 |
--DIVERSITATE
STILISTICÃ ÎN ROMÂNA ACTUALÃ-- |
 |
 |
|
|
10. Expresii populare
Expresii „actualizate“
Folosirea cu intenţie stilistică – umoristică, ironică – a expresiilor populare cere un simţ special al adecvării la situaţie, la obiect, la registrul de comunicare. Altminteri, procedeul riscă să scape de sub control, alunecând în vulgaritate. Sunt, de pildă, destul de riscante expresiile care trezesc asociaţii de imagini prea concrete, cu deosebire cele care implică o metaforă animalieră – de obicei, nu tocmai reverenţioasă. Contrastul cu un context inedit poate diminua caracterul clişeizat al figurilor (metafore, metonimii) pe care sunt construite expresiile, de-automatizând sensul şi actualizând imaginea. Sunt multe expresii al căror element central e coada; caracteristica lor e de a folosi un mecanism metonimic, care evocă indirect, în grade diferite de concreteţe, animalitatea (sau reprezentarea demonică) şi unul metaforic, specific expresiilor şi proverbelor, care suprapune scenariul animalier situaţiei morale din context. Dintre expresiile foarte cunoscute, unele (cel puţin în aparenţă, în sensul literal) nu implică identificarea animalului cu o persoană: (cineva) trage mâţa de coadă; în altele, o persoană determinată contextual apare în rolul de animal care suportă o agresiune: a călca pe coadă (pe cineva), a pune sare pe coadă (cuiva), a lega (cuiva) tinicheaua de coadă. În câteva expresii subiectul uman al unei acţiuni e identificat cu animalul: a pune coada pe spinare, a pleca cu coada între picioare etc. (E interesant că unele dintre formule au echivalente perfecte în mai multe limbi: ultima, de exemplu, se regăseşte în franceză, italiană, engleză etc.) Expresia a-şi băga sau a-şi vârî coada (în ceva...) are sensul de „a se amesteca, a interveni (inoportun) “; conotaţiile negative, glumeţe, provin dintr-o comparaţie implicită cu lumea diabolică (subiectul expresiei este adesea, în construcţii populare, dracul – cu sensul special legat de apariţia unor intrigi, neînţelegeri, discordii etc.: şi-a vârât dracul coada se spune când lucrurile merg prost) sau cel puţin cu cea animalieră. A spune despre cineva că „îşi vâră coada“ e destul de ireverenţios: „magnatul băcăuan D.S. este bănuit a-şi fi băgat coada în treburile principalului contracandidat la promovare“ (EZ 725, 1994, 8). Formularea devine şi mai şocantă când imaginea e concretizată prin precizarea unui spaţiu anume al „introducerii“: „Ministrul L.M. îşi vâră din nou coada prin universităţi“ (RL 28.10.1995, 16). Un dezavantaj al folosirii expresiilor populare e şi posibilitatea ca ele să nu fie înţelese de toată lumea: dacă nu sunt foarte cunoscute sau măcar destul de transparente, ele riscă să producă anumite confuzii. Evident, în acest punct aprecierile sunt subiective; mi se pare totuşi că expresia a(-şi) face coada colac nu e nici suficient de frecventă, nici suficient de transparentă pentru a comunica, într-un articol jurnalistic, o informaţie reală: „primarul (...) a făcut coada colac sfidându-l pe prefect“ (RL 2174, 1997, 1). E drept că expresia apare în dicţionare, cu explicaţia „a o tuli frumuşel, a o şterge pe neobservate, ca să scape de răspundere“ (DA); „a se sustrage de la ceva“ (DEX); în contextul unei ştiri, pitorescul ei substituie totuşi informaţia şi o obscurizează, evocând mai curând un scenariu comic şi concret, ca de desene animate. Nu e tocmai fericită nici asocierea „cozii colac“ cu sfidarea; termenii sunt mai curând opuşi, ca într-o secvenţă din parodia jurnalistică a lui Caragiale, din Temă şi variaţiuni, în care o altă expresie de sursă animalieră e interpretată liber: „într-o memorabilă şedinţă a parlamentului, care a avut imprudenţa, sau, mai bine zis, impudenţa de a-şi pune botul pe labe“[1]. Textul lui Caragiale ne reaminteşte, de altfel, că excesele actuale ale stilului publicistic autohton nu sunt noutăţi absolute. Am întâlnit şi în stilul publicitar o expresie familiar-populară din aceeaşi zonă lexicală, folosită strategic, în efortul de a şoca şi în acelaşi timp de a conferi mesajului autenticitate lingvistică şi culoare locală (autorii au evitat totuşi popularul mâţă, preferându-i neutrul pisică): „Noua HP LaserJet 6P. 8 pagini pe minut. Atât de rapidă că stă pisica-n coadă! “ (publicitate pentru imprimante Hewlett Packard, în RL, decembrie 1996).
Originea metaforică a multor expresii populare sau familiare e nesigură; sensul lor rămâne totuşi destul de stabil. O parte din aceste expresii circulă astăzi şi în afara contextului popular: uneori citate cu fidelitate, adesea parafrazate ironic, de pildă prin simplă substituţie: a strânge cu uşa (= „a sili, a constrânge, a presa“) – „strâns cu uşa de ancheta Procuraturii Militare, acesta se va decide să demaşte întreg angranajul corupţiei“, în EZ 135, 1992, 3 – devine, într-o formulare ad-hoc, „a strânge cu legea“: „strâns cu legea / preşedintele apelează tot la consens“ (RL 1467, 1995, 3). Uneori modificarea înseamnă dezvoltare, adăugare de determinanţi: „de 27 de ani face valuri internaţionale“ (TL 738, 1992, 1), sau recombinare liberă în discurs a cuvintelor-cheie ale expresiei: „mâţa moartă a guvernării rămâne (deocamdată) în curtea FDSN“ (EZ 108, 1992, 1). Parafraza ironică poate ieşi din logica imaginii, păstrând doar sensul abstract al expresiei (ca în exemplele deja citate), sau poate miza pe recostruirea unei imagini (comice, absurde, contradictorii etc.), ca în butada „I. I. a luat taurul de un singur corn“ (citată în EZ 323, 1993, 4), formată de la a lua taurul de coarne – „a înfrunta cu îndrăzneală o dificultate, a lua o decizie fermă“. De fapt, această libertate de variaţie reprezintă modul normal de utilizare a expresiilor în discurs (de aceea lexicografii reuşesc cu greu să aleagă construcţiile cele mai stabile, pentru a le include în dicţionare). Uneori, însă, modificarea expresiilor populare e împinsă prea departe: fie pentru că acestora li se neglijează sensul propriu, fie pentru că variaţia prea mare le obscurizează. A trage spuza pe turta sa are sensul „a-şi îngriji interesul propriu, a-şi apăra cauza sa proprie (uneori, în paguba altora)“ (DA, s.v. cenuşă). Originea expresiei e destul de transparentă, datorită echivalentelor sale – a trage cenuşa (sau jarul) pe (sau la, sub) turta sa; a trage jar la oala sa – şi a construcţiilor care descriu o acţiune din aceeaşi sferă: a lua cuiva cenuşa de pe turtă; a-i lua turta de pe spuză. E foarte probabil ca imaginea-cadru de manifestare a acţiunii egoiste să fi fost cea a coacerii mâncării la un foc comun, situaţie în care spuza (= cenuşa fierbinte) oferă un avantaj considerabil. E posibilă şi o folosire a expresiei cu omiterea referirilor directe la persoana interesată şi deci cu un sens mai general: „«Armata e cu voi» sau cum să tragem spuza pe turtă“ (Cotidianul 5, 1992, 1). Un alt exemplu mi se pare însă mult prea elaborat, atât de modificat pentru a se adaptata la situaţia dată încât devine chiar greu de înţeles: „I. S. a tras spuza rezolvării cazului pe cele 83 miliarde plătite statului“ (Libertatea 1496, 1994, 8). O greşeală propriu-zisă apare în folosirea expresiei a lua cu japca = „a lua cu sila, prin violenţă, pe nedrept“ (japcă, cuvânt venit din bulgară, unde înseamnă „laţ, cursă“, a căpătat sensul de „hoţie, înşelăciune“). În citatul „recomandările făcute nouă de către Consiliul Europei nu trebuie luate cu japca, ci adaptate la specificul nostru naţional“ (text reprodus ironic în RL 993, 1993, 3), expresiei i se atribuie sensul „a lua în bloc, a prelua fără discernământ“. A ţine cu dinţii (de ceva) este o expresie care nu are nevoie de explicaţii; ea alunecă în comicul involuntar prin simpla schimbare a verbului – de fapt, prin concretizarea pe care noua combinaţie o creează: „procurorii Parchetului Militar Braşov... au păstrat cu dinţii secretul asupra acestui incident“ (EZ 1005, 1995, 8).
„De-o şchioapă“
Locuţiunea adjectivală de-o şchioapă este definită în DEX într-o manieră excesiv de sintetică; formularea atinge astfel umorul involuntar: „mult mai mic (sau mult mai mare) decât normal“. Definiţia alătură interpretările contextuale opuse şi introduce raportarea riscantă la „normalitate“: potrivit ei, un „copil de-o şchioapă“ s-ar opune unui „copil normal“. DLR separă pur şi simplu două sub-sensuri ale construcţiei: „a) (mai ales despre copii) (foarte) mic“ – şi „b) (foarte) mare“ – ilustrându-le pe fiecare cu citate. Dacă sensul „foarte mic“ e de obicei aplicat copiilor, sensul „foarte mare“ se leagă mai ales de litere: „numeroase publicaţii nemţeşti titrează în ultimul timp cu litere de-o şchioapă:... “ (Libertatea 1738, 1995, 3). Existenţa elementelor lingvistice cu sensuri polare e, se ştie, un subiect fascinant şi controversat. În cazul nostru situaţia nu este totuşi prea complicată: un atribut construit prin comparaţie, şi având iniţial o dimensiune exactă, ajunge să semnifice, contextual şi relativ, noţiunile de „mare“ şi „mic“. Sensurile opuse apar ca surprinzătoare doar când expresia îşi pierde transparenţa şi nu mai avem reprezentarea vizuală a reperului, a dimensiunilor sale. Întâlnim o evoluţie asemănătoare la expresia de o palmă, care şi-a păstrat însă transparenţa; această locuţiune este mai bine explicată în DEX : „de dimensiuni neobişnuite, foarte mic sau foarte mare (în raport cu cât ar trebui sau cât ne-am aşteptat să fie)“. Aici capcana „normalului“ este evitată inteligent şi definiţia cuprinde de fapt descrierea valorii pragmatice a expresiei. Ambele expresii sunt bazate pe sistemul tradiţional al unităţilor de măsură; sensul lor denotativ a fost la început unul foarte precis. Palma era o „unitate de măsură pentru lungime... egală cu aproximativ 25-28 cm, corespunzând distanţei dintre extremitatea degetului celui mare şi a celui mic, bine întinse în lături“ (DLR, Tomul VIII, partea 1, Litera P). Şchioapa este definită în dicţionare ca „măsură populară de lungime, egală cu distanţa de la vârful degetului mare până la vârful degetului arătător, când cele două degete sunt bine îndepărtate unul de altul“ (DLR, Tomul XI, partea 1, Litera Ş). Sensul cuvântului e interesant prin metafora vizuală, cu intenţie glumeaţă, pe care o presupune: a mâinii „şchioape“, sprijinindu-se în cele două degete inegale. Metafora a fost dezvoltată, de altfel, de numele altei unităţi tradiţionale de măsură: şchioapa îngenuncheată. Tot în DLR se poate găsi (la echivalentul palmă îngenuncheată) citatul care o explică: „palmă îngenuncheată, fiindcă pentru măsurătoarea ei, după ce se întinde mâna, se îndoaie, se îngenunchează degetul cel mare, adăugându-se astfel jumătatea acestui deget (aproximativ 3 cm) la lungimea palmei“ (Brăescu 1913: 7). Probabil că expresivitatea construcţiei a favorizat păstrarea ei, chiar după ce legăturile etimologice n-au mai fost imediat vizibile – sau tocmai de aceea. «Ca omu’» sau «ca oamenii»…
E normal ca un cuvânt fundamental precum om[2] să intre în numeroase sintagme durabile, mai mult sau mai puţin analizabile; la fel, e firesc procesul de abstractizare a unui cuvânt de acest tip, care poate ajunge să exprime impersonalul, ca simplu pronume (cum o atestă evoluţia istorică care a condus la fr. on). În română, folosirea cu valoare impersonală a substantivului om nu e gramaticalizată, dar apare destul de des în limbajul popular şi colocvial. E prezentă, de pildă, la Caragiale, în celebra replică a lui Iancu Zugravul, din Justiţie: „să las prăvălia, care nu mai poate omul de atâtea angarale pentru ca să mai mănânce o bucăţică de pâine“[3] – şi se continuă până în paginile ziarelor contemporane, care adoptă adesea un stil familiar, ironic-sfătos: „Rupe omul de la gură pentru o vacanţă a progeniturii“ (EZ 2139, 1999, 1); „o dată-n viaţă face omul 30 de ani“ (EZ 2132, 1999, 2); „Vrea omul pământul pe care ştie că-l moşteneşte de la nu’ş ce bunică ori este nemulţumit că patronul l-a dat afară din serviciu, vine la poliţie şi face o sesizare“ (EZ 2310, 2000, 5) etc. Dintre multele expresii româneşti care conţin cuvântul om, cred că merită atenţie două construcţii comparative pe care le diferenţiază formal doar o trăsătură gramaticală; e un contrast între caracterul aparent neînsemnat al diferenţei şi distanţa pragmatică, de uz, care se creează între cele două formule învecinate. Acestea sunt ca omu(l) şi ca oamenii: comparaţii care, examinate în afara contexelor, ar putea părea echivalente; în fond, singularul articulat are adesea aceeaşi valoare semantică cu pluralul articulat, desemnând totalitatea indivizilor în cauză. Din fericire, dicţionarele noastre au înregistrat în acest caz diferenţa. În Dicţionarul limbii române (DLR), de exemplu (Tomul VII, Litera O, 1969), ca omul primeşte explicaţia: „cum se întâmplă (sau se poate întâmpla) în mod obişnuit oricui“; pentru ca oamenii, în schimb, definiţia este: „cu manifestări omeneşti; cum trebuie, cum se cuvine“. Analizând citatele în care apar cele două construcţii se observă şi mai bine diferenţa fundamentală dintre ele: ca omu’ funcţionează, în contextul unor premise negative, ca scuză sau ca explicaţie, în timp ce formula ca oamenii e folosită în recomandări, asociindu-se unor norme pozitive. Situaţii prototipice de uz mi se par, aşadar, pentru prima formulă A greşit şi el, ca omu’ – iar pentru cea de-a doua, de exemplu: Mănâncă şi tu ca oamenii!. De aici pot începe, evident, speculaţii: la singular, semnificaţia pare mai curând psihologică, antropologică ori chiar religioasă (omul e inevitabil păcătos); la plural, în schimb, e o semnificaţie preponderent socială, evocând normele de comportament valabile la un moment dat. E semnificativ faptul că definiţia care trece de la un dicţionar la altul adoptă pentru explicarea formulei ca omul o construcţie impersonală, în care omul are rol pasiv, de simplu receptor al unor întâmplări venite din afară („se întâmplă“). Contextele contemporane par să ateste preferinţa pentru o variantă a construcţiei populare, ca tot omu’: „De obicei, sunt o persoană paşnică. Însă, ca tot omu’, mai am şi eu scăpări“ (EZ 2297, 2000, 2); „R.S. are şi el, ca tot omu’, un serial preferat“ (EZ 2315, 2000, 10). Când verbul exprimă clar o acţiune a cărei responsabilitate aparţine subiectului, aplicarea construcţiei produce un aer de justificare comică: „dădea mai bine la popor că Preşedintele rade şi el la unşpe dimineaţa, ca tot omu', o votculiţă“ (AC 32, 1997, 8); „Dar mă băteam şi eu, ca tot omu’ care mai judecă şi cu pumnul“ (EZ 2297, 2000, 2). Un corpus consistent de contexte care să cuprindă formula ar putea da o imagine interesantă asupra a ceea ce este considerat, la nivelul simţului public, slăbiciune umană, acceptabilă şi scuzabilă – sau asupra faptelor pe care vorbitorii doar mimează că le acceptă, producând efecte ironice.
[1] Caragiale 1960, II: 9. [2] Răsfoind dicţionarele, merită să observăm şi modificările din definiţia de bază a cuvântului om: e instructivă de pildă comparaţia dintre definiţia din prima ediţie a DEX (1975) şi cea din ediţia post-totalitară (1996). De la definiţia riguros ideologică, invocând dogma muncii (omul se caracterizează prin „capacitatea de a făuri unelte cu ajutorul cărora transformă realitatea înconjurătoare“), se trece spre multiplicarea trăsăturilor morfologice, dar mai ales a aptitudinilor intelectuale; în 1996, între trăsăturile definitoriu umane sunt acceptate două noutăţi: „inteligenţă“ şi „creierul deosebit de dezvoltat“. [3] Caragiale 1960, II: 34.
|
|
| <<Pagina anterioarã | Pagina urmãtoare>> |
|
©
Universitatea din Bucuresti 2003.
|
|