 |
--DIVERSITATE
STILISTICÃ ÎN ROMÂNA ACTUALÃ--
|
 |
 |
|
III. PREGNANŢA ORALITĂŢII
E recunoscut faptul că stilul jurnalistic actual se apropie de oralitatea familiară, din care împrumută masiv cuvinte, locuţiuni, modele sintactice, procedee stilistice. Pătrunderea masivă a elementelor de oralitate în stilul jurnalistic scris e un fenomen foarte evident, care a fost de mai multe ori comentat din punct de vedere lingvistic şi care a trezit reacţii contradictorii: de la satisfacţia în faţa expresivităţii, a vivacităţii inventive şi a pitorescului pe care le aduce în scris registrul colocvial, până la iritarea produsă de neglijenţele exprimării, de încălcarea normelor, de prezenţa unui lexic considerat de obicei vulgar. Invazia oralităţii familiare ni s-a părut de la început semnificativă şi utilă mai ales prin aspectul ei subversiv: în măsura în care contrasta cu dominaţia publicistică a tonului serios-birocratic sau a celui liric-sămănătorist, dinamitându-le clişeele. În momentul de faţă, când stilul vioi pare să fi câştigat bătălia, e probabil nevoie ca excesele sale ludice să fie din când în când temperate. Că stilul jurnalistic actual preia numeroase elemente din oralitate, fixând în scris forme populare şi argotice, e un fapt evident, repetat şi deja banalizat; caracterul oral este una din principalele inovaţii produse în acest registru la noi, după 1989. Deşi are trăsături specifice, fenomenul nu e însă un caz unic, pentru că în multe alte culturi moderne o parte a presei a optat pentru o asemenea strategie lingvistică, cu avantajele ei indubitabile: accesibilitate, crearea unui sentiment de familiaritate şi complicitate cu publicul, expresivitate, compensare a banalităţii de conţinut prin producerea de surprize lexicale. Trăsături specifice (şi discutabile) ale jurnalismului românesc sunt, cum bine se ştie, excesul de oralitate, alunecând în manierism stilistic sau în laxism al exprimării, uneori în vulgaritate, ca şi tendinţa de a nu adapta stilul la temă şi situaţie, folosind un limbaj „coţcăresc“ sau „miştocăresc“ şi în paginile serioase de informaţie sau analiză politică. Oralitatea se manifestă atât în plan ortografic (în înregistrarea accidentelor fonetice, a pronunţiei dialectale sau inculte), cât şi la nivel lexical, sintactic, pragmatic.
1. Argoul – privire generală
În privinţa variantelor non-convenţionale ale limbii se ridică, mai întâi, o problemă terminologică. Se poate discuta, de la caz la caz, dacă cuvintele şi expresiile cu sensuri, adesea şi cu forme de negăsit în dicţionarele de limbă contemporană, care apar în conversaţia relaxată a tinerilor sau a mai puţin tinerilor sunt încadrabile în categoria argoului, a jargoanelor sau a limbajului familiar. Primele posibilităţi presupun circulaţia într-un cerc mai închis, cea din urmă – o relativă frecvenţă şi accesibilitate a formelor în cauză. Se pot face, apoi, consideraţii estetice sau morale legate de folosirea acestui limbaj: după unii, caracterizat de o sărăcire a exprimării, de cuvinte polisemantice care se repetă foarte des, cu nuanţe marcate doar de intonaţie şi context; după alţii, dotat cu expresivitate şi inventivitate, manifestate în evidentul caracter metaforic, în puterea derivativă şi mai ales în capacitatea de permanentă înnoire a acestui compartiment al limbii. În 1993, George Astaloş povestea despre manuscrisul dicţionarului său de argou românesc, pierdut în primele-i peregrinări pariziene[1]. În prefaţa unui studiu lingvistic apărut la Salzburg, în 1992, Theodor Granser deplânge faptul că teza lui A. Juilland despre argoul românesc, susţinută la Sorbona în 1951, nu e de găsit. A. Juilland însuşi, într-un articol din 1952, recunoaşte că i-a fost imposibil să dea de urma unei teze germane, având acelaşi subiect, care fusese susţinută în anii războiului. O uimitoare tradiţie a cărţilor pierdute face din argoul românesc un domeniu încă supus aventurii şi întâmplării, prea puţin cunoscut. Înregistrarea sa a început totuşi de pe la jumătatea secolului trecut: foarte târziu, în comparaţie cu situaţia echivalentelor sale europene; destul de devreme, în raport cu fazele de evoluţie a culturii româneşti, care a neglijat de altminteri, în deceniile următoare, o varietate lingvistică „marginală“ (interlopă, predominant citadină, vag internaţională)[2]. Primele atestări apar deci mai mult ca o ciudăţenie izolată decât ca un început de investigaţie şi de utilizare literară. N. T. Orăşanu, în 1861, în Întemniţările mele politice, oferă o listă de termeni din limbajul deţinuţilor de drept comun şi din „jargonul cartoforilor de cafenele“; lista apăruse, cu un an în urmă, nesemnată, în revista Coarnele lui Nichipercea. O va prelua integral G. Baronzi, în Limba română şi tradiţiunile ei (1872), ca ilustrare pentru „limba cărăitorilor“. Baronzi încercase, de altfel, să folosească în scop literar materialul în cauză: în 1862, în romanul Misterele Bucureştilor. E vorba de câteva pagini, cu scene de închisoare, constituind un simplu experiment, un exerciţiu stilistic, care urma modelele străine ale genului, încercând să-şi atragă cititorul prin exotism.
Înnoire şi continuitate
Fie că apare în ipostaza de limbaj secret, „tehnic“, fie că este un limbaj pur expresiv, folosit din dorinţa de individualizare a unui grup faţă de altele, argoul se caracterizează printr-o tendinţă de înnoire mai puternică decât cea a limbii comune. Doar schimbându-se, principalul tip de argou – limbajul grupurilor marginale, în primul rând al hoţilor – îşi poate împlini scopul practic de păstrare a secretului, violat de indiscreţii, de cercetări poliţieneşti sau de studii lingvistice. Alte tipuri de argou – mai deschise, comune unor categorii de vârstă, utilizate din frondă şi amuzament sau pentru a marca apartenenţa la un grup şi disocierea de altele – se reînnoiesc din raţiuni preponderent estetice: pentru a fi mereu expresive, inventive, libere. În măsura în care cuvinte şi expresii argotice (din toate categoriile, între care interferenţele sunt evidente) pătrund în limbajul familiar, şi de aici în limba comună, „uzura“ lor e compensată prin apariţia unor noi forme. E puţin probabil ca vreun vorbitor de astăzi să mai considere ca făcând parte din argou cuvinte precum fraier sau şmecher (desemnări pentru personajele principale ale unui tipic act de înşelare, minciună, furt etc.); în studiile publicate prin anii '30, cei doi termeni erau incluşi în vocabularele speciale, unde primeau glosări şi făceau obiectul disputelor etimologice. Foarte rapida schimbare de statut e reflectată de dicţionare. DEX 1975 înregistrează pe fraier şi şmecher fără nici o indicaţie şi restricţie stilistică, neconsiderându-i deci nici măcar termeni familiari (ceea ce mi se pare totuşi o exagerare în permisivitate: cele două cuvinte sunt greu de imaginat într-un discurs neutru sau oficial). Fraier nu era însă cuprins în DA, marele dicţionar academic a cărui literă F a apărut în deceniul al patrulea al secolului al XX-lea. De altfel, nici DLRM 1958 nu-l include: ceea ce ar însemna că în mai puţin de două decenii fraier trece de la statutul de marginalitate absolută la acela de cuvânt plin al limbii. Că ediţia a doua a MDE, apărută la scurt timp după DEX şi folosindu-i din plin materialul, îl omite din nou pe fraier e mai puţin semnificativ, faptul explicându-se prin orientarea preponderent tehnico-ştiinţifică a unui dicţionar enciclopedic. Şmecher ocupă, în schimb, aproape o coloană în DLR – seria nouă, litera Ş, 1978: aici se face o diferenţă netă (destul de discutabilă) între două sensuri ale cuvântului: 1) „isteţ“ şi 2) „tânăr care caută să se remarce ca om de spirit prin manifestări ostentative (şi impertinente), menite să epateze (şi să scandalizeze) pe cei din jur“ (?). Doar cel de-al doilea sens ar fi familiar; primul – singurul notat în DLRM sau în MDE – bucurându-se de o acceptare totală. Exemplul de mai sus – al unor cuvinte de mare succes, a căror frecvenţă în vorbire a silit dicţionarele să le accepte – ilustrează o idee mai veche, a lui Dauzat 1956, după care „argoul accelerează reînnoirea limbii“. E totuşi de bănuit că există şi elemente relativ stabile, care asigură continuitatea unui limbaj special: din păcate, circulaţia aproape exclusiv orală a argoului face ca probarea acestei continuităţi să fie foarte dificilă. Cu atât mai dificilă, în cazul românei, cu cât înregistrările de material argotic şi studiile lingvistice asupra domeniului au fost foarte puţine. Mai mult: având în vedere de obicei câte un grup restrâns de vorbitori, acestea şi-au asumat riscul de a înregistra forme accidentale, pasagere, de circulaţie limitată şi de a nu pune întotdeauna în evidenţă ceea ce e viabil şi general la un moment dat. Primele atestări, cele datorate
lui Orăşanu 1860 şi 1861 şi Baronzi 1862, 1872, cuprind termeni cu
totul învechiţi, sintagme dispărute; desigur, o asemenea afirmaţie
poate fi oricând contrazisă de o realitate căreia îi cunoaştem prea
puţine date. Până la proba contrarie (o eventuală dovadă a circulaţiei
actuale a cuvintelor respective), putem observa că însuşi termenul
generic pentru utilizatorii limbajului secret, pentru hoţi – cărăitori
sau cârâitori (grafia este interpretabilă) a ieşit din
uz. Învechiţi par şi „termenii tehnici“ care desemnează obiectele
(în cazul dat: vietăţile) de furat: lumânare „gâscă“, cocoană
„găină“, barosan „curcan“ etc. De altminteri, Al. V. Dobrescu
considera, în 1938, că termenii în cauză fuseseră deja substituiţi
prin inovaţii metaforice sau metonimice asemănătoare: lumânare
era înlocuit de lopată, cocoană de răşchitoare, barosan
de picioroange ş.a.m.d.[3]
Noutăţile din 1938 ni se par astăzi la fel de neobişnuite ca sinonimele
lor mai vechi. Dacă Scurtele liste de cuvinte publicate de Orăşanu şi Baronzi în 1861 şi 1871 nu permit, desigur, generalizări asupra argoului românesc din epocă; pe cititorul lor actual îl şochează însă evidentul caracter popular al seriei – care cuprinde, de exmplu, purcea cu sensul de „ladă“, ochişori sau ochi de vulpe „monede de aur“, bidiviu „băiat, bărbat tânăr“, chezaş „lacăt“, cânepă „păr“, zapciu „câine“ etc. Universul şi limbajul rural îndepărtează argoul secolului trecut de cel actual (preponderent orăşenesc)[4], creând impresia de discontinuitate: ne imaginăm cu greu cuprinderea cuvintelor de mai sus în aceeaşi categorie cu modernele avion, gestionar, mentosan, paraşută etc. Şi mai puţin actuale par expresiile, sintagmele: pe lângă ochi de vulpe, deja citată, întâlnim picior de porc „pistol“, picior de porc mare sau baston scufundat „puşcă“, părul purcelei etc. În opoziţie cu exemplele de mai sus se pot însă aduce şi altele, care ar proba o anume continuitate şi stabilitate a argoului românesc – cel puţin pentru perioada de un secol şi ceva din care avem atestări. Tot în lista lui Orăşanu sunt menţionate şi cuvintele gagică „femeie“, gagiu „şef, stăpân“, lovele „bani“, mardeală „bătaie“, mol „vin“, a pili „a bea“, a vrăji „a spune“ – perfect actuale şi care şi-au păstrat caracterul argotic. Interesant e că toate formele citate – cu excepţia celui din urmă, metaforă dezvoltată de un cuvânt din limba comună – sunt de origine ţigănească. Împrumuturile se dovedesc mai rezistente, în vreme ce inovaţiile metaforice, cele bazate pe jocuri de cuvinte şi pe substituţii ironice îşi vădesc în genere efemeritatea. Continuitatea e dovedită astăzi şi de neaşteptate regăsiri: reapar termeni pe care ne-am fi putut grăbi să-i etichetăm, pe baza unicelor atestări interbelice, drept învechiţi. Un reportaj din Flacăra 22, 1993, 5 descrie tehnica de lucru a hoţului de buzunare; între termenii glosaţi (se pare, pe baza sursei orale, şi nu printr-o contrafacere livrescă) se găsesc mai multe noutăţi, dar şi două cuvinte pe care nu le cuprinsese decât glosarul Cota 1936: coajă „portofel“ şi icsive „acte“. Cuvintele în cauză puteau fi la fel de bine rostiri izolate şi accidentale, ba chiar invenţii ale autorului de glosar. O atestare contemporană (în măsura în care are garanţii de autenticitate) schimbă radical raportul dintre ipoteze.
Argoul şi politica: subversiune şi complicitate
În politica lingvistică a totalitarismului românesc, argoul a fost obiectul unei ostilităţi permanente. Atitudine perfect explicabilă – dat fiind potenţialul său subversiv[5] şi natura sa de limbaj al grupurilor marginale –, surprinzătoare doar prin ducerea la extrem. Nu exista o poziţie oficială în domeniu; spre deosebire de Stalin, liderii comunişti români nu s-au ocupat niciodată explicit de problemele limbajului (cu excepţia unui fapt de legiferare socio-lingvistică – privind formula de adresare tovarăşe[6]). Presiunile cenzurii şi „directivele“ de circulaţie restrânsă au acţionat totuşi consecvent; rezultatele se pot urmări în cel puţin trei domenii: cercetarea ştiinţifică, dezbaterea publică pe teme lingvistice sau literare şi literatura însăşi. Istoria lingvisticii româneşti din anii 1950-1989 arată clar că argoul fusese eliminat din câmpul obiectelor apte de a fi investigate; dacă în anii premergători celui de-al doilea război mondial studiile argotice începuseră să se dezvolte şi fuseseră publicate un număr mare de articole ale unor lingvişti cu autoritate, după 1950 lucrări mai importante apar în străinătate (de exemplu, studiile lui Juilland 1952a sau Schøller 1971, 1972), în ţară domeniul fiind practic abandonat. În această perioadă apar doar rare note de popularizare sau capitole din tratate de lingvistică generală (care nu aduc nici un material nou faţă de cel din anii interbelici), câteva articole despre argoul studenţesc, militar (Lupu 1972, Petre 1978, Moise 1982 ş.a.) şi rural (Todoran 1969). Nu se publică, în orice caz, nimic despre argoul mediilor interlope. Fenomenul ar putea fi explicat, în principiu, prin schimbarea paradigmelor de cercetare, mai ales în perioada valului structuralist, evident refractar faptelor de limbă marginale şi dependente de contextul social. Că nu e vorba doar de aşa ceva se poate vedea din afirmaţiile lui Al. Graur, care publicase înainte de război studii dintre cele mai interesante despre originea ţigănească a unei părţi a lexicului argotic românesc; în 1972, lingvistul adopta un ton moralizator şi argumente ideologice, pentru a condamna continuitatea argoului:
„A fost o vreme când băieţii marilor capitalişti, dorind să arate că nu se sperie de situaţia specială a lui papa, îşi împestriţau vorbirea cu expresii din graiul apaşilor şi vagabonzilor etc., multe dintre ele fiind de origine ţigănescă. După eliberare, ele au dispărut, timp de vreo 15 ani am avut impresia că pentru totdeauna. Iată însă că au reapărut, în graiul copiilor actuali, care nu ştiu pe cine mai vor să sperie (...). Dar ele sunt compromiţătoare prin însuşi faptul că sunt rostite (...). Cuvintele de argou aduc aminte de mediul interlop din care au fost extrase, mediul vagabonzilor, al hoţilor de buzunare, al oamenilor fără ocupaţie precisă, în cel mai bun caz fără o ocupaţie calificată (...). În general, grupurile dubioase din trecut s-au risipit, copiii actuali nu au avut ocazia să le cunoască. De unde au fost readuse în actualitate expresiile ţigăneşti? Fără îndoială s-au găsit adulţi care nu le uitaseră şi care le-au transmis celor mai tineri, ca un serviciu de la care s-ar fi putut abţine“. (Graur 1972: 231)
Argoul era aşadar respins pentru că folosirea lui aparţinea grupurilor – deopotrivă de periculoase – ale plebei (la care se sugerează şi o coloratură etnică) şi ale elitei; viziunea utopică a dispariţiei grupurilor marginale[7] plasa argoul în categoria „resturilor“ burgheze, transmise numai prin canalul insuficient ideologizat al familiei. Că totuşi între timp argoul interlop s-a conservat şi s-a dezvoltat în cel mai firesc mod, independent de constrângerile oficiale, au dovedit-o lucrările (dicţionare şi articole) apărute după 1989, ca şi pătrunderea tot mai masivă elementelor argotice în limbajul colocvial al publicisticii contemporane. În deceniile comuniste, discuţiile publice din mass-media tratau argoul ca pe un pericol împotriva căruia trebuie să fie mobilizate toate forţele naţiunii. Excepţiile – cazurile în care argoul era valorizat prin criteriile tradiţionale de expresivitate şi umor – au fost rare şi au aparţinut în general lingviştilor (un exemplu este Niculescu 1979). În condamnarea argoului, argumentele de sociologie marxistă, mai frecvente la început, au intrat treptat în concurenţă cu argumentele naţionaliste, în continuă ascensiune în timpul regimului Ceauşescu. Campanii de presă cu titluri de tipul „O cauză patriotică – apărarea limbii române“ (SLAST 34, 1982), „O problemă a noastră a tuturor: Cum apărăm puritatea limbii vorbite“ (SLAST 46, 1986) etc. invocau „demnitatea cuvîntului“ şi „spiritul românesc“, vehiculând metafore clişeizate: argotismele sunt „nocive impurităţi“, „erzaţuri inutile“, alcătuind „o limbă pestriţă cu cuvinte de împrumut fără nici o legătură cu limba-mamă“ (SLAST 28, 1986); ele produc „degradare“, „poluare“:
„Nu se poate să nu ne întrebăm ce se întâmplă, cui se datorează degradarea uneori a cuvântului, poluarea vorbirii cu expresii şi cuvinte străine spiritului limbii române, potrivnice mentalităţii şi simţirii proprii poporului care se exprimă în această limbă (...). Neadmonestarea la timp în şcoală sau în familie a unei exprimări incorecte, acceptarea ca amuzante a unor cuvinte provenind din universul unor existenţe marginale, periferice îşi lasă amprente greu de depărtat...“. (SLAST 46, 1986)
Între limba ideală şi argou se stabilesc raporturi transpuse în perechi de termeni opuşi, ca: puritate/impuritate, uniformitate/„împestriţare“, sănătate/ boală, centru/periferie, autohton/străin etc. Interpretările oscilează între percepţia unei expansiuni sau a unei scăderi a pericolului, între alarmă şi optimism, ca în declaraţia finală a unui procuror criminalist: „Îmi imaginez limba ca un organism viu, iar argoul ca un microb. Trupul sănătos al limbii îl va îndepărta ca atare. Deja l-a împins la periferie“ (interviu cu titlul „Să nu uităm că argoul este limbajul delincvenţilor! “, în SLAST 34, 1982, 4). Discuţiile asociază în genere argoul cu „expresiile tari“, cu înjurătura, cu „cuvântul frust, brutal“, cu termenii obsceni (la care nu se fac, desigur, decât aluzii discrete); locutorii vizaţi sunt în primul rând tinerii, iar contextul de comunicare – oralitatea familiară (mai puţin controlată politic); discuţia e uneori împinsă către literatură, unde cuvintele în cauză ar fi „lăsate să circule prea liber în cărţi“ (SLAST 46, 1986). Printr-unul din paradoxurile producătoare de confuzie proprii regimurilor totalitare, singurul roman intens argotizant al epocii postbelice, Groapa, era semnat de un autor între timp oficializat, cu funcţii politice importante şi cu rol fundamental în mişcarea literară naţionalistă, antioccidentală, favorizată de regim. În plus, elemente de argou apăreau din când în când în paginile revistei conduse de Eugen Barbu în deceniile 7 şi 8 (Săptămâna): ca instrument de captare, satisfăcând dorinţa cititorilor de a ieşi din şabloanele oficiale. Pe de altă parte, fără a semnala în vreun fel contradicţia, revista ataca frecvent anumiţi autori contemporani, incriminându-le tocmai nonconformismul de limbaj. Folosirea – oricum limitată – a argoului devenise monopolul grupării care oferea publicului o supapă, o schiţă de normalitate – şi, în acelaşi timp, intensifica atacurile contra adversarilor regimului. Întreaga situaţie – care ar merita să fie studiată cândva în detaliu – oferă un exemplu interesant de manipulare politică a registrelor limbajului.
Stadiul actual
Argoul contemporan, variantă de circulaţie destul de largă, în care latura practică, de păstrare a secretului, definitorie pentru argoul clasic – al hoţilor –, e înlocuită de spiritul de frondă şi de nevoia de expresivitate, e tot mai atestat, în ultima vreme, în scris: în cărţi care reconstruiesc universul cotidian şi în ziare şi reviste, în momentele în care îşi permit (sau chiar îşi propun) un stil dezinvolt, neconvenţional. Au apărut în ultimii ani şi lucrări lexicografice – Tandin 1993, Croitoru-Bobârniche 1996, Volceanov, Volceanov 1998 – care adună şi explică un material argotic românesc; de asemenea, dicţionare bilingve de argou, care încerarcă să furnizeze echivalenţe păstrând unitatea de registru stilistic (Nimară 1993, Frosin 1996, Balaban 1996, Lăzărescu 1996, Dumitrescu 1998, Luca 1999 ş.a.). Aproape orice discuţie despre argoul românesc contemporan – în varianta lui neprofesională, de limbaj al tinerilor – începea până nu de mult cu câteva exemple canonice (şi se limita, uneori, la acestea): mişto, nasol, gagiu. Era ceea ce împiedica, în parte, să se observe dimensiunile mai largi ale fenomenului; desigur, argoul românesc e relativ puţin dezvoltat şi e mai greu de găsit o situaţie pe care s-o domine în exclusivitate, de pildă o conversaţie în care pentru un vorbitor de limbă română literară neavizat totul să fie de neînţeles; el se manifestă, mai curând, prin elemente expresive care se inserează în mod masiv sau limitat în limbajul de toate zilele. Numărul acestor elemente este totuşi mai mare decât se crede de obicei. Câteva exemple, de cuvinte şi expresii a căror circulaţie s-ar putea să fie efemeră, dar nu legată de un grup social limitat (studenţi, militari etc.), sunt: marfă, meseriaş, valabil, vrăjeală, trombonist, trotilat, a se da rotund, a zemui, venit cu pluta (sau plutaş), căzut odată cu ploaia, venit cu roata de caşcaval pe dunga gardului, e groasă, măcăne etc. Unele sunt mai vechi, altele n-au apucat să fie înregistrate de lingvişti, deşi cercetările în domeniu nu sunt deloc de neglijat; există numeroase articole dedicate argourilor, scrise de prin anii ´20 până în prezent şi inventariind forme care riscau să se piardă definitiv[8]; oricum, e amuzantă discrepanţa dintre specialiştii care iau foarte în serios acest aspect al limbii şi îi apreciază expresivitatea – şi amatorii care (mai ales operând cu clişee şi exemple-tip şi reducând problema la cazul unor cuvinte aşa-zicând „urâte“) cer „purificarea“ limbii şi evitarea argoului. În primii ani de după 1989, de altfel, elementele argotice de tipul celor citate – care ar putea fi foarte bine încadrate în aspectul familiar al limbajului – s-au opus „limbii de lemn“ şi în general formulelor fixe abstracte şi greoaie ale unui stil oficial. Una dintre trăsăturile stilistice fundamentale ale limbajului familiar şi argotic este folosirea ironică a hiperbolei: j’de mii, criminal, în disperare. Pe de altă parte, valorizarea operează şi cu adjective cu sensul de bază moderat apreciativ şi a căror întrebuinţare iniţială ilustrează mecanismul litotei: foarte frecvente sunt în limba contemporană valabil („E un tip valabil“) şi mai ales meseriaş, folosit ca substantiv (deci cu o inovaţie doar semantică), dar şi ca adjectiv („o muzică meseriaşă“). Sensul lor – indicat cu ajutorul conturului intonaţional – variază de la „bun“ la „foarte bun, excelent“. Eufemismele obosit pentru „beat“, a împrumuta sau a completa pentru „a fura“ presupun, ca atitudine intelectuală, acelaşi refuz al exagerării, al dramatizării. Limbajul familiar sau argotic contemporan presupune, de altfel, existenţa unei conştiinţe lingvistice destul de dezvoltate, pe care o dovedeşte, de exemplu, parodierea limbajului pretenţios, asociat cu verbe comune: a băga în fizic („a mânca“), a ieşi în peisaj („a ieşi afară“), a intra în peisaj (despre o maşină: „a ieşi, din mers, în afara şoselei, a intra în pom“) etc. Zone de maximă bogăţie lexicală, de acumulare a sinonimelor sunt, cel puţin la o apreciere sumară, neîntemeiată pe o statistică, cele constituite din apreciativele referitoare la indivizi sau situaţii, din descrierile acţiunii de ironizare (a face mişto, băşcălie, caterincă etc.), a faptului de a păcăli şi de a se lăsa înşelat, din ierarhia de calificări cuprinsă între naivitate şi prostie. Exemplele de mai sus nu numai că au ca punct de plecare cuvinte din limba comună, chiar din lexicul ei fundamental, dar pot fi şi destul de uşor decodate, chiar de la prima întâlnire cu ele, prin recunoaşterea unei scheme de construcţie de tipul figurii de stil.
Argoul în literatură
Chiar în primul text românesc care inserează pasaje compact argotice – Baronzi 1862 – terminologia argotică pare introdusă, în scop demonstrativ, în structuri sintactice culte. Capitolul de roman cuprinde o mare parte din lista lui Orăşanu 1860, 1861, cu glosări de subsol. Dialogurile sunt însă artificiale, nu numai pentru că se simte încercarea de a epuiza glosarul şi de a construi enunţuri cât mai compact argotice, dar şi pentru că modelul frazei, unele forme şi construcţii rămân livreşti: în ciuda lexicului argotic, textul nu reuşeşte decât foarte rar să creeze impresia de limbă vorbită, de oralitate:
„Iacă ce vrăjeşte Coman: el zice că a văzut cu ochii lui o grubă mare la dânsa, mă! numai zgripsori pitiţi într-o purcică ce o cărăueşte de ochii noştri (...). Ş-apoi când o veni gagiul cu merindele, o bună mardeală, smulge-i spală-varza şi caro! (...) Acuma-şi ciurupueşte ochişori în vis. Numai ochi de vulpe, mă! şi fără albituri“. (Baronzi 1872: 131)
Metoda acumulării de argotisme va fi folosită şi mai târziu, cu scopuri pitoreşti şi demonstrative: desigur că un text e cu atât mai spectaculos cu cât diferă mai mult de limba curentă, devenind aproape incomprehensibil fără glosar. Din punct de vedere lingvistic, asemenea fragmente sunt mai puţin autentice, pentru că nu corespund perfect utilizării obişnuite a argoului în comunicare: când nu e folosit ca limbaj strict „tehnic“, cu caracter secret (de pildă, pentru a prescrie, eliptic, obiectele şi fazele unui furt), lexicul argotic e grefat pe enunţuri de limbă vorbită comună. Observaţiile de mai sus nu pun în discuţie interesul pur literar al textelor „compact argotice“, ci doar utilizarea lor ca material lingvistic. Altminteri, miza acumulării poate fi foarte diferită: se reduce, în texte contemporane, la efectul simplu al pitorescului de limbaj, în texte fără pretenţii:
„Haios era, ce zici, suflete? – Mişto, bă! – Ce caft îi căpăcea la gioale. Te-ai prins? – Sanchi. Ce? Aschimodia nu i-a tărsănit un flit între felinare? – Eşti nasol. Păi nu i-ai ginit moaca? Ce cărămidă avea! – Lasă-te de cioace...“ . (Sântimbreanu 1987: 108)
„Bă, fleandură, cască pavilioanele tale de godzilă şi bagă la bostan ce-ţi gavaresc. Încearcă să te evapori mai înainte ca să te iau la mardeală. Daca-ţi pavoazez muianul cu două carabe o să zici că n-ai baftă. Nu-ţi mai da atâtea talente fiindcă iese cu şucăr. Mucles! Şi fii atent să nu-ţi aplic o ştampilă la cercevele cu barosul ca să-ţi absoarbă vidul din ghiozdan“. (Arion 1983: 21)
Presa şi cărţile din ultimul deceniu al secolului XX au fixat în scris un material argotic românesc destul de bogat, care avusese până atunci o circulaţie aproape exclusiv orală. Un limbaj esenţialmente oral, existând doar prin dialog, nu poate fi însă cuprins cu uşurinţă într-o structură de monolog scris. Literatura creează uneori texte compact argotice, unitare, chiar în versuri[9]: verosimilitatea lor e un produs artistic, propunând un limbaj nereperabil în situaţiile de comunicare reală. Mai ales memoriile (vag literaturizate)
în limbaj argotic fuseseră un gen prea puţin reprezentat în cultura
română. Memorialistica argotizantă – în care
„Lovin, chiar aşa proastă impresie ţi-am lăsat? Tu ştii că în puşcărie nu merge «blătuiala» şi chiar dacă ar fi «loc de întors», eu nu mă pretez la astfel de lucruri. Uite, ca să-ţi demonstrez că sunt «domn», îi dau foc la «sută» şi-am să uit ce-ai vrut să faci! (...) Când am auzit că mai vrea să «decarteze două bucăţi», mi-am dat seama că «Pupăză» este în «filon»“. (Chertiţie 1991: 84, 86)
Strategia ghilimelelor, care poate fi interpretată în replicile naratorului-personaj şi ca o marcă a distanţării de cuvinte şi expresii citate în mod ironic, este extinsă (abuziv) şi asupra vorbirii celorlalţi: „Mormânt. Mă ştiţi pe mine că umblu cu «jetul»? Eu n-am să vă «sifonez» niciodată, cu toate că m-am gândit că dacă «mă daţi în primire», s-ar fi putut să-mi «golesc guşa»“ (id., 86). Combinarea registrelor e şi mai semnificativă în cartea unui fost deţinut, care etalează în faţa cititorului o dublă competenţă: de diferenţiere (prin argou) şi de participare la stilul „elegant“ (prin lexicul neologic). Rezultă enunţuri de genul: „La câteva săptămâni de la debutul meu la Poarta Albă eram deja haladit“; „dacă-l flatai şi îi băgai gargară cu vorbe meşteşugite, îl determinai să-şi schimbe radical comportamentul“ (Avasilcăi 1994: 24, 22). De altfel, neologismul nu e singura marcă a intenţiei de solemnitate stilistică: structuri sintactice cu infinitivul – „mecla i s-a spart, şi buza de jos a început a emite bulion“ (p. 7) –, folosirea demonstrativelor – „în acele zile friguroase“ (p. 25) – sau a unor conjuncţii culte „tu o să dormi la raft căci eşti tânăr şi pufan“ (p. 5) – sunt la fel de contrastante cu oralitatea argotică, sau cel puţin cu consecvenţa ei creatoare de verosimilitate. De fapt, hibridul stilistic poate avea drept cauză dedublarea vocii autorului pus într-o situaţie de comunicare în afara mediului argotic, dar e foarte probabilă şi o contaminare autentică a limbajului argotic cu alte registre ale limbii. În mod evident, textele în cauză sunt gândite ca documente: chiar mai puţin ale unei experienţe de viaţă, cât ale limbajului. Ele par produse de intenţia clară de a completa un gol, de a demonstra pur şi simplu existenţa unui limbaj argotic. În ciuda ostentaţiei şi a artificialităţii, chiar această opţiune pentru curiozitatea filologică le asigură interesul la lectură. Textele nu ating performanţa unei fuziuni, a inventării unui limbaj credibil, părând să cultive cel mult o retorică a ornamentului şi a pitorescului. Rezultatul e o polifonie involuntară, în care două limbaje coexistă fără a fuziona, vocea interlopă fiind dublată de una respectabilă, conformistă, adesea chiar moralizantă[10].
Glotonime
Argoul reprezintă un caz tipic de spontaneitate naturală; teoriile mai vechi, care încercau să-l descrie ca pe un sistem artificial, construit cu intenţie, deliberat, s-au dovedit lipsite de temei. Mai mult: chiar conştiinţa lingvistică a vorbitorilor, gradul în care ei recunosc că vorbesc „altfel“ sau „altceva“ decât diverse categorii de conaţionali, rămân de demonstrat. Conştiinţa de sine a unui limbaj e reflectată de asumarea unei denumiri. Diverse argouri europene sunt cunoscute prin numele lor specifice – Rotwelsch (german), gergo, furbesco (italiene), germania (spaniol), jargon, jobelin, argot (franceze) etc. Pentru română, specialiştii au utilizat neologismele argou sau jargon, cu o lungă (dar nu foarte interesantă) dispută terminologică. Adesea, desemnarea s-a făcut prin raportare la categoriile de vorbitori: „limbajul delincvenţilor“, „limbajul răufăcătorilor“ etc. Baronzi 1872 vorbea de „limba cărăitorilor“: destul de obscurul cărăitor sau cârâitor a fost legat de verbul a cârâi şi de cioară, desemnare ironică şi depreciativă a ţiganilor. Dacă sensul primar metaforic al verbului trebuie să fi evocat vorbirea, cel notat de Baronzi era total diferit: a cârâi „a fura“, deci cârâitor „hoţ“. E posibil ca la verb să se fi revenit după ce cârâitor ajunsese să însemne, din „ţigan“, „hoţ“, dar toate ipotezele sunt neverificabile, simple exerciţii etimologice cărora le lipsesc alte atestări sau explicaţii. Iordan a apropiat, în schimb, „limba cârâitorilor“ de termenii păsărească şi păsăreşte („a vorbi păsăreşte“); legătura e posibilă, păsăreasca fiind (şi) un tip de limbaj secret, bazat pe un procedeu de deformare sistematică a cuvintelor (v. Pop 1932). Micul glosar din 1936 al lui V. Cota are în titlu o desemnare clar „exterioară“, din perspectiva amatorului cu informaţie franceză – Argot-ul apaşilor – şi în subtitlu o formulare mai apropiată de ceea ce ar putea fi desemnarea „din interior“, de către vorbitorii înşişi: Dicţionarul limbii şmecherilor. În fine, foarte interesantul studiu al lui Granser 1992 are ca titlu Miştocăreasca: nume de limbaj şi, în acelaşi timp, formaţie lexicală din familia unui cuvânt argotic de bază, mereu actual, emblematic: mişto (în vreme ce cârâitor a ieşit din uz, iar şmecher a intrat cu sensuri mai largi în limba comună, mişto, deşi foarte răspândit, rămâne marcat de originea sa argotică). Deşi nu mi se pare că ar avea o circulaţie semnificativă în mediile argotizante, termenul e neechivoc şi poate aspira la funcţia de glotonim consacrat. În cuprinsul lucrării, Granser inventariază, de altfel, expresiile care acoperă câmpul „vorbirii argotice“, oferind un material nou şi, după toate aparenţele, autentic. Doar două cuvinte – şmecher şi mişto – par să fi produs „nume de limbi“, în conformitate cu tiparul firesc (româneşte – româneasca, ţigăneşte – ţigăneasca etc.): cineva vorbeşte şmechereşte sau şmechereasca, miştocăreşte sau miştocăreasca[11]. În rest, expresiile descriu acţiunea de a vorbi într-un anume stil, fără a izola limbajul ca o entitate substantivată: e probabil modul cel mai firesc în care vorbitorii se raportează la actul lor de comunicare. Seria înregistrată de Granser 1992 cuprinde expresiile: a vorbi la şmecherie, a vorbi la mişto / la derută / la caterincă / la asuceală / la ciorănie / la isa / la uşcheală / pe blat sau pe unde scurte. Desigur, cele mai multe dintre formulele citate denumesc în primul rând vorbirea ironică, înşelătoare, ambiguă, neserioasă, actele lingvistice indirecte: faptul că acestea pot deveni o caracterizare globală a unui tip de limbaj constituie, de fapt, o o garanţie a existenţei respectivului limbaj şi chiar o primă interpretare a sa.
[1] Luceafărul, 7.07.1993. [2] O sinteză asupra cercetării argonilor din limbile romanice, în Iordan 1962: 366-387. [3] Domeniul nu a primit consacrare literară, găinarul interesând prea puţin proza românească – poate cu excepţia, relativ recentă, a lui Darcleu din povestirea Caravana cinematografică de Ioan Groşan (1985): personajul nu recurge însă la un vocabular „tehnic“ . [4] V. totuşi studiul lui Todoran 1969, despre un argou rural. [5] În prefaţa la Thom 1993, Sorin Antohi sugerează, în final, că terapia „maladiei“ limbii ar putea uza de „experienţa din deceniile anterioare în privinţa rezistenţei la limba de lemn: codurile alternative, argourile, parodierea clişeelor, aforismele sârbe, toate subversiunile comunicării...“ – toate vizând „recucerirea limbii naturale“. Raportul dintre autoritate şi marginalitate, dintre limba de lemn a totalitarismului şi argou s-a manifestat şi în cazul limbii române printr-o discretă opoziţie şi o discretă condamnare; argoul tineresc era un mijloc de diferenţiere faţă de limbajul oficial, un spaţiu al relativei libertăţi. [6] V. Roceric 1995. [7] V. şi Ivănescu 2000: 725. [8] De exemplu: Paşca 1934, Graur 1934, Chelaru 1937, Vasiliu 1937, Armeanu 1937, 1938; Dragoş 1938, 1942, Florea-Rarişte 1938; apoi Lupu 1972, Moise 1972, 1981, 1982, Petre 1978. [9] Un început al pătrunderii argoului în poezie e de găsit în Arghezi (Flori de mucigai, 1931) – cf. Arghezi 1980, I: 137 (Sici, bei); în a doua jumătate a secolului al XX-lea, încercările se înmulţesc: v. de exemplu Stănescu 1992 (volum postum) şi mai ales Astaloş 1999 (în care un limbaj poetic insolit se află la limita dintre autenticitatea vulgară şi invenţia pură). [10] Istoria relaţiilor dintre argou şi literatura română aşteaptă să fie studiată în detaliu. Situaţiile sunt foarte variate şi uneori paradoxale: e amuzant, de pildă, să observi că în spaţiul literaturii de consum, într-un gen care atrage de obicei utilizarea argoului – romanul poliţist – cărţile româneşti din ultimele decenii ale secolului al XX-lea au preferat, cu puţin excepţii, limbajul plat, convenţional, impus de norma exterioară (şi de modelul eroului pozitiv: poliţistul cultivat, încarnare a ordinii sociale ideale). [11] V. totuşi şi gomoţasca, la Todoran 1969; cf. ELIR.
|
|
| <<Pagina anterioarã | Pagina urmãtoare>> |
|
©
Universitatea din Bucuresti 2003.
|
|