 |
--DIVERSITATE
STILISTICÃ ÎN ROMÂNA ACTUALÃ--
|
 |
 |
|||||
|
7. Artă şi divertisment (genuri „de consum“)
Limbajul asociat sunetului sau imaginii în divertismentele moderne de larg consum – muzică uşoară, lăutărească etc., benzi desenate, telenovele, scenete comice, jocuri pe computer – e în genere mai puţin studiat, mai ales în cultura română, în care ierarhia valorică a genurilor funcţionează încă destul de puternic. Textele din categoriile enumerate pot totuşi ajunge la un adevărat profesionalism, prin care să realizeze cât mai bine funcţia lor proprie şi să împace cât mai multe gusturi. Am inclus în acest capitol cam eterogen, alături de câteva observaţii despre textele de muzică a tinerilor şi despre limbajul benzilor desenate, unele despre profeţia banalizată, desacralizată şi devenită simplu amuzament a horoscopului jurnalistic. Şi arta vestimentară are, pe lângă un veritabil limbaj tehnic, un stil de popularizare care o transformă într-un spectacol. Toate aceste domenii destul de diferite caută un mod de comunicare direct, accesibil, dar suferă adesea şi de un anume bovarism care le artificializează stilul. Efectele hibride sunt însă dintre cele mai interesante pentru cercetarea stilistică.
Muzica anilor '90: nume şi texte
Unul dintre fenomenele cele mai frapante ale tranziţiei româneşti din ultimii ani ai secolului XX a fost proliferarea grupurilor şi a formaţiilor muzicale cu membri şi ascultători extrem de tineri. Fenomenul a fost deja semnalat şi a început să fie discutat din perspectivă sociologică. Din punct de vedere lingvistic, mi se pare interesant de urmărit modul în care limbajul argotic şi mai ales registrul vulgar capătă prin muzică o cale de difuzare publică, ca şi reacţiile contradictorii cu care este întâmpinată încălcarea unor bariere stilistice tradiţionale. Înainte însă de a comunica prin titlurile şi prin textele pieselor muzicale, noile formaţii se prezintă chiar prin alegerea numelor de grup şi a pseudonimelor individuale. Cu certitudinea că în cele ce urmează apare doar o mică parte din noile desemnări[1] , mulţimea lor şi răspândirea geografică făcând dificilă o abordare mai sistematică, vreau doar să semnalez interesul unei investigaţii asupra acestui domeniu onomastic contemporan. Cum se întâmplă în asemenea cazuri, motivele alegerii unei denumiri pot fi diferite şi greu de reconstituit: e mai prudent să judecăm doar rezultatele. Situaţia anilor '90 creează un evident contrast cu perioada anterioară (deceniile '60-'80), în care dominau în muzica românească numele mitologice şi simbolice: Phoenix, Sfinx, Roşu şi Negru, Iris. Primele formaţii juvenile de după 1989 şi-au ales de la început nume evident parodice, desacralizante, umoristice, supralicitând banalul cotidian: Sarmalele reci, Şuie Paparude. Apoi, datorită atmosferei postmoderne sau ca efect inevitabil al numerelor mari, s-a putut asista la recuperarea şi la explozia tuturor tendinţelor denominative posibile. A fost foarte puternică, bineînţeles,
voinţa de internaţionalizare prin engleză: Class, Double D, Body
& Soul, Boysonic, Fan D, MB&C, Dr. Beat, No Comment; denumirile
respective sunt totuşi legate de multe ori, printr-un joc de cuvinte,
de nume, de termeni sau de expresii româneşti. Nici tradiţiile unor
inflenţe latino-romanice (cuvinte din italiană şi din spaniolă) nu
au fost abandonate; dovadă formaţiile denumite Sotto inteso, Capuccino,
La Familia, La Primera, El Negro. Şi chiar dacă un nume
ca Genius e luat din engleză, originea lui latină şi transparenţa
romanică îl fac un bun exemplu de mediator între cele două tendinţe
(a căror primă justificare e desigur de căutat în direcţiile şi modele
dominante din muzică, nu din cultură în general). Există apoi denumiri
şi mai „internaţionale“, al căror principal dezavantaj e banalitatea:
Super X este o formulă care poate fi citită în română,
dar s-ar fi scris la fel şi în multe alte limbi. Pe de altă
parte, se recurge şi la nume „naţionale“, folosite cu nuanţă ironică
şi puse de obicei în relaţie cu stilul muzical abordat; exemplul cel
mai tipic al acestei direcţii este desigur Din seria cuvintelor banale, din micul univers domestic sau din spaţiul vieţii publice, aflate (cel puţin aparent) în contrast cu sfera muzicii tinere, fac parte nume ca Zacusca sau Parlament. Umorul surprizei lingvistice e legat adesea de o provocare, prin denumirile care sfidează, adolescentin, normele curente, ostentând termeni cu sens depreciativ sau chiar macabru: Paraziţii, B.U.G. Mafia, R.A.C.L.A. Ultimele două exemple mizează şi pe jocul de cuvinte, pe dubla lectură a numelui ca abreviere sau ca un cuvânt de sine stătător (în cazul B.U.G./bug, jocul de cuvinte e în engleză). Ar mai putea fi amintite Morometzii – nume autohton şi citat literar, cu folosire ironică a unei ortografii străine (mai exact, „occidentale“) – , sau împletirea tautologică dintre cifră şi litere în 3rei Sud Est. Multe denumiri în română – Rebele, Taine, Drepturi egale, Sens unic, Puterea Cuvântului – rămân prea generice, tiparul fiind înviorat doar de cele care revalorifică metaforele clişeizate în locuţiuni şi expresii: Gaz pe foc. Oricum, în cazul numelor de formaţii, inventivitatea lingvistică (obligatorie mai ales din considerente practice, publicitare) acţionează mai evident decât în desemnarea altor entităţi mai stabile şi mai tradiţionale (firme, societăţi, asociaţii culturale, reviste etc.).
Pe vremuri, ironizarea textelor de „muzică uşoară“ era o acţiune critică admisă, într-unul dintre puţinele domenii în care mesajele publice puteau fi judecate; era de altfel o operaţie facilă şi cu rezultate scontate, banalitatea, tautologia, caracterul rudimentar al textelor fiind evidente. Se ştie, oricum, că lectura ca text în sine a unui mesaj construit pentru muzică – de la poezia populară până la libretele de operă şi la şansonete – e într-o anumită măsură inadecvată, pentru că multe dintre enunţurile simple şi repetitive, cerute de adaptarea la contextul muzical, pot părea infantile şi stângace dacă sunt desprinse din situaţia de sincretism. Oricum, a citi astăzi comentarii lingvistice asupra textelor muzicii de acum câteva decenii e instructiv, mai ales când e vorba de aprecieri contaminate de limbajul oficial al vremii: „În tematica şi limba textelor de muzică uşoară s-au înregistrat, în anii din urmă, multe progrese“, ele devenind „mijloc de cultivare a gustului pentru poezie şi pentru o limbă corectă“ (LR 6, 1961). Într-o panoramă lingvistico-stilistică a muzicii uşoare din trecutul recent ar trebui să fie amintite multiplele tabu-uri ale versurilor de dragoste, încercările de versificare a lozincilor politice (de la „Macarale / râd în soare argintii... “ la „Cincinalu-n patru ani şi jumătate“) apoi, în ultimele decenii ale regimului, recursul neobişnuit de frecvent la soluţia salvatoare a textelor literare: au fost astfel „puse pe muzică“ poeziile unor autori din toate epocile, de la Anton Pann până la Marin Sorescu, Nichita Stănescu şi la alţi poeţi contemporani. Această sumară retrospectivă permite o examinare a textelor celor mai noi formaţii muzicale româneşti (B.U.G. Mafia, La Familia, Il-egal etc.) din anii '90. Analiza lingvistico-retorică a textelor produse de respectivele formaţii pare o operaţie interesantă, relevantă nu doar din punct de vedere sociologic. Desigur, o analiză mai completă trebuie să ţină seama de stiluri şi de apartenenţa lor la diferite genuri muzicale; există, chiar în aceeaşi categorie de vârstă a interpreţilor şi a publicului, texte cu limbaj pur şi simplu banal şi neutru, tip „muzică uşoară“ (teme de divertisment, evocare a mării etc.), eventual cu câteva elemente de limbaj colocvial tineresc, precum şi texte ironic-folclorizante; noutatea mai mare o oferă însă textele cu tematică marginal-interlopă şi limbaj vulgar şi argotizant. Ceea ce frapează pe ascultător e desigur lexicul obscen, evitat în trecut în manifestările publice, chiar şi în cele muzicale (cu excepţia producţiilor unor grupuri lăutăreşti, eventual reproduse prin casete audio). Atrage atenţia de la început şi aspectul fonetic: o pronunţie necultivată „de oraş“, cu inflexiuni şmechereşti şi anglo-americane. La o privire mai atentă, e însă izbitor tocmai contrastul dintre trăsăturile argotice şi vulgare şi un nivel retoric „moralistic“, solemn, constituit de enunţarea semidoct filosofică a unor sfaturi, principii, judecăţi asupra lumii şi vieţii. Mulţi comentatori s-au întrebat care e gradul de autenticitate a acestor texte, imitate în mare măsură după cele ale muzicii străine (în primul rând americane), din care sunt preluate motive şi sunt calchiate expresii: influenţele sunt totuşi transpuse în mediu autohton, adaptate unor situaţii specifice. Stilul gnomic în limbaj vulgar nu e neapărat o contradicţie: lumea interlopă nu se epuizează în argoul ei, ci dispune şi de un „stil înalt“ propriu. Numai ficţiunea literară generalizează pitorescul şi inventivitatea argotică sau vulgară, în timp ce mărturiile şi memoriile adevăraţilor marginali alunecă uşor în gravitatea adevărurilor fundamentale, transpuse în forme extrem de clişeizate[2] . Textele în discuţie cuprind deci un număr de cuvinte şi expresii argotice (gabor, a se rupe în figuri) şi câţiva termeni vulgari. Unele cuvinte sunt o adevărată manifestare de continuitate şi autenticitate: opoziţia dintre fraieri şi şmecheri, exprimată chiar în aceşti termeni, e deja tradiţională în argoul românesc (v. mai jos, p. 208). Semnale de noutate sunt în schimb cuvinte şi expresii precum băieţaşii, băieţii de cartier, ca şi autoidentificarea tinerilor prin numele cartierelor în care locuiesc sau din care provin (Pantelimon, Berceni). Cel mai surprinzător rămâne, cum spuneam, discursul „serios “, articulat pe un plan „filosofic “( „fericirea nu se vede, şi dacă e durează puţin “– Marijuana & Ganja, Tre’să spun), moralist ( „oricât ai fi de învăţat n-o să ştii ce înseamnă viaţa cu adevărat “– id. ib., „dorinţa de mai bine ce-o avem fiecare dintre noi “– Bruckner & La Familia, Prinşi în joc), ca şi pe un plan sociologic („societatea îi respinge “, id. ib.). Apar astfel accente de stil „poetic “-sentimental – „ai mei au citit doar cartea suferinţei “; „i-a prins pe-ai mei ca într-o vâltoare “, „simt durerea băieţaşilor mei, lacrimile fraţilor mei “– Tre’să spun). Textele muzicii contemporane oferă de fapt mostre consistente dintr-un tip de discurs foarte răspândit, dar neînregistrat în scris: cel al unui dialog cotidian adolescentin şi marginal („zi de zi mă respect“; „fac ce vreau“; „să moară duşmanii“) cu tipicul său amestec de ironii, violenţe şi – mai ales – de platitudini patetice.
Benzi desenate
Sintagma bandă desenată, calchiată după originalul francez – bande dessinée –, a intrat în uz de mai mai multă vreme, deşi DEX-ul o ignoră, chiar în ediţia sa cea mai recentă, din 1996. O întâlnim de obicei în forma completă – „al 6-lea Salon Naţional de Bandă Desenată“ (RL 2015, 1996, 5) – dar şi, sporadic, în abrevierea (curentă în franceză) BD – „cele mai cunoscute reviste europene de BD“; a început să-şi creeze chiar o familie lexicală, cu bedefil („persoană pasionată de benzile desenate“): „Asociaţia Bedefililor din România“ (ib.). Domeniul e prea puţin dezvoltat în spaţiul românesc: tradiţia genului e reprezentată de unele pagini în revistele pentru copii, sau de puţine broşuri în care se transpuneau în imagini romane celebre ori se traduceau fascicule de benzi desenate străine.
teristică mai veche (de pe vremea revistei pentru copii Cutezătorii) a benzii desenate naţionale e non-narativitatea: impresia că într-un episod (mai ales în cele nu mai lungi de o pagină) nu se întâmplă nimic. Sigur că, la o analiză rapidă, impresia ar putea părea falsă: rezultă că s-ar întâmpla diverse lucruri: de exemplu, în 9 imagini – ale unui episod din categoria aventurilor (în varianta oficială: fapte istorice şi pioniereşti) – care se dovedise mai uşor adaptabilă condiţiilor decât tipul comic – e cuprinsă „o pagină de istorie“: geţii se pregătesc de luptă, perşii înaintează, geţii atacă, perşii înving (pentru moment!); în 8 imagini (alt episod): se anunţă un sol, care aduce veşti proaste; perşii se retrag; geţii îi privesc din înălţimi şi nu-i mai atacă, fiind iubitori de linişte şi pace; ţăranii se întorc la muncă (serialul Din zori de istorie, 1978). Se observă, prin rezumare, că nu e vorba pur şi simplu de absenţa acţiunii – ci de caracterul tipic al unei naraţiunii de simplă sinteză ilustrativă şi nespectaculoasă. În text se întâmplă diverse lucruri, dar ele sunt perfect previzibile şi atât de generale, neinteresate de personajul individual şi de detaliu, încât par simple rezumate pentru ora de istorie. În acelaşi spaţiu grafic, benzile desenate profesioniste pot cuprinde o concentrare mult mai mică de acţiuni, un timp incontestabil mai scurt (fără mari goluri temporale între imaginile succesive), reuşind totuşi perfect să-i creeze cititorului tensiunea aşteptării narative: prin detaliu, prin intervenţia unor surprize dacă nu neapărat în desfăşurarea epică, cel puţin în imagine sau în limbaj. Ne apropiem astfel de ceea ce mi se pare cel mai grav lucru în banda desenată românească: lipsa fuziunii dintre text şi imagine. Cauza mai adâncă a nereuşitei stă în faptul că nici desenul, nici textul nu par să aibă acel grad de autonomie estetică, de inventivitate după regulile proprii, care să le permită convergenţa. Există cel puţin un test uşor de aplicat, chiar dacă nu infailibil: încercarea de a privi doar desenele, de a provoca o lectură pur vizuală; ea e pândită de un eşec aproape inevitabil. Vedem în imagini mai ales oameni cu gura deschisă şi gesturi demonstrative, precum şi mulţimi în mişcare. Ori, ca într-un episod luat la întâmplare din aceeaşi revistă, imagini aproape fără legătură: ridicarea unui cort, oameni strângând fânul, un foc, tineri stând de vorbă, tineri privind la un pod, tineri trecând podul, prim plan cu gura deschisă. Care e acţiunea? „Temerarii expediţionari“ se opresc într-o poiană, pun cortul, apoi îi ajută pe ţărani la strânsul fânului (acţiune moral ilustrativă, total nemotivată narativ), unul adoarme la foc şi le ard bascheţii (detaliu ilustrativ pentru clişeul „se mai întâmplă şi mici necazuri, dar le tratăm cu voie bună“); a doua zi pleacă mai departe, vor să treacă o punte, ameninţată de un buştean pe care îl opresc „luptându-se cu furia apelor“ (ceea ce nu se vede); trec pe celălalt mal, după care cineva constată că puntea s-a prăbuşit (serialul „Florile Carpaţilor“, 1977). Bănuiesc că în următorul episod harnicii tineri reparau puntea şi porneau mai departe, spre noi şi noi acţiuni pozitive. Gândirea de lemn, convenţionalismul acestei naraţiuni e un fapt semnificativ pentru cel puţin un motiv: arată că echivalentul literar al micro-povestirilor în imagini se situa la o distanţă considerabliă de standardele internaţionale ale momentului. E ceea ce pare să se întâmple, în alte forme, şi mai târziu: considerată de tipul literaturii de consum, banda desenată se supune prejudecăţii că literatura de consum nu poate fi, în principiu, bună. Din punctul de vedere al particularizării narative şi al renunţării la clişeele ilustrative de tipul de mai sus, benzile desenate actuale constituie un evident progres. Numai că, neputându-se baza pe tradiţia „imaginii de lemn“, ele mizează prea mult pe traduceri şi adaptări. Lucrul e evident mai ales în limbaj, a cărui stângăcie e aproape generală. În dialogurile benzii desenate, traducerea modelelor şi lipsa de talent a scenaristului acţionează în aceeaşi direcţie, cu efecte comparabile celor din multe filme româneşti. Nivelul de limbaj vorbit şi calitatea de auxiliar al acţiunii impun dialogului trăsături generale, dar dependente de specificul fiecărei limbi. Ne-am aştepta să întâlnim propoziţii scurte, exclamative şi imperative. construite predominant in registrul familiar şi argotic, utilizând deci marile posibilităţi expresive ale acestor stiluri în jocul de cuvinte, prin care se poate suplini adesea lipsa de spectaculos a unor momente narative‚ interjecţia. Nu ne-am aştepta, dar găsim din plin, cel puţin în textele apărute la începutul anilor '90, stilul artificial, convenţional („să servească masa“, „loc cât mai pitoresc“), aberaţiile lingvistice – „Mie îmi place să contemplez singur“ (replică de samurai), viitorul de tip voi merge, abundenţa lui este (nu e sau –i, desigur), subordonarea bogată şi greu de urmărit. Şi mai importante sunt fenomenele legate de relaţia cu imaginea: în condiţiile în care desenul e atât de prost încât devine aproape imposibil să distingi personajele şi să-l recunoşti pe eventualul erou în mai multe imagini succesive, s-ar putea profita mult mai mult de particularizarea prin limbaj şi de avantajele în identificare ale vocativului; în general, de posibilitatea de a reconstrui parţial, prin limbaj, cadrul, circumstanţele, chiar cu riscul unei redundanţe – necesare în genurile mixte. Senzaţia persistentă e că desenul şi textul ilustrează un scenariu preexistent (lucru adevărat, dar care nu trebuie să se vadă), ca simple instrumente care se completează reciproc, fără a avea, fiecare în felul său, naturaleţea unei dezvoltări interne.
Domeniul benzilor desenate i-a atras pe semioticieni, pentru că implică o relaţie particulară între codul vizual şi cel lingvistic, presupunând convenţii specifice pentru a sugera mişcarea şi continuitatea narativă. Între aceste convenţii, un loc special îl ocupă sugestia sonoră, prin transcrieri lingvistice (interjecţii, onomatopee) care completează imaginea, o dezambiguizează – şi se integrează în ea. Onomatopeele sunt mai numeroase în benzile desenate actuale decât în orice alt tip de text; ele exploatează deopotrivă posibilităţile codului lingvistic şi cele ale codului grafic (prin mărimea, poziţia şi forma literelor). Chestiunea, deşi minoră, mi se pare interesantă pentru limba română: banda desenată, aflată încă la începutul dezvoltării sale autohtone şi bazându-se în mare parte pe traduceri, vehiculează un mare număr de interjecţii propriu-zise şi de onomatopee, dintre care unele sunt „autentice “, „clasice “, deja atestate în scris, dar majoritatea apar ca inovaţii. Acestea din urmă, fie că reprezintă produsul unui joc lingvistic, fie că – mai des – sunt împrumuturi din limbile din care se traduce (în special engleză şi franceză) ne apar uneori ca acceptabile, credibile, iar alteori îşi păstrează un aer de neadaptare destul de straniu. În lingvistica generală se evocă de regulă, în legătură cu nemotivarea semnului lingvistic, interpretările diferite pe care limbile existente le dau sunetelor scoase de animale. În benzile desenate apărute la noi[3] întâlnim un deplin sincretism: câinii, de pildă, latră tradiţional: Ham! ham! Hauuu!, dar şi neologistic: Uaf! Uaff! Uauuf! Uarf! Uarff! Ruaf!; uneori, pentru varietate, notaţiile diferite se amestecă în aceeaşi „replică“: „Uaf! uaf! hau! “. Mârâitul e transcris Grrr! – dar şi Rrrrg! S-ar putea extinde, asupra interjecţiilor propriu-zise (care exprimă stări interioare sau acte de voinţă) şi asupra onomatopeelor, deosebirea clasică dintre împrumuturile necesare şi cele „de lux“: unele sunete nu au o transcriere consacrată de uzul literar, deci inovaţiile sunt justificate, în vreme ce altele dublează unităţi lexicale deja existente. Benzile desenate oferă reprezentări lingvistice ale căscatului (Uaaah!) sau ale plânsului (Sniff! sniff! Bu-hu-huu...Bu-hu-hu! Ahh... ah... buaah!), ale icnetului celui strâns de gât (Gulp!) sau ale suptului (Slurp! Slurp!) care vin pe un loc relativ gol. În schimb, când transcriu ţârâitul telefonului ca Riiiiing!, căderea picăturilor prin Ping! Ping!, zgomotul unei uşi trântite ca Vlan! sau Slam!, nu se supun în aceeaşi măsură unei necesităţi, ci mai curând comodităţii, modei sau gustului personal.[4] Între interjecţiile de durere, surpriză, furie, nemulţumire etc. e normal să găsim Ah! (Ahh! Aaah!) şi Au!; mult mai puţin normale ne apar notaţiile Arrgh! Argh!, respectiv Auh! Auuh! Auughhh! – evidente preluări din limbi cu alt sistem fonetic şi mai ales ortografic decât al românei. Unele interjecţii neologice au totuşi girul uzului colocvial, care le-a acceptat înainte de apariţia lor în benzile desenate autohtone (Uau! Uups![5] ). De altfel, nu e sigur că întotdeauna soluţia „tradiţională“ e cea mai sugestivă: pentru reprezentarea sforăitului, onomatopeea Sfooor! sfooor! nu e neapărat preferabilă celei cu efect preponderent grafic: Zzzzzzzz.
Horoscopul
Horoscopul, reapărut în spaţiul public românesc după decembrie 1989, a devenit o specie publicistică: o rubrică aproape obligatorie în cele mai diferite tipuri de ziare şi reviste, ca şi în programele diverselor canale de televiziune[6] . Dezvoltându-se rapid, în primul rând prin traducere, tipul de text e interesant prin structura sa schematizată, prin constrângerile pe care i le impune situaţia de comunicare – dar şi prin ceea ce spune, dincolo de aceste constrângeri, despre o anumită societate într-un moment al evoluţiei ei. Textul e produsul unei voci impersonale – o instanţă abstractă şi, tocmai de aceea, autoritară (a cărei seriozitate e semnalată şi stilistic) – neidentificată, de cele mai multe ori, prin nici o semnătură. Proliferarea horoscoapelor nu pare să instituie şi rolul social al astrologului; intruziunile persoanei I în text sunt extrem de rare (eventual sunt depersonalizate prin folosirea pluralului: „v-am sugera deci... “). Mai e loc, uneori, pentru o atitudine gnomică – de banală judecată morală asupra vieţii în genere şi a situaţiei prezente în special: „Chiar dacă trăim într-o lume în care afacerile ocupă primul loc, în detrimentul sentimentului, nu trebuie să vă fie teamă să vă revărsaţi afecţiunea... “ (RL 1334, 1993). În mod destul de ciudat, tocmai „limbajul de specialitate“ e rar în horoscoapele româneşti contemporane: „influxul astral“, „curbele astrale“, „tranzitul retrograd al planetei Mercur“, „opoziţia lui Jupiter“ etc. nu par a fi considerate dovezi obligatorii ale competenţei în domeniu sau argumente de autoritate. De fapt, nici măcar norocul şi ghinionul nu sunt foarte prezente în text: e drept, sunt anunţate „zile fericite“, „bucurii“, „succese“, „veşti“, „drumuri“, „câştiguri“; mai rar, „probleme“, „neînţelegeri“, „accidente“; sfera pozitivă şi cea negativă sunt însă de obicei tratate în termeni psihologici: „optimism“, „echilibru“, „protejarea sistemului nervos“; „sociabilitate“ – sau „stări depresive“, „nelinişti“, „angoasă“‚ „susceptibilitate“... „Diagnosticul “şi „prevestirea “au particularitatea de a se adresa unui cititor/ascultător colectiv, unei întregi categorii (a celor născuţi într-o zodie anume), simulând însă relaţia directă cu fiecare individ în parte. Valabilitatea mai largă se asociază astfel cu o adresare individualizată, către cel care citeşte aici şi acum textul şi îl percepe, în mod ideal, ca fiindu-i adresat lui însuşi. Din această situaţie specială de comunicare apar fenomene interesante în plan textual. Unele sunt general valabile, deci prea puţin relevante în raport cu o limbă dată; selectarea sferelor semantice, a inventarului limitat de acţiuni şi stări (suficient de abstracte şi de vagi pentru a acoperi situaţii concrete foarte diferite) depinde mult de modelele psihologice şi sociologice ale momentului. Nu ar fi deloc lipsită de interes o analiză tematică din care să apară modelul de existenţă socială pe care îl presupun aceste texte – cu mai mult sau mai puţin impact la cititori, cu mai mare sau mai mică adecvare la modelele care funcţionează efectiv la un moment dat. S-ar observa astfel că ponderea relativă a respectivelor acţiuni e influenţată deopotrivă de textele-sursă, de psihologia generală a unor situaţii-tip, de personalitatea redactorului (a autorului) şi de racordarea, mai mult sau mai puţin izbutită, la real. E în orice caz simptomatic raportul proporţional între acţiunile din diferite sfere: „viaţă de familie “, „raporturi erotice “, „activitate profesională “(afaceri, decizii, contracte, conflicte...), „timp liber “etc. Întrebarea ar fi în ce măsură proiectul cititorului ideal al acestor texte, aşa cum rezultă el din acţiunile care i se atribuie – ieşiri în societate, reuniuni, diverse preocupări intelectuale („Este o zi prielnică pentru a negocia şi a scrie “; „activitatea cerebrală se menţine la cote ridicate “, „Este momentul să ieşiţi din turnul dvs. de fildeş “, „interesul pentru artă va creşte în această perioadă “, în TL 377 şi 410, 1991) – se suprapune peste cel al cititorului lor real. De fapt, marea problemă a horoscopului e tocmai dificultatea de a se adresa simultan unor categorii foarte diverse – iar soluţiile sunt doar în parte satisfăcătoare: enunţuri foarte generale, valabile pentru copii şi bătrâni, bărbaţi şi femei – sau text discontinuu, sincopat, în care fiecare frază îşi selectează alt destinatar. Lucrurile sunt mai simple acolo unde au apărut deja rubrici specializate: „Horoscopul îndrăgostiţilor“‚ „Business horoscop“ etc. Cuprinderea într-un plural real („chiar şi dv., celor mai meticuloşi şi riguroşi dintre oameni, vi se întâmplă... “, EM 15, 1993) pare o eroare de strategie, căci, indiferent de condiţiile reale ale comunicării, trebuie să se păstreze iluzia unui mesaj individualizat, aproape confidenţial. De aceea e probabil mai rară şi formularea previziunilor la persoana a III-a; ea apare mai mult din nevoia de a izola o subcategorie a cititorilor („Celibatarii vor fi subjugaţi de incertitudini financiare în intervalul 9-13“, ExM 7, 1994, 18). Interesează şi modul în care aceste structuri de comunicare utilizează codul politeţii. Complexitatea şi gradarea sistemului de adresare din limba română pune probleme serioase traducerii, adaptării sau chiar creării unui discurs de acest gen; se preferă în cele mai multe cazuri adresarea reverenţioasă, cu persoana a II-a plural şi pronumele de politeţe: „Vă aflaţi într-o perioadă dificilă...“ ; „bucuraţi-vă de liniştea căminului dvs.“; „ambiţiile dvs. par să crească“. Absolut şocantă pentru norma stilistică a limbii române este asocierea – rezultată, în mod cert, dintr-o traducere inconsecventă – acestor forme reverenţioase cu cele directe, la persoana a II-a singular şi cu vocativul articulat ai familiarităţii: „Vă place sportul (...). Berbecule, noile cluburi de gimnastică sunt făcute pentru tine: toate facilităţile de acces şi diversitatea acestor sporturi, nataţie, culturism, squash, nu pot decât să te satisfacă“ [7] (EM 12, 1991, 14). Stângăcia traducerii se lasă simţită, desigur, nu numai în adecvarea la sistemul formelor de adresare; ea e omniprezentă: „Lăsaţi-mă să vă prezint acest program...“; „aceasta poate să vă facă mai avizat...“; „gustul dvs. de competiţie.. “; „competiţia vă motivează“; „bunele dvs. hotărâri“, „buna dvs. formă“ etc. (din mai multe episoade ale aceleiaşi rubrici); „mancaţi aparenţele“, EM, 24, 1993; „esenţial sprijin aveţi“ (Capital, 49, 1993, 27) etc. Asocierea sfatului general cu detaliul particular şi a stilului politicos, elevat, cu un raport de familiaritate produce un efect stilistic neobişnuit, de artificialitate a limbajului şi a situaţiei: „Nu uitaţi eternele recomandări ale mamei dvs.: trăiască peştele şi carnea slabă“. Se iveşte însă şi o altă dificultate: destinatarii acestor discursuri aparţin, în genere, ambelor sexe. Din punct de vedere lingvistic, totul e în regulă până la apariţia – inevitabilă – a adjectivelor, care au în română, în majoritatea lor, forme diferite pentru masculin şi pentru feminin. Dacă un discurs impersonal poate folosi, nediferenţiat, forma de masculin-neutru singular, cu valoare generică, horoscopul, conceput ca adresare particularizată, va trebui să aibă în vedere în mod separat destinatarul feminin. Cum prezenţa ambelor forme ar genera o exprimare greoaie şi redundantă (de genul „sunteţi obosit sau obosită“), soluţia adoptată e, în multe cazuri (şi numai în scris, desigur) paranteza: „Azi sunteţi prea impulsiv(ă)“; „sunteţi activ(ă) şi energic(ă)“, „plin(ă) de energie şi foarte comunicativ(ă)“; adesea apar însă şi termeni (mai ales din fondul vechi) la care diferenţa dintre feminin şi masculin nu e dată doar de desinenţă, ci şi de alternanţele din corpul fonetic al cuvântului, astfel încât formula parantezei produce aberaţii lingvistice: citite cu atenţie, ele se dovedesc a conţine câte o formă inexistentă (fie cea masculină, fie cea feminină): „vă faceţi bine înţeles(ă)“; „azi sunteţi nervos(ă)“; „sunteţi (...) nerăbdător(e)“; „veţi deveni obositor(e)“. Soluţiile adoptate sunt în genere inconsecvente şi pe aceeaşi pagină de ziar apar „încrezătoar(e)“. şi „întreprinzător(e) “ (TL 410, 1991, 5). E, desigur, o chestiune de detaliu, pentru care singura rezolvare posibilă ni se pare (în ciuda principiului enunţat mai sus, al particularizării), renunţarea la forma de feminin. Uneori, separarea destinatarilor în funcţie de sex e sugerată de selecţia temelor: pe de o parte, de exemplu, „completându-vă registrul de acţiuni diplomatice, obţineţi credite bancare importante“; pe de alta – „orice necaz va fi dat uitării mai mult, sau mai uşor, când faceţi cumpărături“. Alegerea neexplicită a unei perspective produce şi anumite ambiguităţi: „atitudinea pe care o aveţi faţă de sexul frumos le va uimi mai ales pe colegele dvs.“ (RL 6.10.1994). Oricum, dacă prin 1990-1991 discrepanţa între temele evocate în horoscop şi lumea românească era foarte mare, cu timpul par să se mai fi schimbat puţin şi realitatea, şi textele. Că acestea din urmă s-au adaptat la realităţile specifice o dovedesc de pildă formula dublă „profesia şi afacerile“, ori descrierile de situaţii tipice: „Vreţi o casă, vreţi pământ“; „Norocul vine din străinătate“; „Subalternii vă irită“ (Capital, 49, 1993, 27) etc. Flatarea cititorului e inevitabilă: acestuia i se vorbeşte despre „inventivitatea ce vă caracterizează“, „intuiţia deosebită“, „onestitatea dv. “ (RL 1334, 1993). Contează, desigur, şi actul propriu-zis al previziunii, al sfatului sau avertismentului. Mai frecvente par a fi aserţiunile care folosesc timpul prezent, semn al certitudinii maxime – „Întâmplări plăcute vă oferă zile fericite“ – eventual viitorul (mai artificial, dar şi mai clar marcat de apartenenţa la genul discursiv al prezicerii): „Sâmbătă sau duminică o întâlnire neaşteptată vă va însenina sufletul“ (Magazin, 39, 1994, 14). Discursul imperativ – „Nu descurajaţi! “; „Nu disperaţi! “ – pare absorbit câteodată de acela, mai puternic, al publicităţii: „Chiar dacă vă concentraţi asupra problemelor de rutină, evitaţi MONOTONIA!“ (EZ 12.10.1994). Enunţurile generale, chiar vagi sau ambivalente, valabile pentru orice situaţie – „Vă puteţi gândi la planuri de viitor“; „Noroc în afaceri mărunte. La fel, piedici“ – contrastează cu cele care evocă fapte foarte concrete, cu riscul de a fi foarte uşor contrazise de desfăşurarea ulterioară a evenimentelor: „Prindeţi pe cineva în flagrant delict“; „Vi se defectează televizorul“. În variantele stilistice ale horoscopului pare să domine limbajul standard, sobru, cu accente oficial-birocratice: „se profilează primele rezultate ale concretizării iniţiativelor personale “(EZ 665, 1994, 9); „un avertisment în direcţia sporirii prudenţei în acţiunile pe care le veţi întreprinde “. Şochează din când în când câte o combinaţie de neologism cu termen popular („un demers duşmănos “, Capital, 49, 1993, 27); în orice caz, elementele familiare („Mai strângeţi punga, că vin vremuri grele “)‚ coexistă cu stilul bombastic şi metaforic preluat din vechi romane de serie: „Ispita este pe aproape şi iubirile tainice vă pun inima pe jăratec “; „dorinţe accentuate de schimbare străbat ca vijelia zodia dv “; „voia bună este nectarul îndrăgostiţilor “. Faptele sunt atât de puţine şi stările psihice atât de previzibile, încât horoscopul cotidian ori săptămânal pare să aibă prea puţin de-a face cu aştrii şi cu destinul: consultaţie psihologică, ştire (adesea falsă) despre cititor; moment rar în care ziarul i se adresează acestuia direct; din când în când – surpriza aproape estetică a unei potriviri.
Limbajul modei
Limbajul modei este în primul rând o colecţie de termeni tehnici – care pătrund destul de uşor în vorbirea curentă, o parte din ei având o existenţă efemeră. Unele neologisme recente sunt adaptate rapid şi adesea neglijent. Există mai multe categorii de termeni specifici din sfera vestimentaţiei: piese de îmbrăcăminte, părţi ale costumului, tehnici de croitorie, nume de materiale, nume de culori etc. Rubricile de modă din presă oferă uneori o combinaţie ciudată de snobism, familiaritate şi sentimentalism banal; în afara vocabularului tehnic şi a neologismelor moderne, apar unele din trăsăturile prin care e caracterizat în diverse studii ipoteticul „limbaj feminin “: abundenţa de diminutive – „se poartă mult botine de lac sau pantofi gen ghetuţă cu şireţele şi toc mosorel “(TF 13; 1992) –, descrierea nuanţelor de culori: „mătase bleu-ghiaţă “; „alb vanilie “(Cotidianul 157, 1992, 7); afectivitatea artificială, convenţională – „Aşadar, bomboanelor, purtaţi flori şi veţi arăta ca florile “(LF 28, 1996, 13). Are o oarecare tradiţie în rubricile de modă româneşti stilul „înalt “, poetizant:
„Vara trecând, n-a lăsat în urmă decât dulceaţa timpului care germinează în acelaşi ritm cu luminile razelor piezişe (...). Dominantele de bleumarin, gri şi negru se declină infinit în lână, flanel, bumbac, făcând din eleganţă «ceva» profund autentic“ (EM 39, 1993, 23).
Limbajul
e uneori pretenţios, neologistic, cu inovaţii lexicale inutile: „nevoia
femeii în anumite clipe ale existenţei ei de a fi uşor teatralică,
dramatică “(TL 148, 1996, 2). Regăsim însă şi resturi ale „limbii
de lemn “, Mai nouă este maniera de adresare directă, la persoana a II-a singular – „pune bluze lungi şi lălâi pe deasupra “; „fă-ţi singură fustă de plajă “(LF 28, 1996, 13) – , într-un stil familiar: „savantlâcuri de croială “(Cotidianul 258, 1992, 7). Tonul nonşalant e în acord cu tratamentul neologismelor, adaptate fonetic şi grafic fără multe scrupule; întâlnim astfel variantele comple sau compleu (din fr. complet): „un comple gri “(StrS 71, 1991, 10); „un compleu format din două piese “(EM 48, 1992, 23), ca şi destul de vechiul anchior (din fr. en coeur), neacceptat de dicţionare şi (cu un pleonasm din punct de vedere etimologic) introdus de prepoziţia în: „taior fără guler, închis drept, până la gât, sau în anchior “(Femeia 4, 1993, 18), sau straniul tişorturi (LF 28, 1996, 13), probabil pluralul unei transcrieri foarte libere a engl. T-shirt[8] . Tendinţele sunt într-un fel contradictorii: pe de o parte se preferă formele „vorbite “, pe de alta se refac cele „culte “. Un semn caracteristic al rubricilor de modă actuale e, de pildă, faptul că evită forma blugi, obţinută prin abreviere (din engl. blue jeans), impusă în româna colocvială, banalizată şi acceptată ca variantă chiar de DOOM, folosind în schimb pluralul jeanşi sau chiar ginşi, forme preferate din nevoia de originalitate sau pentru că sunt mai apropiate de cea „internaţională “(jeans): „voga nebună a jeanşilor “(Dilema 121, 1995, 7); „a devenit emblema ginşilor Levi's “(LF 28, 1996, 5).
Un câmp lexical interesant prin noutate îl constituie şi profesiile modei. Cele mai multe dicţionare româneşti nu înregistrează un sens modern şi tot mai răspândit al cuvântului stilist. În DEX 1996 apar doar semnificaţia literară de „maestru al stilului “şi cea religioasă, de „credincios care respectă calendarul iulian “; de fapt, e vorba de două cuvinte: primul e un împrumut din franceză (styliste); al doilea e un derivat pornind de la sintagma stil vechi. DCR ilustrează, cu un citat din presă din 1969, o a treia întrebuinţare a formei stilist, cu sensul, deductibil din context, de „designer, creator de modă (sau de decoraţiuni interioare) “. Sensul cel mai recent, care a putut fi preluat atât din engleză cât şi din franceză, reprezintă o noţiune care nu avusese un corespondent perfect în română; deci, în ciuda omonimiilor supărătoare, inovaţia avea şanse să se extindă. Oricum, articolele despre modă din deceniul '90, fiind adesea traduceri şi adaptări, folosesc intens cuvântul: „Să-ţi fi propriul stilist “(titlu, la rubrica „Moda în casă “, EM 24, 1993, 23); „un stilist englez cunoscut şi ca furnizor al curţii regale “(Magazin 16, 1994, 16); „îşi petrec cel puţin două ore pe zi în compania machiorilor şi a stiliştilor “(Ziua 150, 1994, 6); „celebra manifestare de modă a reunit stilişti din întreaga lume, care şi-au prezentat colecţiile lor pentru sezonul primăvară-vară 1996 “(EZ 996, 1995, 4). În schimb, couturier e un franţuzism care nu a fost adaptat nici ca pronunţie, nici ca grafie; cuvântul, sinonim cu vechiul croitor, a fost împrumutat mai mult pentru conotaţia sa de eleganţă decât din necesitatea de a umple un gol. Ciudată e folosirea sa fără vreo marcare grafică prin subliniere sau ghilimele: „Couturierii de la noi şi-au cam luat vacanţă “(TL 148, 1996, 2). Cuvântul e sprijinit şi de asocierea cu sintagma mai frecventă – şi probabil mai necesară – haute-couture; aceasta pune mai ales probleme de flexiune: „Dior rămâne fidel marii tradiţii haute-couture “(Cotidianul 157, 1992, 7); „marile colecţii ale haute couture “(Dilema 121, 1995, 7). Se folosesc destul de mult şi sintagma creator de modă sau pur şi simplu cuvântul creator, ca şi un neologism bine instalat în română, în mai multe domenii, care îşi păstrează însă grafia şi pronunţia din limba de origine: designer. O altă profesie importantă din lumea modei are particularitatea lingvistică de a desemna prin substantive neutre – manechin şi top-model – persoane adesea de sex feminin. Termenul manechin, de origine franceză, este mai vechi, şi chiar sensul care ne interesează e înregistrat în DEX. Folosirea lui este curentă: „un manechin, obligatoriu, trebuie să fie şi o fată deşteaptă “(LF 28, 1996, 13); „celebrul manechin Elle Mc Pherson “(EZ 996, 1995, 4); „manechinul german Claudia Schiffer “(EZ 1241, 1996, 1). Pentru top-model „manechin sau fotomodel de mare profesionalitate, foarte cunoscut şi bine retribuit “, sursa este engleza; cuvântul nu e înregistrat deocamdată în dicţionarele româneşti generale, dar apare extrem de frecvent în presă: „două top-modele rusoaice “(RL 1423, 1994, 8); „la 18 ani, adică azi, a devenit unul din top-modelele cele mai solicitate “(LF 28, 1996, 5). [1] Lista e alcătuită în iulie 1999. [2] V. mai jos exemple de preţiozitate în memorialistica argotizantă, p. 202-203. [3] Citez în continuare din broşurile intitulate 101 dalmaţieni (Supliment la revista Mickey Mouse, Bucureşti, Egmont, f.a.), Bugs Bunny, Familia Flinstone. [4] Pentru sunetele respective există deja echivalente onomatopeice precum Ţârrr, Pic! pic!, Bum! ş.a. [5] Cele două interjecţii provin din engleză, din wow! şi respectiv oops!, cărora li se păstrează pronunţia dar le este în genere adaptată ortografia, în direcţia transcrierii fonetice. [6] Exemplele din această secţiune provin din rubricile „Horoscop“ din mai multe cotidiene şi săptămânale româneşti (Cotidianul, EZ, Libertatea, RL, TL; Capital, EM, ExM, Magazin), din perioada 1990-1994. [7] S fatul sau reclama pentru „noile cluburi “ şi „facilităţile de acces “ , reflectă o proiecţie destul de idealizată a intereselor şi a posibilităţilor românului mediu. [8]Fără a fi vorba de un termen de specialitate, e semnificativă şi forma în care apare neologismul scotch: „protejează paietele, când tai banda, cu scoci “(LF 28, 1996, 13).
|
|||||
| <<Pagina anterioarã | Pagina urmãtoare>> | ||||
|
©
Universitatea din Bucuresti 2002.
|
|||||