi să părăsească sala de vot în acest timp“ (e vorba de timpul suspendării temporare a votării; art. 56).
Evident că persoanele care au dreptul de a asista la vot nu pot fi obligate să şi-l piardă; o asemenea precizare, superfluă, nu face decât să evoce diverse întâmplări trecute neplăcute şi ilegale. Pe de altă parte, e sigur că aceste precizări superflue sunt un rău mult mai mic decât ambiguităţile generatoare de confuzii.
[1] Pentru specificul acestui limbaj şi pentru variantele sale mai mult sau mai puţin tehnice, v. Niculescu 1993, 1995. [2] În primul rând de Stoichiţoiu 1981, 1983 şi, capitolul corespunzător din Irimia 1986; pentru o abordare istorică, v. Bulgăr 1969, Bogdan-Dascălu, Purdelea Sitaru ş.a. 1984. [3] Ceea ce, pentru unii, va fi clătinat poate un mit încă foarte puternic: cel al unei inteligenţe diabolice, atotpătrunzătoare, elaborând scenarii perfecte şi controlându-le riguros confirmarea. Sigur, un raport stupid nu e un contraargument suficient de puternic pentru a anihila o asemenea imagine şi a o înlocui cu alta, caricaturală şi falsă, a unei ineficiente instituţii a represiunii; nici n-ar fi bine să o facă. Numai că sesizarea ridicolului (chiar când el nu e totul) poate vindeca frica. Frică pe care se bazează, dincolo de mijloacele uriaşe de care dispune, de recursul la forţa brută şi de incontestabilul procent de specialişti, eficienţa sistemului respectiv. [4] V. infra, p. 243-245. [5] Sensul curent („fapte importante, istorice“) e indubitabil; cel poliţienesc pare confirmat de o formulare produsă la puţin timp după decembrie 1989, când sintagma evenimentele din decembrie încă nu se impusese în uz; de altfel, e semnificativ faptul că substantivul este folosit în replica respectivă la singular: „răs punsul lui Dăscălescu, reîntors de la Timişoara, din care rezulta că acolo nu se încheiase evenimentul “ (Flacăra 42, 1990, 2). [6] Toate exemplele de mai jos provin din pagina săptămânală de informaţii rutiere a cotidianului EZ, „Week-end rutier“, redactată de un grup de ofiteri de poliţie; se vor indica deci, pentru identificarea citatelor, doar numărul ziarului şi anul de apariţie. [7] Pentru prezenţa ei masivă în stilul jurnalistic românesc, v. infra. p. 45-46. [8] Pentru ideea că într-o anumită măsură vagul este necesar în stilul juridic v. numărul tematic din Langages, 53, 1979 (“Le discours juridique. Analyses et méthodes“).
|
||||
| <<Pagina anterioarã | Pagina urmãtoare>> | |||
|
©
Universitatea din Bucuresti 2003.
|
||||