 |
--DIVERSITATE
STILISTICÃ ÎN ROMÂNA ACTUALÃ--
|
 |
 |
|
|
3. Evoluţii semantice şi incertitudini etimologice
Deşi multe din cuvintele şi expresiile familiare şi argotice reprezintă evoluţii semantice şi combinări sintagmatice destul de recente ale unor cuvinte deja existente în limba comună, transformările sunt adesea obscure şi au provocat numeroase interpretări contradictorii.
„Pilă“
Un cuvânt bine cunoscut al limbajului familiar contemporan – pilă – atrage atenţia şi prin frecvenţă şi polisemantism, dar şi prin nesiguranţa originii. În limba actuală pilă înseamnă atât „intervenţie în favoarea cuiva“ („vechea atmosferă de pile şi de presiuni“, Zig-zag, 47, 1991, 19), cât şi, concretizat, „protector, persoană care protejează pe cineva intervenind în favoarea sa“: „Dacă n-ai pile la Oficiul de plasare a forţei de muncă, n-ai nici o şansă“ (Acum, 29, 1991, 16); „Taica avea cea mai bună pilă din tot plutonul: responsabilul de la restaurantul-motel de lângă unitate“ (Desant '83, p. 356); „Luăm covor. – De unde? – De la pila duduii“ (Fărtăiş 1983: 20). Ultimele trei exemple sugerează, prin gradaţie, că transferul de sens de la unitatea abstractă la agentul ei concret e foarte firesc. În fond, chiar cuvântul relaţie a căpătat, în mod similar, un sens concretizat (neînregistrat ca atare, ce-i drept, în DEX, dar foarte cunoscut); la fel, cunoştinţă – la care însă sensul „personal“ e atribuit influenţei franceze; lucrul e posibil teoretic şi pentru relaţie, dar pentru fiecare caz e mai credibilă explicaţia prin evoluţie internă. De altminteri, formula „pile – cunoştinţe – relaţii“, în circulaţie la un moment dat ca joc de cuvinte, prin reducerea la iniţialele P.C.R., se bazează pe o cvasi-sinonimie a seriei. Interesant e însă că pilă apare, curent, şi cu sensul de concretizare a „beneficiarului“, deci a celui în favoarea căruia se acţionează: „erau nişte fetişcane ţâfnoase, cu gura mare (pila contabilului şef sau a inspectorului de la personal, bănuiesc)“ (Preda 1985: 184). Enunţul „X e pila lui Y“ se poate interpreta, polar, fie ca „X e protectorul lui Y“, fie ca „X e protejatul lui Y“. În DEX nu sunt cuprinse decât expresiile în care apare cuvântul: a pune (sau a băga) o pilă, a avea pile. Desigur că din ele s-au desprins utilizările mai libere ale substantivului, exemplificate mai sus; evoluţia semantică divergentă îşi poate avea punctul de pornire în construcţia cu verbul a avea. Discuţia asupra sensurilor alunecă uşor într-una asupra evoluţiei cuvântului – deci şi a sursei, a etimologiei sale. În această privinţă părerile cercetătorilor au fost cât se poate de împărţite. Există în limba română contemporană un substantiv pilă, de origine slavă, desemnând o unealtă sau o ustensilă bine cunoscută: e sensul concret, obiectual, cel mai frecvent asociat formei pilă; există jocuri de cuvinte care mizează pe sugerarea intervenţiei prin evocarea aluzivă a obiectului, sau desene umoristice care îi includ imaginea. Nu pare însă a exista vreo legătură între obiectul desemnat de cuvântul de origine slavă şi sensul „relaţie“; specialiştii au preferat să recurgă în explicaţia etimologică la un neologism de origine franceză, omonim cu termenul slav. Nici în acest caz nu e uşor de stabilit o legătură între diversele sensuri literare ale neologismului pilă – „dispozitiv de producere a energiei electrice sau nucleare“; „teanc“; „picior de pod“ – şi sensul familiar de „intervenţie, relaţie“. Dicţionarele moderne – DLRC, DLR, DEX – subordonează sensul familiar sensului „picior de pod“; „contrafort“, preluând astfel explicaţia propusă de Cazacu 1944: pilă ar fi substituit pe proptea în expresia cu sens figurat „a avea proptele“. Cuvântul a mai fost semnalat de Florea-Rarişte 1938 şi de Dobrescu 1938; acesta din urmă îl atribuie argoului electricienilor; se porneşte astfel de la sensul „pilă electrică“. Citatele mai vechi, furnizate de Iorgu Iordan în diverse lucrări, cuprind mai ales construcţiile a pune sau a băga o pilă. O sursă folosită de mai multe dicţionare (DLRC, DLR) e un fragment din romanul lui Cezar Petrescu, Calea Victoriei (1930). Două citate similare, de la aceeaşi pagină, sunt însă folosite în DLR pentru a ilustra o dată sensul „intervenţie“, subordonat celui de „picior de pod“, altă dată pe cel (ieşit din uz) de „teanc“. În textul-sursă utilizările cuvântului pilă sunt echivalente şi plasate într-o continuitate care pledează pentru interpretarea sensului figurat familiar prin raportare la „(teanc de) bani – folosiţi ca mită“:
„Şi mâine pune-i o pilă lui Alcaz! Ascultă-mă pe mine, că-s câine mai bătrân. După masă, după ce-ai aranjat tot cu el, pune-i pe deasupra şi-o pilă de o mie de lei. Nu lăsa pila de azi pe mâine. Nu poate să te refuze“. (Petrescu 1958: 48)
Cum e foarte posibil ca protecţia să se obţină prin mituire, fragmentul din Cezar Petrescu (dacă nu cuprinde cumva o interpretare personală a autorului asupra originii lui pilă), e un argument pentru legarea intervenţiei şi a favorurilor de oferta bănească. Cu atât mai mult cu cât cea mai veche atestare pentru pilă cu sensul „teanc, grămadă de lucruri suprapuse“ se referă tot la bani. În nuvela Iancu Moroi a lui Delavrancea „un avocat renumit... fluiera o polcă şi zuruia o pilă de napoleoni“[1]. E posibil ca un rol în constituirea sensului familiar să-l fi jucat şi înţelesul de „revers al unei monede“ al fr. pile. În orice caz, la un alt autor care înregistrează fenomene de oralitate ale perioadei interbelice, Neagu Rădulescu, pilă apare într-un sens inedit, de „bani obţinuţi prin împrumut, fără intenţia de restituire“ (acţiunea de „a tapa“): „Venise ca de obicei pe-aici după nişte franci, în turneu de «pilă», dar eraţi în consiliu“; „da' ce ai tu cu el, mă tată? (...) După pilă şi tu? “; „Vezi însă că eu nu trăiesc din pile“ etc. (Rădulescu 1970: 44, 154, 223). Cuvântul familiar pilă e desigur relativ recent şi a cunoscut o răspândire rapidă, având o evoluţie semantică remarcabilă, evidentă chiar dacă atestările îi sunt, până la un moment dat, rare. I se poate înregistra şi un derivat, probabil destul de nou: pilos „(ins) care beneficiază de protecţii“: „S-au scos de pe liste oameni de valoare şi s-au introdus «piloşii»“ (Cotidianul 76, 1992, 2). Plasarea iniţială a cuvântului pilă în sfera legată de bani a limbajului familiar îi poate explica succesul rapid; şi alţi termeni din acest domeniu (lovele, biştari) circulă intens, pierzându-şi repede caracterul argotic în favoarea celui familiar, şi apoi apropiindu-se tot mai mult de statutul cuvintelor din limbajul standard.
„Băşcălie“
Pentru neaşteptat de multe din cuvintele limbajului familiar e aproape imposibil să se stabilească originea şi perioada (aproximativă) de apariţie. Inventivitatea limbajului argotic şi familiar înşeală vigilenţa lingviştilor, astfel încât chiar fenomene contemporane rămân adesea obscure. Graur, recunoştea că n-ar fi putut să-şi explice istoria cuvântului banc „istorioară comică, glumă“, pe care îl considera totuşi intrat în circulaţie şi răspândit cu mare rapiditate exact în vremea tinereţii sale, între 1924-1929, dacă i-ar fi lipsit câteva întîmplătoare detalii anecdotice. Ar fi interesant de văzut cât de credibile şi unitare sunt explicaţiile pe care le-am da evoluţiei semantice din ultimii ani a unui cuvânt precum tacâmuri. Altminteri, în destule cazuri termenii familiari au avut o istorie mai îndelungată, necontrolabilă în lipsa fixării în scris: li s-ar putea deci stabili doar data aproximativă a „succesului“, a răspândirii maxime care le-a adus în scris şi, uneori, şi în dicţionare. Băşcălie apare, în 1955, în DLRC, doar ca parte a expresiei a lua în băşcălie (pe cineva) = „a lua (pe cineva) peste picior, a-şi bate joc de el“; poartă însă indicaţia „familiar“, recunoscându-i-se deci răspândirea. În DEX 1975, se mai adaugă două expresii sinonime, a face băşcălie (de cineva) şi a face de băşcălie (pe cineva); cuvântul e înregistrat cu etimologie necunoscută. Până a fi cuprins în marile dicţionare, termenul apăruse în câteva dintre studiile despre argou din anii '30. Prima atestare pare a fi, până la proba contrarie, cea cuprinsă într-o listă de expresii argotice, în Adevărul literar şi artistic din 1923: „Te ia-n băşcălie“. Ipotezele etimologice formulate în deceniul al patrulea sunt destul de prudente, nu tocmai spectaculoase şi nici foarte convingătoare. Graur 1934 atribuie termenului băşcălie origine ţigănească, legându-l de un cuvânt cu sensul „şa“ şi comparându-l cu presupusa evoluţie semantică a verbului românesc „a înşela“: de la „a pune şaua pe cal“ la „a abuza de buna-credinţă a cuiva“. Vasiliu 1937 pune substantivul băşcălie în relaţie cu turcismul başca (azi popular şi învechit, dar păstrat în memoria colectivă cel puţin de Conu Leonida: „pensia e başca; o am după legea a veche“ şi de Jupân Dumitrache: „una vorbim şi başca ne-nţelegem“, Caragiale 1959, I: 87, 15). Başcă are sensurile de bază „separat“, „deosebit“, „diferit“, „afară de... “ şi e atestat într-un glosar regional, Viciu 1906 (cu un citat favorabil asocierii cu băşcălie), în construcţia de băşcă „singur“: „am rămas de băşcă-n lume să-şi bată joc de mine“. Şăineanu 1900 – fără a pomeni de băşcălie – ilustrează familia de cuvinte a turcismului başca prin başcaliu (cu sensul literal: „despărţit“), care „se zicea de cojocarul care nu lucra marfa subţire ca işlicarul şi n-avea voie să cumpere pelcele, stirpituri şi piei albastre, ci numai piei groase de la mocani ori de la măcelari“, prin verbul a băşcălui – chiar termen administrativ, cu sensul „a separa“: „toţi străinii fără privilejuri să se aşeze cu ţara şi să nu fie băşcăluiţi“ – şi băşcăluire „separaţie“: această băşcăluire şi despărţenie“. Sugestia tentantă a unei evoluţii de la „izolat“ la „discriminat“ şi „batjocorit“ e totuşi foarte riscantă. Amatorii de etimologii mai pot folosi, în încercarea de a găsi o explicaţie limpede şi convingătoare, verbul a băşcăli, înregistrat de DA cu sensul „a certa, a mustra pe cineva, a-l cicăli, a-l face de două parale, de râs şi de bătaie de joc“; cuvântul a fost interpretat ca o posibilă confuzie cu a beşteli, la rândul său termen cu etimologie incertă, apropiat de a feşteli ş.a.m.d. Ar mai exista, în fine, şi başcă „turn; boltă; închisoare“, variantă a lui baştă, a cărei evoluţie înspre băşcălie e extrem de puţin probabilă. Între atâtea sugestii nemulţumitoare, cuvântul rămâne neexplicat – oscilând totuşi mai ales între două surse la fel de pitoreşti: ţigănească şi turcească[2]. Un singur lucru ne poate consola: că şi alte expresii din sfera ironiei, a batjocurii, a vorbei în glumă sunt la fel de obscure, dacă nu ca origine a termenilor, măcar ca istorie a sensurilor. Cum se explică, în fond, a lua la mişto, a lua la mijloc, a lua în periplizon, a lua în balon, a face caterincă, a face caragaţă, a face de baftă, ba chiar şi mai banalele a lua la vale şi a lua peste picior? E drept, explicaţii s-au dat, cu apreciabile eforturi de imaginaţie. Iorgu Iordan considera, de pildă, că potrivit normelor medievale cei condamnaţi erau purtaţi în căruţă spre locul de osândă şi astfel a lua în căruţă a căpătat sensul de „a batjocori“, extins prin substituţie şi la a lua în balon, a lua în avion etc. (Iordan 1975: 289-290). Probabil că mai firesc ar fi ca multe din expresiile citate să fie rezultatul asemănărilor formale, al unor eufemisme, jocuri de cuvinte, contaminări produse în aceleaşi tipare sintactice. oricum, o întreagă zonă a vocabularului îşi păstrează micile secrete, cu aerul de a lua în zeflemea eforturile explicaţiilor lingvistice. Sigură e doar starea actuală a cuvântului băşcălie: desprins din locuţiuni, a căpătat autonomie, devenind categorie morală şi estetică, emblemă de comportament etc.; la fel s-a petrecut, de altfel, şi cu a face mişto – care a produs miştoul – şi ceva mai multe derivate (miştocar, miştocăresc, a miştocări, miştocărie – faţă de unicul băşcălios).
„Papugiu“ Chiar dacă a ieşit din uzul curent, cuvântul papugiu continuă să ne atragă atenţia, măcar pentru că apare în prima scenă a Nopţii furtunoase, în enunţul prin care jupân Dumitrache îşi exprimă indignarea: „Iaca, nişte papugii… nişte scârţa-scârţa pe hârtie! ‘I ştim noi! Mănâncă pe datorie, bea pe veresie, trag lumea pe sfoară cu pişicherlâcuri…“ (Caragiale 1959, I: 13). Contextul fixează fără putinţă de eroare sensul depreciativ, injurios al cuvântului: conform DEX-ului, „om de nimic, care se ţine de înşelăciuni, care trăieşte din şiretlicuri“. termenul apare, tot la Caragiale, şi în D’ale carnavalului, într-o replică a lui Iancu Pampon: „Am jucat la Podul Gârlii conţina cu nişte papugii până la şase az-dimineaţă… I-am ras…“ (Caragiale 1959, I: 241). Papugiu poate ilustra foarte bine eforturile şi disputele etimologiei româneşti – în cazuri aparent simple, ale unor cuvinte familiare şi relativ recente: sursa lui turcească este evidentă; legătura cu papuc e destul de transparentă formal, dar greu de explicat din punctul de vedere al evoluţiei semantice. Un cuvânt uzual în epoca lui Caragiale, cu atestări numeroase în secolul nostru, cu origine cunoscută, a primit explicaţii cât se poate de diverse – amuzante prin inventivitatea lor şi prin naraţiunile pe care le construiesc; marea problemă a fost de a motiva sensul depreciativ al termenului. O explicaţie destul de răspândită porneşte de la semnificaţia mai veche a cuvântului – existentă în turcă şi atestată şi în română – de „cizmar“; un act de la 1791 vorbeşte, de pildă, de „breasla papugiilor din Bucureşti“. Nu e însă limpede de ce denumirea meseriaşului s-ar fi depreciat: argumentul lui Iorgu Iordan – că „un asemenea meşteşugar poate fi dispreţuit, dacă-l punem alături de un cizmar adevărat, mai cu seamă când nu-i în stare să facă nici papuci cum trebuie“ (Iordan 1975: 333) – presupune o ierarhie a specializărilor greu controlabilă – şi în fond influenţată de obiceiurile vestimentare moderne. În vremea în care papucul era încălţămintea boierească şi orăşenească de bază, meşteşugarul care îl producea era „pantofarul“ pur şi simplu, nu un cârpaci specializat în operaţii simple. Decăderea obiectului papuc e astfel proiectată asupra istoriei meseriilor şi a cuvintelor. Alte două interpretări etimologice au fost propuse de Al. Graur, care considera că papugiu a însemnat iniţial şi „cel care umbla în papuci, într-o vreme când oamenii bine situaţi purtau cizme sau cel puţin ghete“; ulterior, lingvistul a imaginat o altă justificare a sensului negativ: un papugiu ar fi fost hoţul „care umblă în papuci, ca să nu i se audă paşii“ (Graur 1975: 68). Surprinzătoare, inventivă dar lipsită de temei a fost şi ipoteza lui Scriban 1939, după care la originea sensului depreciativ al cuvântului ar fi stat obiceiul „de a bea la chefuri din fesurile sau din papucii damelor“. E oricum interesant modul în care etimologia alege detalii disparate dintr-un decor istoric foarte variat, văzut ca rezervor al tuturor posibilităţilor. Mai convingătoare pare explicaţia mai veche, propusă de Tiktin şi de L. Şăineanu, prin selectarea unui alt detaliu de comportament orientalizat: cei doi lingvişti au pornit de la un sens diferit al etimonului turcesc pentru papugiu: de servitor care păzea papucii lăsaţi în vestibul de vizitatori. „După vechea etichetă socială – observa Şăineanu 1900 – vizitatorii-şi lăsau papucii la scară şi intrau numai cu meşii, ca să nu strice covoarele“. Portul turcesc, extins şi la noi, presupunea utilizarea ciorapilor, a meşilor (cizme din piele foarte fină) – şi, deasupra lor, a papucilor: papucii erau aşadar încălţămintea de exterior iar meşii cea de interior. Celebra povestire a lui Neculce despre lipsa uzanţelor diplomatice la logofătul Tăutu cuprinde detalii pitoreşti nu numai despre băutul rapid al cafelei, dar şi despre încălţămintea neconformă normelor: „n-au fost având mestei la nădragi, că, trăgându-i ciubotile, numai cu colţuni au fost încălţat“ (Neculce 1959: 12). Polemizând cu ipoteza lui Tiktin, Iordan 1975: 333 considera că „obiceiul, specific turcesc, de a lăsa papucii la intrare, nu putea fi atât de cunoscut la noi, încât să dea naştere unui semantism metaforic“. În realitate, obiceiul – aplicat, desigur, echivalenţilor de azi ai papucilor de altădată: pantofii – e încă foarte răspândit; e drept, lipseşte cu desăvârşire funcţia de paznic al lor… Între atâtea explicaţii diverse – după care papugiu ar fi fost fie cel care făcea papuci, fie cel care umbla în papuci, cel care bea din papuci sau cel care îi păzea – e greu de făcut o alegere; lucrurile ar putea fi lămurite doar de descrierea mai exactă a cadrului istoric (cu trecerea de la moda orientală la cea occidentală); ar merita aflat şi de ce majoritatea atestărilor moderne din DLR cuprind cuvântul în sintagma papugiu de Bucureşti. Oricum, obiceiul evocat mai sus – de lăsare a papucilor (încălţăminte de exterior) la uşă – explică o locuţiune pe care transformarea obiectului a obscurizat-o parţial. A da papucii (cuiva), cu sensul de „a da afară“ (pe cineva) va fi desemnat probabil un gest similar celui de a întinde cuiva pălăria şi bastonul, pentru a-i da de înţeles că trebuie să plece. Când papucii şi-au schimbat statutul social, devenind semn al intimităţii casnice, a da papucii a fost perceput mai curând ca un gest de „expulzare din spaţiul comun“, de unde şi apariţia unei compliniri: „a-i da cuiva papucii în plasă“. În genere, motivarea expresiei s-a pierdut, totuşi, păstrându-se doar sensul ei global; dovadă, varianta a(-i) face papucii (cuiva) – „Am continuat prietenia patru luni, după care el mi-a făcut papucii“ (TL 453, 1991, 5) –, produsă probabil prin contaminare cu o construcţie sinonimă, a(-i) face bagajele. Tentaţia de a construi poveşti etimologice e, cum se vede, irezistibilă.
„Tun“
În limbajul argotic românesc, cuvântul tun e folosit pentru a desemna o afacere ilegală (escrocherie, furt, spargere etc.) de proporţii, cu mari sume puse în joc, cu beneficii considerabile pentru participanţi. Sensul a intrat în limbajul gazetăresc, unde apare tot mai des, ca una din manifestările lexicale ale temei corupţiei; nu e însă introdus de dicţionarele noastre generale în definirea cuvântului tun (nici de dicţionarul academic, DLR, ale cărui fascicule conţinând litera T au apărut între 1982 şi 1983, nici de ultima ediţie, din 1996, a DEX). Sensul interlop al lui tun era totuşi atestat deja în Cota 1936. În glosare şi dicţionare de argou apărute după 1989 – Tandin 1993, Croitoru Bobârniche 1996 – cuvântul tun apare cu acest sens, însoţit şi de derivatul (nume de agent) tunar „spărgător; infractor mare“; „hoţ de locuinţe; infractor renumit“. Evoluţia semantică a cuvântului tun nu e greu de reconstituit: noua semnificaţie e legată de lovitură, care include, între mai multe sensuri apropiate, pe cel „infracţional“; iniţial argotic, acest sens a devenit între timp pur şi simplu colocvial (ceea ce nu înseamnă că e şi înregistrat explicit în DEX; se poate totuşi deduce, cu bunvoinţă, din „atac îndrăzneţ“ sau „succes important“). Lovitura de tun este, evident, un tip superlativ de lovitură, foarte puternică; e posibil să fi intrat în jocul semantic şi funcţia – de întărire a unei acţiuni sau a unei calităţi – pe care tun o are, adverbializat, în diferite combinaţii de cuvinte (a dormi tun, îngheţat tun, sănătos tun, beat tun etc.). Între substantivele cu valoare adverbială care servesc la indicarea unui grad superlativ, tun (probabil cu sensul de „tunet“) se poate compara cu trăsnet (deşteaptă trăsnet, frumoasă trăsnet). E de discutat dacă tun cu înţelesul de „lovitură“ s-a dezvoltat prin metonimie, prin elipsă, sau direct din sensul mai vechi al lui tun „lovitură de tun“ (cf. DLR). Oricum, cuvântul apare frecvent în construcţie cu verbul a da (ceea ce confirmă legătura cu lovitură), ca a da un tun: „Dl Popârţac dă un tun de 7 milioane“ (RL 949, 1993, 6); „un calcul simplu care ia în seamă actualul curs al dolarului ne demonstrează fără putinţă de tăgadă ce tun se pregătea să dea abilul Mania“ (RL 2126, 1997, 8); „doi studenţi şi-un pierde-vară au dat un «tun» de aproape 52 milioane lei“ (RL 2251, 1997, 19); „a reuşit în scurt timp să dea mai multe «tunuri»“ (RL 2306, 1997, 19). Croitoru-Bobârniche 1996 indică şi expresia a trage un tun „a se îmbogăţi, a da lovitura“, pe care n-am întâlnit-o în texte, dar care nu e deloc imposibilă, dată fiind frecvenţa argotic-familiară a verbului a trage. Expresia ar dovedi şi existenţa unei tendinţe de remotivare semantică, prin legare de contextul cel mai tipic pentru tun – cel „artileristic“; remotivarea se poate observa şi în citatul: „«Tunuri» tari, cu bătaie lungă, în timp scurt“ (RL 2115, 1997, 6). Adesea, tun e folosit în afara expresiilor, pur şi simplu ca nume de acţiune: „marile «tunuri» postdecembriste“ (RL 2015, 1996, 4); „Marele «tun»: embargoul iugoslav“; „cel mai mare «tun» la care a participat“ (RL 2282, 1997, 24); „Un «tun» de peste patru miliarde lei într-o singură lună“ (RL 2419, 1998, 24); „cei doi sunt căliţi în tunuri“ (AC 17, 1998, 8). O contaminare voită în interiorul aceluiaşi câmp semantic – din care fac parte alte două cuvinte de sursă argotică şi foarte la modă în jurnalismul contemporan, gaură şi ţeapă – poate fi bănuită în manierismul retoric al unui titlu de ziar: „La «Fulger» Bragadiru a tunat cu găuri de miliarde“ (RL 2416, 1998, 8). Pus încă, adesea, între ghilimele, tun e probabil unul dintre cuvintele care vor migra către zone mai puţin marcate stilistic; expresivitatea sa moderată şi destul de transparentă îi conferă un caracter de termen tehnic, de inovaţie necesară pentru a desemna succint o noţiune.
„A galibardi“
Pentru cine priveşte cu scepticism cercetarea ştiinţifică a argoului românesc, deplângându-i discontinuităţile şi aleatoriul, sau pentru cine crede doar că argourile sunt limbaje absolut instabile, în permanentă transformare – pot părea surprinzătoare legăturile care se stabilesc adesea între primele atestări, din secolul trecut, sau între documentaţia bogată a cercetărilor interbelice – şi unele înregistrări dintre cele mai recente. În timp ce unele cuvinte din listele mai vechi par iremediabil învechite, ieşite din uz, rămânând simple curiozităţi lingvistice pentru uzul colecţionarilor-lexicografi, altele – nu puţine – sunt astăzi la fel de vii ca în trecut. Adesea, chiar cuvântul demodat e o verigă necesară în istoria limbajului, explicând – prin substituţie sinonimică, prin transfer semantic sau prin asocieri formale – noile ciudăţenii ale prezentului. O spectaculoasă continuitate dinamică face din zona familiar-argotică a limbajului oral un micro-model al limbajului în genere. În anii '30, în listele culegătorilor şi cercetătorilor argoului apar forme precum galibardă, gălibarcă, galibardină, calibardă, călibarcă – cu sensul „pălărie“. Vasiliu 1937 le citează, explicând succint originea lor printr-o trimitere la numele propriu Garibaldi. Indicaţia etimologică e plauzibilă: din punct de vedere formal, varianta deformată prin metateză a numelui istoric e atestată într-un text binecunoscut – la Caragiale, în Conu Leonida faţă cu reacţiunea: repetat de mai multe ori, ba chiar citat ca semnătură a celebrului mesaj „Bravos naţiune! Halal să-ţi fie! (...)“ – „şi jos iscălit în original «Galibardi»“[3]. Variantele cu c iniţial sunt normale, oscilaţia c/g (surd/sonor) fiind frecventă în aspectul oral al limbii, iar unele dintre formele citate pot fi contaminări glumeţe (de pildă, cu barcă). Din punct de vedere semantic, transferul metonimic de la un personaj la pălăria sa caracteristică e un fenomen frecvent (sau cel puţin era – până când moda modernă să reducă interesul pentru pălărie); în română, termeni ca gambetă sau joben sunt exemple instructive, chiar dacă primul a fost conferit de purtător, iar al doilea de negustor; în fine, generalizarea de la un tip de pălărie la pălărie pur şi simplu e la fel de firească. Colecţia lexicală poate spori cu calibard, înregistrat de Armeanu 1938; în acest caz, se observă un salt semantic mai mare: cuvântul apare ca sinonim pentru cap, autorul articolului presupunând totuşi veriga intermediară „pălărie“. Nici acest transfer metonimic nu e neobişnuit: se poate invoca, tot în mediu argotic, cazul similar al lui gambetă, identificată cu capul în expresia a fi răcit la gambetă „a fi cam nebun“ (cf. Iordan 1944). După 1990, dintre formele citate apare, la Tandin 1993, doar calibarcă, tot cu senul „pălărie“. Mai ciudat e însă un alt cuvânt: în memoriile unui autentic argotizant, Avasilcăi 1994, se întâlneşte foarte des verbul a galibardi, cu sensul de „a spune“ sau „a vorbi“: „în timp ce galibardeam, gudulanul pe care îl curentasem mă urmărea cu privirea“ (p. 8); „eu i-am galibardit: – Da, domnule plutonier, o să mai stăm de vorbă... “ (p. 16); „nu după mult timp a şi aflat cine galibardise cuvântul“ (p. 20). În aceeaşi carte, apare chiar şi un derivat (nume de acţiune) de la respectivul verb: galibardeală („vorbă, povestire“): „şi-a început galibardeala precizând că lucra numai singur“ (p. 144). Verbul a galibardi prezintă surprinzătoare asemănări formale cu seria lexicală galibardină – galibardă – galibard; totuşi, din punct de vedere semantic, saltul – chiar dacă pornim de la ultima unitate, cu sensul „cap“ – e prea mare ca să constituie o explicaţie sigură. Mi se pare mai probabil ca termenul să fie la origine o preluare din ţigăneşte: verbul ţigănesc gilabaw (pronunţat ghilabau) – „a cânta“, la prezent, persoana I singular; la perfect gilabadem (ghilabadem) – e foarte apropiat ca sens de cel în discuţie (rom. a cânta chiar înseamnă, în argou, „a vorbi“). Evoluţia formală ne face să presupunem, totuşi, intervenţia – indirectă! – a numelui Galibardi: noile combinaţii sonore apar adesea din asocierea cu cele vechi, şi uneori pitorescul sonor e mai important decât sensul. Astfel, în ciudăţenia unui cuvânt ca a galibardi e foarte probabil să fi intrat mai mulţi factori: un verb ţigănesc, expresiv prin sonoritatea sa aproape onomatopeică, a fost adaptat fonetic şi morfologic prin apropierea de forme deja existente, la rândul lor deformări fonetice şi evoluţii semantice ale unui nume propriu celebru. Tot acest eşafodaj de ipoteze în jurul unui grup marginal de cuvinte suferă din păcate de un risc fundamental: poate fi oricând demolat de descoperirea unei alte variante, a unei alte verigi intermediare sau pur şi simplu a unei poveşti care să lumineze o cu totul altă legătură între faptele lingvistice culese.
|
|
| <<Pagina anterioarã | Pagina urmãtoare>> |
|
©
Universitatea din Bucuresti 2003.
|
|